Cuv. Teofan Mărt.; Sf. Grigorie Dialogul, Ep. Romei; Sf. Simeon Noul Teolog




Pericopa apostolica:





Pericopa evanghelica:





Icoana sfantului zilei


Viata Sfantului zilei

Viata Cuviosului Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas din Sigriani Viata Cuviosului Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas din Sigriani (12 martie)

Vietile Sfintilor pe luna martie

Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind nascut din parinti cinstiti, Isaac si Teodotia. Isaac era rudenie imparatului Leon Isaurul (717-740) si a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se si numea "Isaurie", ca unul ce era dintru acelasi neam imparatesc si din partile Isauriei. El se afla in dregatoriile cele mai mari ale palatului imparatesc si voievod in imparatia lui Copronim. Si era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane si prigoana mare asupra dreptcredinciosilor.

Deci Isaac, impreuna cu sotia sa, Teodotia, fiind in taina dreptcredinciosi de frica, isi pazeau dreapta credinta. Si s-au invrednicit a fi nascatori unui fiu ca acesta, care ca o raza avea sa lumineze Biserica lui Hristos. Si i-au pus numele Teofan, care se intelege "de Dumnezeu aratat", pe de o parte, ca s-a nascut la praznicul Sfintei dumnezeiestii Aratari (Boboteaza), care in greceste se numeste "Teofania", iar pe de alta ca, voind dumnezeiasca rinduiala, pentru adeverire, l-a ales din pintecele maicii, precum alta data pe Ieremia proorocul si, sfintindu-l, l-a aratat mare luminator al Bisericii.

Deci, se numea fericitul Teofan si dupa numele tatalui sau, Isaac, precum despre aceea pomeneste Anastasie, pazitorul de carti. Aceasta a fost mai inainte de tunderea lui in rinduiala monahiceasca, catre care din tinerete ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.

Dupa nasterea fericitului de Dumnezeu aratatului prunc Teofan, tatal sau Isaac, vietuind numai trei ani, a trecut la viata cea fara de sfirsit. Iar inainte de a muri, a scris diata si a incredintat pe fiul sau, care era numai de trei ani, impreuna cu maica lui, in purtarea de grija si in paza insasi a imparatului Constantin Copronim, ca unui neam al sau. Si crestea pruncul cu anii si cu intelegerea, invatind dumnezeiasca Scriptura si bunele obiceiuri. Ajungind la doisprezece ani, unul din senatori avind o fiica de zece ani si vazind pe pruncul acesta frumos, intelept, foarte bogat si ruda a imparatului, cauta sa-i dea de nevasta pe fiica lui, la care lucru si Teodotia vaduva, maica lui Teofan, se invoia.

Intrucit acel lucru nu se putea savirsi fara voia imparatului, senatorul l-a rugat foarte mult pe imparat pentru acel lucru, cautind ca astfel sa se apropie de el, insotind pe fiica sa dupa nepotul imparatului. Deci, invoindu-se, s-a facut logodna copiilor mai inainte de virsta cea cuviincioasa de nunta. Insa nunta s-a aminat pina la anii cei desavirsiti ai virstei amindorura, ai mirelui si ai miresei.

In acel timp a murit imparatul Copronim, iar dupa dinsul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelasi nume, care s-a numit dupa mama Cazaris (775-780). Caci ea a fost fiica lui Cagan, stapinitorul Cazarilor, care in paginatate se numise Cazara, iar dupa botez Irina.

Dupa citava vreme si mai inainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lasa fiului sau o bogatie fara numar. In casa lui Teofan era o sluga oarecare, temator de Dumnezeu si intelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel imbunatatit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun intru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia indemnindu-se si, mai ales, povatuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucreaza, a iubit intreaga intelepciune si se gindea cum ar putea sa-si pazeasca fecioreasca sa curatenie, dorind cu osirdie chipul si viata monahiceasca.

Deci a inceput a-si imparti bogatia la cei scapatati si saraci. De acest lucru instiintindu-se socrul sau, chiar si nevrind, se sirguia sa savirseasca nunta, pentru ca acum sosise si vremea. Venind ziua cea hotarita si savirsindu-se ospatul de nunta dupa obicei, cel de Dumnezeu aratat tinarul Teofan toata mintea si-o avea pironita catre Dumnezeu, rugindu-se in taina inimii sale sa-l pazeasca Domnul in feciorie cu darul Sau.

Inchizindu-se in camara, tinarul cu mireasa sa, si sezind pe patul lor, a inceput a-si arata gindul sau cel ascuns si cu suspinuri din inima a zis catre mireasa: "Iubita mea, oare nu stii ca vremea aceasta a vietii noastre este scurta si sfirsitul nostru nestiut? Apoi nu stii ca ii asteapta judecata nemilostiva pe acei care isi duc viata in desfatari si indestulari si adeseori minie pe Dumnezeu? Desi nunta este rinduita de Dumnezeu, insa grijile lumesti care urmeaza la cei casatoriti departeaza mintea omeneasca de la Dumnezeu si o fac desarta de gindurile cele placute Lui si nici n-o lasa sa priveasca cu ochii sufletului spre cele viitoare.

Stim pe Lazar care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de ingeri in sinul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut in desfatari, il stim aruncat in muncile iadului, neputind sa capete o picatura de apa in vapaia aceea spre racorirea limbii lui. Auzim cui sint fagaduite si fericirile evanghelice pregatite in ceruri. Nu bogatilor, care petrec in veselia lumii acesteia si in toata buna fericire. Ci celor saraci, celor ce pling, celor ce flaminzesc, celor ce insetoseaza, celor ce rabda pentru Hristos izgonire si ocara. Si, in scurt zic, ca strimta si anevoioasa este calea care duce la viata, iar larga este poarta si lata calea care duce la pierzare. Sa stim cu adevarat ca, daca intr-acest chip vom petrece cu rasfatare, in dulcetile cele desarte, apoi cu totul, in veacul cel viitor, ne va primi vesnica amaraciune si nu se poate ca sa fie in alt chip.

De aceea, iubita mea mireasa, este mai bine sa ne pazim de unirea cea trupeasca a insotirii si sa petrecem cu un suflet in feciorie. Deci vom vietui putin la un loc, prefacindu-ne ca avem insotire trupeasca, pentru ca tatal tau este cumplit; iar sub chipul insotirii sa petrecem ca fratele cu sora. Dupa aceea, cind ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce in manastire, eu in cea de barbati, iar tu in cea de fecioare si ne vom da in miinile Domnului, in toate zilele vietii noastre, ca in veacul viitor sa ne invrednicim in ceata sfintilor Lui celor placuti".

Acea sfinta mireasa, ca un pamint bun primind saminta cea buna, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adinc si s-au inradacinat in inima sa. Apoi, cu fata vesela si cu sufletul bucuros, a raspuns catre fericitul Teofan: "Si eu stiu, iubitul meu stapin, cuvintele Mintuitorului nostru, Care zice in Evanghelie: Daca cineva nu-si va lasa pe tatal sau, pe maica, pe femeie, pe fii, pe frati si pe surori, apoi casele si satele; si cel ce nu-si ia crucea sa si nu vine in urma Mea, nu este vrednic de Mine.

Deci, ca sa fim vrednici Aceluia, sa lasam toate cele desarte, daca asa voiesti; ca ceea ce voiesti tu, o voiesc si eu; ceea ce iti este placut tie, imi este placut si mie. Voiesti tu sa petreci intru feciorie, voiesc si eu, ca sa fim neprihaniti inaintea Mirelui ceresc, pazind nu numai sufletele, ci si trupurile noastre neintinate. Pentru ca ce folos ne va fi noua, daca viata cea de scurt timp o vom cheltui in desertaciune si ne vom lipsi de vesnicele bunatati? Daca vom dobindi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora si pentru rinduirea vietii lor, ziua si noaptea ingrijindu-ne si cazind in laturile lumii cele mult impletite; apoi, venind sfirsitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu stim. Sa vietuim deci in taina in fecioria cea pazita de noi, pina ce Domnul ne va duce in rinduiala monahiceasca".

Niste cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin intelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei intelegere. Si cazind la pamint, a multumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfint a povatuit pe acea fecioara la o invoire ca aceea potrivita scopului sau. Toata noaptea aceea au petrecut-o in rugaciuni, cerind ajutor de sus, ca inceputul vietii lor in nevointa sa aiba sfirsit bun si desavirsit. Iar cind rasarea luceafarul, au adormit putin si au vazut amindoi un vis. Au vazut un tinar luminos la fata, zimbind catre dinsii si cu dragoste graindu-le: "Domnul a primit gindul vostru si m-a trimis sa va insemnez pentru o viata ca aceasta, la care acum v-ati sfatuit, ca intregi si fara prihana sa va daruiti Lui". Zicind aceasta, i-a insemnat pe amindoi peste tot trupul cu semnul Crucii si s-a facut nevazut.

Desteptindu-se ei indata, au spus unul altuia visul sau, care era in acelasi chip la amindoi. Ba inca au mirosit buna mireasma negraita, prin venirea cea nevazuta ingereasca, si s-au mirat. Apoi, cazind la pamint inaintea lui Dumnezeu, au inaltat laude, iar buna mirosire cereasca era nu numai in camara, ci si in toata casa mirosea la multi. Si petrecea ingereste in trup acea sfinta doime si ardeau ca doua sfesnice inaintea lui Dumnezeu prin vapaia dragostei dumnezeiesti si ca doi maslini izvorau untdelemn al indurarii. Caci in toate zilele faceau neincetat milostenii si averile lor fara crutare le imparteau la cei lipsiti.

Dupa citava vreme, instiintindu-se socrul de viata ginerelui si a fiicei sale, cum ca petrec in feciorie si ca isi impart bogatiile la saraci, s-a mihnit foarte. Alergind la imparat, i-a spus lucrul acela si se jeluia asupra ginerelui: "Vai de batrinetile mele cele ticaloase, pentru netrebnicul meu ginere, ca bogatiile in desert le cheltuieste si tinerii ani ai fiicei mele ii pierde in zadar, nepetrecind cu dinsa ca cei insotiti; si n-am nadejde sa ma mingii de nepoti. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai inainte de nunta n-a stricat logodna si de ce nu s-a lepadat de ea, ca sa nu o fi adus in aceasta stare, tinara fiind, si n-ar fi adus batrinetile mele intr-o indoita intristare. Pentru ca de doua pricini imi este necaz pentru fiica: ca fiind maritata, nu are barbat, nici nu poate sa fie mama de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc in zadar, de vreme ce nu numai bogatia sa, ci si pe cea care este zestrea fiicei mele, nu putina a risipit". Si ruga pe imparat sa invete si sa sfatuiasca pe ginerele sau ca sa petreaca dupa legea celor insurati si averile sa nu le piarda in zadar.

Atunci imparatul, umplindu-se de minie, a chemat la sine pe fericitul Teofan si, cu asprime cautind la dinsul, il infricosa cu groaza, poruncindu-i sa-si schimbe o viata ca aceea; iar de nu, apoi ii va scoate ochii si-l va trimite in surghiun. Insa tinarul cel placut lui Dumnezeu nu baga de seama certarea cea imparateasca si nu-si parasea viata cea curata si frumos inceputa in feciorie, sirguindu-se ca mai ales sa cistige darul Imparatului ceresc, decit al celui pamintesc. Dupa aceasta i-a iesit degraba lui Teofan porunca de la imparat sa mearga in partile Cizicului pentru oarecare trebuinte ale poporului. Insa aceea, prin scornirea socrului sau, intr-adins i-a fost pregatita lui, pe de o parte ca, indeletnicindu-se cu lucrurile incredintate lui de imparat, sa inceteze si sa uite nevointele cele obisnuite lui in rugaciune; iar pe de alta ca averea sa nu-i fie impartita, careia insusi socrul i se facuse pazitor. Iar cind au iesit spre Cizic pentru slujba imparateasca, i s-a poruncit si sotiei lui, de tatal ei si de imparat, ca sa mearga cu dinsul. Caci nu suferea tatal sa se desparta de barbat fiica lui, nici cit de putina vreme.

Si s-a intimplat sa le fie calea pe un riu, care mai inainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel riu a voit a merge fericitul Teofan, desi pe uscat era calea spre Cizic, insa pentru oarecare neputinte trupesti ce i se intimplasera, a voit a merge pe apa ca pe o cale mai usoara; dar aceasta s-a facut dupa a lui Dumnezeu purtare de grija. Deci, trimitind inainte pe uscat pe prietenii sai, cum si slugile cu caii si cu carutele, a sezut in luntre, impreuna cu fericita sa sotie si cu citeva slugi. Apoi inotind, lua seama la muntii cei frumosi ai Sigrianiei, la dealuri si la pustietati si ardea cu duhul spre viata cea fara de gilceava. Si s-a intimplat la un loc, cale adinca si larga intre munti si o padure aleasa intr-insa; si a iubit el foarte mult locul acela.

Raminind acolo la mal ca sa se odihneasca si poruncind tuturor sa ramina linga luntre sa-l astepte, singur s-a dus in valea aceea, inconjurind locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stind intr-o padure deasa, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, intinzindu-si miinile spre cer, apoi cazind la pamint cu lacrimi si facind mul-time de inchinaciuni, zicea: "Arata-mi, Doamne, calea in care voi merge!" Pentru ca era cuprins cu foarte mare dorire de viata pustniceasca si gindea ca indata, lasind toate, sa se ascunda intr-acea pustie.

Fiind ostenit de rugaciuni si sezind sa se odihneasca, s-a facut minune, caci a vazut pe ingerul cu chip de lumina, pe care mai inainte il vazuse in camara, cind era impreuna cu sfinta sa mireasa. Acela aratindu-i cu degetul pustia aceea, a zis: "Þie aici ti se cade a te salaslui, dar inca mai asteapta putin, pina cind se vor lua de pe pamintul celor vii cei ce-ti impiedica calea, caci se vor lua degraba, si fara de suparare vei merge oriunde vei voi".

De acea vedenie Sfintul Teofan s-a veselit foarte si, intor-cindu-se la luntre, mergea vesel in calea sa. Si a vazut prin muntii aceia ai Sigrianiei manastiri pustnicesti si sihastresti si le-a cercetat impreuna cu sotia cea inteleapta. In acele manastiri au aflat un staret inainte-vazator, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, dupa ce i-a descoperit gindul si dorinta inimii sale, a auzit ceea ce mai inainte auzise de la ingerul, care i se aratase lui. Caci, vietuind ingereste acel staret, se invrednicise de la Dumnezeu de darul mai inainte vederii si a zis catre Teofan: "Asteapta putin, tinarule bun, ca degraba imparatul si socrul tau se vor duce de pe pamint, iar tu vei fi liber si vei merge dupa scopul tau cel bun". Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche incet, acel sfint staret, cum ca iubitul ei frate, Teofan, va cistiga la vreme cununa muceniceasca.

Dupa aceasta Sfintul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului si facea lucrul cel poruncit de imparat, cu niste indreptari ale oarecaror treburi ale popoarelor. Si iesea adeseori cu slugile in muntii Sigrianiei, care nu era departe, cercetind pe sfintii parinti de acolo si invrednicindu-se de binecuvintari si rugaciuni de la dinsii, folosindu-si sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai inainte vazator Grigorie Stratighie si la Hristofor, egumenul locasului celui mic, cum se numea acea manastire.

Odata, trecind prin muntii Sigrianiei pentru cercetarea parintilor pustnici, i s-a intimplat de a intirziat si era o arsita mare, pe vremea secerisului, si a insetat, impreuna cu cei ce erau cu dinsul, iar locul acela era pustiu si fara de apa; apoi ziua se pleca si nevoie le era ca sa nu ramina acolo, caci slabeau toti de sete si ei si dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugindu-se, a stat sub un deal ca sa poata adormi putin, sa-si potoleasca setea cu somnul. Desteptindu-se el, fara de veste a curs peste capul lui un izvor de apa vie si l-a udat. Caci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Sau, Cel ce a izvorit apa din piatra in pustie neamului evreiesc celui nemultumitor; deci, cu cit mai ales multumitorului Sau rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.

Iar sfintul, desteptindu-se de sunetul apei celei neasteptate, s-a sculat degraba din locul acela si a strigat pe cei ce erau cu dinsul. Toti alergind, se minunau de acea minune fara de veste si neasteptata si slaveau pe Dumnezeu; apoi au baut din destul si dobitoacele le-au adapat. Iar dupa ce au ramas ei in acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo si locul era uscat si nici urma de apa nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat si au marit puterea lui Dumnezeu cea minunata, ca in vreme de sete a scos izvor din pamint fara de apa, apoi, incetind trebuinta, a secat apa, aratind cu fapta ca in fiecare loc Dumnezeu este gata sa dea cele trebuincioase aceluia care mai inainte cauta Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.

Dupa aceea Sfintul Teofan, zabovind in Cizic citava vreme si toate rinduindu-le bine, precum avea porunca de la imparat, s-a intors in Constantinopol. In acea vreme s-a implinit ceea ce a zis ingerul lui Dumnezeu si profetia Cuviosului Grigorie; caci a murit imparatul Leon Cazaris, fiul lui Copronim si nepotul lui Leon Isaurul, cum si socrul lui Teofan a murit.

Deci se facura liberi amindoi, adica Teofan si sfinta lui mireasa. Si indata fara de impiedicare si-au impartit bogatiile si averile lor, precum au voit. Dupa aceea, Teofan a calugarit pe mireasa sa intr-una din manastirile de fecioare din Bitinia, dind manastirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, careia i-a pus numele in calugarie Irina si a bineplacut lui Dumnezeu desavirsit in viata monahiceasca, incit a facut minuni alese; caci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile si a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfintitul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a laudat viata amindurora.

Iar dupa calugaria surorii sale, fericita fecioara Irina, Sfintul Teofan impartind la cei ce aveau trebuinta ramasita averilor ce le avea in Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la parintele sau Grigorie, cel mai inainte vazator, poreclit Stratighie, in muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie si s-a tuns de dinsul in monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o manastire din aurul cel ramas. Si a petrecut linga dinsul destula vreme, deprinzindu-se la nevointele monahicesti.

Dupa aceea, cu sfatul staretului, s-a dus in insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic parintesc, care-i ramasese din averile cele vindute si impartite. Acolo a facut o manastire si a chemat pe fratii din locasul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" si le-a pus egumen pe un barbat bun si iscusit. Iar el singur s-a inchis in chilie si scria carti, caci era bun scriitor, si pe acelea vinzindu-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci si pe altii. Iar dupa citiva ani, murind egumenul, il suparau fratii pe Cuviosul Teofan, cu multa rugaminte, ca sa binevoiasca sa le fie egumen. Iar el, nevrind, s-a dus de la dinsii iarasi, la muntele Sigrianiei. Si aducindu-si aminte de acel loc pustnicesc unde a vazut aratarea cea ingereasca cind calatorea pe apa spre Cizic, s-a dus acolo. Salasluindu-se in pustia aceea, vietuia dupa Dumnezeu; si a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de placutii Lui, care vietuiau in pustie. Pentru ca, venind multi la dinsul, doreau sa vietuiasca acolo. Si era trebuinta acum sa se faca si acolo o manastire, pentru care se afla in pustia aceea un loc al unui om lucrator de pamint, avind tarina intinsa care se numea "Locasul cel mare".

Deci, a trimis la cunoscutii sai si, imprumutind de la dinsii aur, a cumparat locul acela si a facut o manastire, ajutindu-i Dumnezeu si dindu-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grija, toate cele spre trebuinta; si degraba a dat inapoi imprumutul, caci fratii care ce se adunasera in locas aveau indestulare de hrana de la dinsul. Dar a fost cu neputinta Cuviosului Teofan sa nu ia dregatoria egumeniei in locasul acela, fiind silit de toti parintii pustnici. Deci s-a facut egumen astfel, in ce chip Hristos porunceste in Evanghelie: Cel mai mare sa va fie voua sluga; si cel ce voieste intre voi sa fie intii, sa fie voua rob. Si slujea Cuviosul Teofan egumenul cu miinile sale la trebuintele tuturor. Caci ii daruise atunci Dumnezeu tarie trupeasca si la tot lucrul manastiresc el se ostenea mai mult decit altii si s-a facut tuturor chip de viata imbunatatita in iubirea de osteneala.

Intr-acele vremi s-a adunat al saptelea Sinod al Sfintilor Parinti la Niceea (787) impotriva luptatorilor contra sfintelor icoane, pe vremea imparatiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim ii era nepot, cum si dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfintitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfintii Parinti au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarasi au intarit a le cinsti cu dreapta credinta. La acel sinod a fost chemat si Cuviosul Teofan, egumenul marelui locas din Sigriani, si stralucea ca o stea luminoasa in mijlocul sfintilor parinti, intarind dreapta credinta impreuna cu dinsii. Si a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; caci unde multi se impodobeau cu haine bune, cu care si cu cai, el a mers calare pe un asin prost, avind haine vechi si cu multe cusaturi. Si, vazindu-l intr-o smerenie si saracie ca aceea, toti s-au umilit si s-au folosit, cei ce ii stiau viata cea de mai inainte, cit a fost de bogat si de cinstit, fiind pe linga imparat cel dintii din suita; iar acum pentru Dumnezeu atit de mult s-a smerit si a saracit, socotind toate ca pe niste gunoaie.

Dupa savirsirea acelui sfint sinod, cuviosul s-a intors intr-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credinte care s-au hotarit la Sfintul Sinod le avea ca pe o infrumusetare prea aleasa in locasul sau. Si se indeletnicea in nevointele cele obisnuite lui, prin chipul vietii sale celei imbunatatite luminind nu numai acel locas, ci si toate partile acelea. Pretutindeni strabatea vestea despre el si s-a preamarit Tatal ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curatia vietii lui, si tamaduia bolile in oameni si izgonea diavolii.

Odata, adormind cuviosul, diavolul, vrind sa-i faca rau si inchipuindu-se in asemanare de porc salbatic, a muscat cu dintii degetul cel mare al miinii sfintului, incit l-a durut foarte tare. Desteptindu-se indata, a vazut pe degetul acela semnele dintilor vrajmasului, care a voit sa i-l smulga, si-l durea rana tare; dar luind mir, din care avea la sine de la facatorul de viata lemn al Crucii, a uns cu el degetul sau cel bolnav si indata s-a vindecat. In acea vreme a luat stapinire asupra diavolilor si-i izgonea cu cuvintul din oamenii care patimeau si se aduceau la dinsul.

Odata, plutind cu corabia undeva si fiind invaluire si furtuna, acest parinte cuvios a schimbat-o in liniste. Iar celor ce veneau la locasul lui, adica multime de straini si de saraci, impartindu-le fara crutare piine si toata hrana, le-a facut a nu se imputina, precum altadata Ilie a umplut vasul de faina al vaduvei. Alta data, chelarul cirtind asupra sfintului pentru impartirea de hrana la cei ce veneau - pentru ca celor ce vietuiau in manastire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuinta -, sfintul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sint in camara de mincare sa le cintareasca si sa le numere. Si a gasit ca nu scazusera cit de putin. Atunci toti fratii au preamarit pe Dumnezeu, iar cirtitorul, cazind inaintea lui, si-a cerut iertare.

Dupa aceasta, cuviosul s-a imbolnavit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era ca avea piatra in pintece si in coapse si se chinuia foarte rau. Si din acel ceas toata cealalta vreme a vietii sale a petrecut-o pe patul durerii. Si, cel ce cu rugaciunea tamaduia bolile altora, lui insusi nu cerea de la Dumnezeu tamaduire trupeasca, ci rabda cu multumire. Dupa acea boala trupeasca, i-a sosit vremea sfirsitului celui de marturisitor pentru dreapta credinta, dupa proorocia celui mai inainte vazator, Grigorie, pe care o zisese incetisor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicind ca, la vremea sa, va cistiga cununa muceniceasca. Caci, trecind ani multi si cuviosul imbatrinind, iar citiva imparati grecesti trecind, dupa aceea Leon Armeanul a luat sceptrul imparatiei grecesti (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane si a tulburat iarasi Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfintul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca si pe Cuviosul Teodor Studitul, impreuna cu ucenicii lui, iar pe multi altii ii muncea cumplit si-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.

Se scrie despre Sfintul Teofan si aceasta. Ca Sfintul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe cind se ducea cu corabia pe mare in surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc in care era locasul lui Teofan. Aceasta vazind-o Cuviosul Teofan sufleteste, cu ochii cei mai inainte vazatori, a poruncit ucenicului sa aduca carbuni aprinsi in cadelnita. Apoi, aprinzind luminarea si punind tamiie pe carbuni, s-a inchinat pina la pamint, vorbind ca si catre o persoana care trecea alaturea. Si intrebind ucenicul: "Ce faci, parinte? Spre cine vorbesti, inchinindu-te?" Cuviosul i-a raspuns: "Iata, prea sfintitul Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce in surghiun si trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dinsul am aprins luminarea si tamiia, sa-i dam cinstea cea cuviincioasa patriarhului".

A vazut aceasta cu duhul si prea sfintitul Patriarh Nichifor, fiind in corabie; caci fara de veste plecindu-si genunchii, s-a inchinat sfintului staret si, intinzind miinile in sus, il binecuvinta. Iar unul din cei ce erau cu prea sfintitul Patriarh in corabie, l-a intrebat: "Pe cine binecuvintezi, prea sfintite parinte, si inaintea cui te-ai inchinat in genunchi?" A raspuns prea sfintitul: "Iata, Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas, s-a inchinat noua si ne-a cinstit cu luminari aprinse si cu tamiie. Deci m-am inchinat lui, caci si el asemenea cu noi va patimi, nu dupa multa vreme". Lucru care s-a si implinit.

Caci dupa aceea, raucredinciosul imparat Leon Armeanul, vrind sa insele pe Cuviosul Teofan spre a lui ratacire, a trimis la dinsul, chemindu-l cu cinste in Constantinopol si cu viclesug zicind: "Razboi imi sta inainte cu vrajmasii si mi se cade mai inainte de a iesi la razboi sa ma inarmez mai intii cu sfintele tale rugaciuni; pentru aceea, sa nu te lepezi a veni la noi, cinstite parinte". Iar Cuviosul Teofan, cu toate ca a cunoscut viclesugul imparatului si era cuprins de grea boala trupeasca, insa a binevoit sa mearga, dorind sa patimeasca pentru dreapta credinta. Intrind in corabie, a ajuns la imparateasca cetate; insa nu s-a dus inaintea imparatului, fiindca imparatul se rusina de cinstita lui fata si se temea de mustrarile lui. Ci a trimis la el barbati cinstiti, amagindu-l prin multe fagaduinte spre a sa rea credinta, zicind: "Daca vei fi de un gind cu noi, voi inalta manastirea ta cu ziduri de piatra si cu toata imbelsugarea o voi imbogati, iar tu mai cinstit decit toti vei fi cu mine; si cei ce iti sint rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii ii voi cinsti".

Apoi a adaos si cuvinte ingrozitoare, zicind: "Daca vei fi potrivnic noua, te vei face pricinuitor de mare necinste tie insuti". A raspuns sfintul prin trimisii aceia: "Eu nu am trebuinta de nimic din bogatiile lumii acesteia. Pentru ca, daca in tineretile mele, aurul, argintul si averile cele multe cite le-am avut, le-am lasat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la batrinetile mele sa le doresc pe acelea? Sa nu fie! Iar pentru manastire si pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtatorul de grija, este mai mare decit imparatii si boierii pamintesti. Si pentru ce imparatul ma infricoseaza pe mine cu certari, ca pe un prunc mic cu varga? Pregateasca asupra mea tot felul de munci, aprinda foc, apoi, desi nu pot umbla singur de sine, precum ma vedeti, insa in foc voi sari pentru dreapta credinta".

Acestea si mai multe cuvinte cu multa indrazneala zicindu-le sfintul, s-au dus trimisii la imparat si i-au spus cele ce auzisera. Iar imparatul se minuna de o indrazneala ca aceea a lui, fara de frica, si a poruncit oarecaruia Ioan sofistul, istet in cuvinte, plin de mestesuguri si de vraji, ca sa se intrebe cu cuviosul. Dar si acela, impotriva gurii celei de Dumnezeu graitoare a cuviosului parinte, a ramas ca un mut si, biruindu-se, s-a intors cu rusine la cel ce l-a trimis pe el.

Atunci imparatul, umplindu-se de minie, a poruncit ca pe Cuviosul Teofan sa-l inchida intr-o casa oarecare intunecoasa si strimta, linga palatul ce se numea Elevteria, si sa puna strajeri linga dinsul. In acea strimta inchisoare cuviosul, batrin fiind si bolnav, a petrecut doi ani; si in toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certari il indemna spre lupta impotriva sfintelor icoane, rau facindu-i si de rau graindu-l, prin oarecare eretici, pe care ii trimitea la dinsul intr-adins.

Odata, imparatul a trimis la sfintul cu momeli, ca doar ar iscali lepadarea icoanelor. Si a scris sfintul catre dinsul astfel: "Stii, o, imparate, pe Acela ce ti-a dat imparatia, prin Care imparatii imparatesc si tiranii stapinesc pe pamint. Stii ca Dumnezeu, fiind nescris imprejur, a voit insa a se taia imprejur, luind firea noastra omeneasca asemenea noua in toate, afara de pacat, si prin acea fire indumnezeita, a inviat mortii, a luminat orbii, a curatit pe cei stricati si celelalte minuni ale Sale pe rind le-a facut. Si, prin aceeasi fire, a suferit moarte de bunavoie de la iudeii cei pizmasi si, a treia zi inviind, cu slava S-a inaltat la cer si de Tatal niciodata nu Se desparte.

Acea fire omeneasca ce este in Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfinta Evanghelie ne incredinteaza, cu cinste o primim pe ea; si primind cartea Evangheliei cu cinste si cele scrise intru dinsa crezindu-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca si cind pe Insusi Hristos Il cinstim in acea carte. Si daca pentru cartea Evangheliei, in care sint scrise faptele lui Hristos, nu sintem osinditi ca o primim pe dinsa, apoi cum vom fi osinditi primind si cinstind istoria cea inchipuita in icoane a acelorasi cuvinte evanghelicesti? Prin aceste icoane chiar si barbarii cei ce vin la noi cu credinta cunosc lesne toata petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pamint cu oamenii, cum si minunatele Lui fapte, cu inlesnire le cunosc.

Incit multi necarturari privind cu ochii spre icoane, vad minu-nile cele zugravite ale lui Hristos si patima Lui cea de bunavoie, apoi preamaresc pe Domnul, Cel ce a patimit pentru noi; a caror mintuire tu ai zavistuit-o, lepadind inchipuirile icoanelor. Care sinod cindva a vestit aceasta, ca a cinsti sfintele icoane este pacat si necurata furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefacut de mina al fetei Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfintul Evanghelist Luca ne-a dat noua icoana Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, cu vopsele inchipuita? Si ce impotrivire vei face predaniei si invataturii Sfintilor Parinti? Caci Vasile cel Mare, cercatorul tainelor celor negraite, a zis: "Cinstea cea data icoanei se suie la chipul cel dintii, a caruia este". Asemenea si Sfintul Ioan Gura de Aur a zis: "Eu am iubit si pe acel sfint chip ce este din ceara facut". Asemenea si Chiril, alauta Sfintului Duh, striga: "Adeseori, vazind inchipuirea patimilor lui Hristos pe icoana, nu fara de lacrimi am trecut cu vederea acea inchipuire si celelalte".

Deci, daca cele dintii sase Sinoade ecumenice a toata lumea, care au fost mai inainte de cel de al saptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepadat, oare ti se pare ca esti mai intelept decit dinsii? Al tau lucru este, o, imparate, ca sa faci razboi impotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericesti si legile Sfintilor Parinti nu imparatilor se cuvine a le cerceta".

Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o imparatul, s-a umplut de negraita minie si indata a trimis pe un cumplit dregator spre partile Sigrianei ca sa strice manastirea cuviosului, ce se numea "Locasul cea mare" si sa o arda desavirsit; iar pe ucenicii lui, pe toti fara de mila batindu-i, sa-i izgoneasca. Iar pe alt dregator, tot asa de cumplit, l-a trimis la cuviosul in inchisoarea cea intunecoasa unde era tinut de doi ani, linga palatul Elevteriei. Acesta, dezbracind pe sfintul staret, care avea trupul obosit de multe postiri si de boala cea lunga, l-a batut fara de mila cu vine de bou pe spate si pe pintece; apoi, dindu-i trei sute de lovituri iarasi intr-aceleasi legaturi inchizindu-l, s-a dus. A doua zi acelasi muncitor, mergind din porunca imparateasca si scotind din inchisoare pe cuviosul mucenic, l-a batut din nou fara de mila; apoi l-a trimis in surghiun in insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai inainte vazatori, a vazut-o cu citeva zile mai inainte si ascultatorului ce-i slujea mai inainte ii spusese ca in acea insula au sa-l duca.

Acolo Cuviosul Teofan mergind, numai douazeci si trei de zile a trait si a trecut din izgonirea cea paminteasca la pomenirea cea cereasca, cu cununa cea de marturisitor al patimirii impodobindu-se; si s-a asezat cinstitul lui trup acolo, in racla de lemn. Iar Dumnezeu a preamarit pe sfintul si placutul Sau nu numai in viata lui, ci si dupa moarte. Caci a daruit cinstitelor lui moaste putere tamaduitoare si multime de bolnavi cistigau tamaduiri, atingindu-se de cinstita lui racla.

Iar dupa ce s-a ucis raucredinciosul imparat Leon Armeanul, ucenicii Sfintului cei izgoniti, iarasi intorcindu-se la al lor locas, in muntele Sigrianiei, si manastirea cea arsa impodobind-o, au adus sfintele moaste ale Cuviosului Teofan, parintele lor, de la insula Samotraciei in locasul sau care se numea "Marele locas" si le-au asezat in biserica cu cinste si faceau minuni fara numar, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slavit impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie

Viata Cuviosului Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas din Sigriani Viata Cuviosului Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas din Sigriani (12 martie)

Vietile Sfintilor pe luna martie

Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind nascut din parinti cinstiti, Isaac si Teodotia. Isaac era rudenie imparatului Leon Isaurul (717-740) si a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se si numea "Isaurie", ca unul ce era dintru acelasi neam imparatesc si din partile Isauriei. El se afla in dregatoriile cele mai mari ale palatului imparatesc si voievod in imparatia lui Copronim. Si era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane si prigoana mare asupra dreptcredinciosilor.

Deci Isaac, impreuna cu sotia sa, Teodotia, fiind in taina dreptcredinciosi de frica, isi pazeau dreapta credinta. Si s-au invrednicit a fi nascatori unui fiu ca acesta, care ca o raza avea sa lumineze Biserica lui Hristos. Si i-au pus numele Teofan, care se intelege "de Dumnezeu aratat", pe de o parte, ca s-a nascut la praznicul Sfintei dumnezeiestii Aratari (Boboteaza), care in greceste se numeste "Teofania", iar pe de alta ca, voind dumnezeiasca rinduiala, pentru adeverire, l-a ales din pintecele maicii, precum alta data pe Ieremia proorocul si, sfintindu-l, l-a aratat mare luminator al Bisericii.

Deci, se numea fericitul Teofan si dupa numele tatalui sau, Isaac, precum despre aceea pomeneste Anastasie, pazitorul de carti. Aceasta a fost mai inainte de tunderea lui in rinduiala monahiceasca, catre care din tinerete ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.

Dupa nasterea fericitului de Dumnezeu aratatului prunc Teofan, tatal sau Isaac, vietuind numai trei ani, a trecut la viata cea fara de sfirsit. Iar inainte de a muri, a scris diata si a incredintat pe fiul sau, care era numai de trei ani, impreuna cu maica lui, in purtarea de grija si in paza insasi a imparatului Constantin Copronim, ca unui neam al sau. Si crestea pruncul cu anii si cu intelegerea, invatind dumnezeiasca Scriptura si bunele obiceiuri. Ajungind la doisprezece ani, unul din senatori avind o fiica de zece ani si vazind pe pruncul acesta frumos, intelept, foarte bogat si ruda a imparatului, cauta sa-i dea de nevasta pe fiica lui, la care lucru si Teodotia vaduva, maica lui Teofan, se invoia.

Intrucit acel lucru nu se putea savirsi fara voia imparatului, senatorul l-a rugat foarte mult pe imparat pentru acel lucru, cautind ca astfel sa se apropie de el, insotind pe fiica sa dupa nepotul imparatului. Deci, invoindu-se, s-a facut logodna copiilor mai inainte de virsta cea cuviincioasa de nunta. Insa nunta s-a aminat pina la anii cei desavirsiti ai virstei amindorura, ai mirelui si ai miresei.

In acel timp a murit imparatul Copronim, iar dupa dinsul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelasi nume, care s-a numit dupa mama Cazaris (775-780). Caci ea a fost fiica lui Cagan, stapinitorul Cazarilor, care in paginatate se numise Cazara, iar dupa botez Irina.

Dupa citava vreme si mai inainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lasa fiului sau o bogatie fara numar. In casa lui Teofan era o sluga oarecare, temator de Dumnezeu si intelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel imbunatatit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun intru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia indemnindu-se si, mai ales, povatuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucreaza, a iubit intreaga intelepciune si se gindea cum ar putea sa-si pazeasca fecioreasca sa curatenie, dorind cu osirdie chipul si viata monahiceasca.

Deci a inceput a-si imparti bogatia la cei scapatati si saraci. De acest lucru instiintindu-se socrul sau, chiar si nevrind, se sirguia sa savirseasca nunta, pentru ca acum sosise si vremea. Venind ziua cea hotarita si savirsindu-se ospatul de nunta dupa obicei, cel de Dumnezeu aratat tinarul Teofan toata mintea si-o avea pironita catre Dumnezeu, rugindu-se in taina inimii sale sa-l pazeasca Domnul in feciorie cu darul Sau.

Inchizindu-se in camara, tinarul cu mireasa sa, si sezind pe patul lor, a inceput a-si arata gindul sau cel ascuns si cu suspinuri din inima a zis catre mireasa: "Iubita mea, oare nu stii ca vremea aceasta a vietii noastre este scurta si sfirsitul nostru nestiut? Apoi nu stii ca ii asteapta judecata nemilostiva pe acei care isi duc viata in desfatari si indestulari si adeseori minie pe Dumnezeu? Desi nunta este rinduita de Dumnezeu, insa grijile lumesti care urmeaza la cei casatoriti departeaza mintea omeneasca de la Dumnezeu si o fac desarta de gindurile cele placute Lui si nici n-o lasa sa priveasca cu ochii sufletului spre cele viitoare.

Stim pe Lazar care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de ingeri in sinul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut in desfatari, il stim aruncat in muncile iadului, neputind sa capete o picatura de apa in vapaia aceea spre racorirea limbii lui. Auzim cui sint fagaduite si fericirile evanghelice pregatite in ceruri. Nu bogatilor, care petrec in veselia lumii acesteia si in toata buna fericire. Ci celor saraci, celor ce pling, celor ce flaminzesc, celor ce insetoseaza, celor ce rabda pentru Hristos izgonire si ocara. Si, in scurt zic, ca strimta si anevoioasa este calea care duce la viata, iar larga este poarta si lata calea care duce la pierzare. Sa stim cu adevarat ca, daca intr-acest chip vom petrece cu rasfatare, in dulcetile cele desarte, apoi cu totul, in veacul cel viitor, ne va primi vesnica amaraciune si nu se poate ca sa fie in alt chip.

De aceea, iubita mea mireasa, este mai bine sa ne pazim de unirea cea trupeasca a insotirii si sa petrecem cu un suflet in feciorie. Deci vom vietui putin la un loc, prefacindu-ne ca avem insotire trupeasca, pentru ca tatal tau este cumplit; iar sub chipul insotirii sa petrecem ca fratele cu sora. Dupa aceea, cind ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce in manastire, eu in cea de barbati, iar tu in cea de fecioare si ne vom da in miinile Domnului, in toate zilele vietii noastre, ca in veacul viitor sa ne invrednicim in ceata sfintilor Lui celor placuti".

Acea sfinta mireasa, ca un pamint bun primind saminta cea buna, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adinc si s-au inradacinat in inima sa. Apoi, cu fata vesela si cu sufletul bucuros, a raspuns catre fericitul Teofan: "Si eu stiu, iubitul meu stapin, cuvintele Mintuitorului nostru, Care zice in Evanghelie: Daca cineva nu-si va lasa pe tatal sau, pe maica, pe femeie, pe fii, pe frati si pe surori, apoi casele si satele; si cel ce nu-si ia crucea sa si nu vine in urma Mea, nu este vrednic de Mine.

Deci, ca sa fim vrednici Aceluia, sa lasam toate cele desarte, daca asa voiesti; ca ceea ce voiesti tu, o voiesc si eu; ceea ce iti este placut tie, imi este placut si mie. Voiesti tu sa petreci intru feciorie, voiesc si eu, ca sa fim neprihaniti inaintea Mirelui ceresc, pazind nu numai sufletele, ci si trupurile noastre neintinate. Pentru ca ce folos ne va fi noua, daca viata cea de scurt timp o vom cheltui in desertaciune si ne vom lipsi de vesnicele bunatati? Daca vom dobindi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora si pentru rinduirea vietii lor, ziua si noaptea ingrijindu-ne si cazind in laturile lumii cele mult impletite; apoi, venind sfirsitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu stim. Sa vietuim deci in taina in fecioria cea pazita de noi, pina ce Domnul ne va duce in rinduiala monahiceasca".

Niste cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin intelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei intelegere. Si cazind la pamint, a multumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfint a povatuit pe acea fecioara la o invoire ca aceea potrivita scopului sau. Toata noaptea aceea au petrecut-o in rugaciuni, cerind ajutor de sus, ca inceputul vietii lor in nevointa sa aiba sfirsit bun si desavirsit. Iar cind rasarea luceafarul, au adormit putin si au vazut amindoi un vis. Au vazut un tinar luminos la fata, zimbind catre dinsii si cu dragoste graindu-le: "Domnul a primit gindul vostru si m-a trimis sa va insemnez pentru o viata ca aceasta, la care acum v-ati sfatuit, ca intregi si fara prihana sa va daruiti Lui". Zicind aceasta, i-a insemnat pe amindoi peste tot trupul cu semnul Crucii si s-a facut nevazut.

Desteptindu-se ei indata, au spus unul altuia visul sau, care era in acelasi chip la amindoi. Ba inca au mirosit buna mireasma negraita, prin venirea cea nevazuta ingereasca, si s-au mirat. Apoi, cazind la pamint inaintea lui Dumnezeu, au inaltat laude, iar buna mirosire cereasca era nu numai in camara, ci si in toata casa mirosea la multi. Si petrecea ingereste in trup acea sfinta doime si ardeau ca doua sfesnice inaintea lui Dumnezeu prin vapaia dragostei dumnezeiesti si ca doi maslini izvorau untdelemn al indurarii. Caci in toate zilele faceau neincetat milostenii si averile lor fara crutare le imparteau la cei lipsiti.

Dupa citava vreme, instiintindu-se socrul de viata ginerelui si a fiicei sale, cum ca petrec in feciorie si ca isi impart bogatiile la saraci, s-a mihnit foarte. Alergind la imparat, i-a spus lucrul acela si se jeluia asupra ginerelui: "Vai de batrinetile mele cele ticaloase, pentru netrebnicul meu ginere, ca bogatiile in desert le cheltuieste si tinerii ani ai fiicei mele ii pierde in zadar, nepetrecind cu dinsa ca cei insotiti; si n-am nadejde sa ma mingii de nepoti. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai inainte de nunta n-a stricat logodna si de ce nu s-a lepadat de ea, ca sa nu o fi adus in aceasta stare, tinara fiind, si n-ar fi adus batrinetile mele intr-o indoita intristare. Pentru ca de doua pricini imi este necaz pentru fiica: ca fiind maritata, nu are barbat, nici nu poate sa fie mama de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc in zadar, de vreme ce nu numai bogatia sa, ci si pe cea care este zestrea fiicei mele, nu putina a risipit". Si ruga pe imparat sa invete si sa sfatuiasca pe ginerele sau ca sa petreaca dupa legea celor insurati si averile sa nu le piarda in zadar.

Atunci imparatul, umplindu-se de minie, a chemat la sine pe fericitul Teofan si, cu asprime cautind la dinsul, il infricosa cu groaza, poruncindu-i sa-si schimbe o viata ca aceea; iar de nu, apoi ii va scoate ochii si-l va trimite in surghiun. Insa tinarul cel placut lui Dumnezeu nu baga de seama certarea cea imparateasca si nu-si parasea viata cea curata si frumos inceputa in feciorie, sirguindu-se ca mai ales sa cistige darul Imparatului ceresc, decit al celui pamintesc. Dupa aceasta i-a iesit degraba lui Teofan porunca de la imparat sa mearga in partile Cizicului pentru oarecare trebuinte ale poporului. Insa aceea, prin scornirea socrului sau, intr-adins i-a fost pregatita lui, pe de o parte ca, indeletnicindu-se cu lucrurile incredintate lui de imparat, sa inceteze si sa uite nevointele cele obisnuite lui in rugaciune; iar pe de alta ca averea sa nu-i fie impartita, careia insusi socrul i se facuse pazitor. Iar cind au iesit spre Cizic pentru slujba imparateasca, i s-a poruncit si sotiei lui, de tatal ei si de imparat, ca sa mearga cu dinsul. Caci nu suferea tatal sa se desparta de barbat fiica lui, nici cit de putina vreme.

Si s-a intimplat sa le fie calea pe un riu, care mai inainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel riu a voit a merge fericitul Teofan, desi pe uscat era calea spre Cizic, insa pentru oarecare neputinte trupesti ce i se intimplasera, a voit a merge pe apa ca pe o cale mai usoara; dar aceasta s-a facut dupa a lui Dumnezeu purtare de grija. Deci, trimitind inainte pe uscat pe prietenii sai, cum si slugile cu caii si cu carutele, a sezut in luntre, impreuna cu fericita sa sotie si cu citeva slugi. Apoi inotind, lua seama la muntii cei frumosi ai Sigrianiei, la dealuri si la pustietati si ardea cu duhul spre viata cea fara de gilceava. Si s-a intimplat la un loc, cale adinca si larga intre munti si o padure aleasa intr-insa; si a iubit el foarte mult locul acela.

Raminind acolo la mal ca sa se odihneasca si poruncind tuturor sa ramina linga luntre sa-l astepte, singur s-a dus in valea aceea, inconjurind locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stind intr-o padure deasa, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, intinzindu-si miinile spre cer, apoi cazind la pamint cu lacrimi si facind mul-time de inchinaciuni, zicea: "Arata-mi, Doamne, calea in care voi merge!" Pentru ca era cuprins cu foarte mare dorire de viata pustniceasca si gindea ca indata, lasind toate, sa se ascunda intr-acea pustie.

Fiind ostenit de rugaciuni si sezind sa se odihneasca, s-a facut minune, caci a vazut pe ingerul cu chip de lumina, pe care mai inainte il vazuse in camara, cind era impreuna cu sfinta sa mireasa. Acela aratindu-i cu degetul pustia aceea, a zis: "Þie aici ti se cade a te salaslui, dar inca mai asteapta putin, pina cind se vor lua de pe pamintul celor vii cei ce-ti impiedica calea, caci se vor lua degraba, si fara de suparare vei merge oriunde vei voi".

De acea vedenie Sfintul Teofan s-a veselit foarte si, intor-cindu-se la luntre, mergea vesel in calea sa. Si a vazut prin muntii aceia ai Sigrianiei manastiri pustnicesti si sihastresti si le-a cercetat impreuna cu sotia cea inteleapta. In acele manastiri au aflat un staret inainte-vazator, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, dupa ce i-a descoperit gindul si dorinta inimii sale, a auzit ceea ce mai inainte auzise de la ingerul, care i se aratase lui. Caci, vietuind ingereste acel staret, se invrednicise de la Dumnezeu de darul mai inainte vederii si a zis catre Teofan: "Asteapta putin, tinarule bun, ca degraba imparatul si socrul tau se vor duce de pe pamint, iar tu vei fi liber si vei merge dupa scopul tau cel bun". Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche incet, acel sfint staret, cum ca iubitul ei frate, Teofan, va cistiga la vreme cununa muceniceasca.

Dupa aceasta Sfintul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului si facea lucrul cel poruncit de imparat, cu niste indreptari ale oarecaror treburi ale popoarelor. Si iesea adeseori cu slugile in muntii Sigrianiei, care nu era departe, cercetind pe sfintii parinti de acolo si invrednicindu-se de binecuvintari si rugaciuni de la dinsii, folosindu-si sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai inainte vazator Grigorie Stratighie si la Hristofor, egumenul locasului celui mic, cum se numea acea manastire.

Odata, trecind prin muntii Sigrianiei pentru cercetarea parintilor pustnici, i s-a intimplat de a intirziat si era o arsita mare, pe vremea secerisului, si a insetat, impreuna cu cei ce erau cu dinsul, iar locul acela era pustiu si fara de apa; apoi ziua se pleca si nevoie le era ca sa nu ramina acolo, caci slabeau toti de sete si ei si dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugindu-se, a stat sub un deal ca sa poata adormi putin, sa-si potoleasca setea cu somnul. Desteptindu-se el, fara de veste a curs peste capul lui un izvor de apa vie si l-a udat. Caci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Sau, Cel ce a izvorit apa din piatra in pustie neamului evreiesc celui nemultumitor; deci, cu cit mai ales multumitorului Sau rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.

Iar sfintul, desteptindu-se de sunetul apei celei neasteptate, s-a sculat degraba din locul acela si a strigat pe cei ce erau cu dinsul. Toti alergind, se minunau de acea minune fara de veste si neasteptata si slaveau pe Dumnezeu; apoi au baut din destul si dobitoacele le-au adapat. Iar dupa ce au ramas ei in acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo si locul era uscat si nici urma de apa nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat si au marit puterea lui Dumnezeu cea minunata, ca in vreme de sete a scos izvor din pamint fara de apa, apoi, incetind trebuinta, a secat apa, aratind cu fapta ca in fiecare loc Dumnezeu este gata sa dea cele trebuincioase aceluia care mai inainte cauta Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.

Dupa aceea Sfintul Teofan, zabovind in Cizic citava vreme si toate rinduindu-le bine, precum avea porunca de la imparat, s-a intors in Constantinopol. In acea vreme s-a implinit ceea ce a zis ingerul lui Dumnezeu si profetia Cuviosului Grigorie; caci a murit imparatul Leon Cazaris, fiul lui Copronim si nepotul lui Leon Isaurul, cum si socrul lui Teofan a murit.

Deci se facura liberi amindoi, adica Teofan si sfinta lui mireasa. Si indata fara de impiedicare si-au impartit bogatiile si averile lor, precum au voit. Dupa aceea, Teofan a calugarit pe mireasa sa intr-una din manastirile de fecioare din Bitinia, dind manastirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, careia i-a pus numele in calugarie Irina si a bineplacut lui Dumnezeu desavirsit in viata monahiceasca, incit a facut minuni alese; caci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile si a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfintitul Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a laudat viata amindurora.

Iar dupa calugaria surorii sale, fericita fecioara Irina, Sfintul Teofan impartind la cei ce aveau trebuinta ramasita averilor ce le avea in Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la parintele sau Grigorie, cel mai inainte vazator, poreclit Stratighie, in muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie si s-a tuns de dinsul in monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o manastire din aurul cel ramas. Si a petrecut linga dinsul destula vreme, deprinzindu-se la nevointele monahicesti.

Dupa aceea, cu sfatul staretului, s-a dus in insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic parintesc, care-i ramasese din averile cele vindute si impartite. Acolo a facut o manastire si a chemat pe fratii din locasul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" si le-a pus egumen pe un barbat bun si iscusit. Iar el singur s-a inchis in chilie si scria carti, caci era bun scriitor, si pe acelea vinzindu-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci si pe altii. Iar dupa citiva ani, murind egumenul, il suparau fratii pe Cuviosul Teofan, cu multa rugaminte, ca sa binevoiasca sa le fie egumen. Iar el, nevrind, s-a dus de la dinsii iarasi, la muntele Sigrianiei. Si aducindu-si aminte de acel loc pustnicesc unde a vazut aratarea cea ingereasca cind calatorea pe apa spre Cizic, s-a dus acolo. Salasluindu-se in pustia aceea, vietuia dupa Dumnezeu; si a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de placutii Lui, care vietuiau in pustie. Pentru ca, venind multi la dinsul, doreau sa vietuiasca acolo. Si era trebuinta acum sa se faca si acolo o manastire, pentru care se afla in pustia aceea un loc al unui om lucrator de pamint, avind tarina intinsa care se numea "Locasul cel mare".

Deci, a trimis la cunoscutii sai si, imprumutind de la dinsii aur, a cumparat locul acela si a facut o manastire, ajutindu-i Dumnezeu si dindu-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grija, toate cele spre trebuinta; si degraba a dat inapoi imprumutul, caci fratii care ce se adunasera in locas aveau indestulare de hrana de la dinsul. Dar a fost cu neputinta Cuviosului Teofan sa nu ia dregatoria egumeniei in locasul acela, fiind silit de toti parintii pustnici. Deci s-a facut egumen astfel, in ce chip Hristos porunceste in Evanghelie: Cel mai mare sa va fie voua sluga; si cel ce voieste intre voi sa fie intii, sa fie voua rob. Si slujea Cuviosul Teofan egumenul cu miinile sale la trebuintele tuturor. Caci ii daruise atunci Dumnezeu tarie trupeasca si la tot lucrul manastiresc el se ostenea mai mult decit altii si s-a facut tuturor chip de viata imbunatatita in iubirea de osteneala.

Intr-acele vremi s-a adunat al saptelea Sinod al Sfintilor Parinti la Niceea (787) impotriva luptatorilor contra sfintelor icoane, pe vremea imparatiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim ii era nepot, cum si dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfintitului Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfintii Parinti au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarasi au intarit a le cinsti cu dreapta credinta. La acel sinod a fost chemat si Cuviosul Teofan, egumenul marelui locas din Sigriani, si stralucea ca o stea luminoasa in mijlocul sfintilor parinti, intarind dreapta credinta impreuna cu dinsii. Si a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; caci unde multi se impodobeau cu haine bune, cu care si cu cai, el a mers calare pe un asin prost, avind haine vechi si cu multe cusaturi. Si, vazindu-l intr-o smerenie si saracie ca aceea, toti s-au umilit si s-au folosit, cei ce ii stiau viata cea de mai inainte, cit a fost de bogat si de cinstit, fiind pe linga imparat cel dintii din suita; iar acum pentru Dumnezeu atit de mult s-a smerit si a saracit, socotind toate ca pe niste gunoaie.

Dupa savirsirea acelui sfint sinod, cuviosul s-a intors intr-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credinte care s-au hotarit la Sfintul Sinod le avea ca pe o infrumusetare prea aleasa in locasul sau. Si se indeletnicea in nevointele cele obisnuite lui, prin chipul vietii sale celei imbunatatite luminind nu numai acel locas, ci si toate partile acelea. Pretutindeni strabatea vestea despre el si s-a preamarit Tatal ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curatia vietii lui, si tamaduia bolile in oameni si izgonea diavolii.

Odata, adormind cuviosul, diavolul, vrind sa-i faca rau si inchipuindu-se in asemanare de porc salbatic, a muscat cu dintii degetul cel mare al miinii sfintului, incit l-a durut foarte tare. Desteptindu-se indata, a vazut pe degetul acela semnele dintilor vrajmasului, care a voit sa i-l smulga, si-l durea rana tare; dar luind mir, din care avea la sine de la facatorul de viata lemn al Crucii, a uns cu el degetul sau cel bolnav si indata s-a vindecat. In acea vreme a luat stapinire asupra diavolilor si-i izgonea cu cuvintul din oamenii care patimeau si se aduceau la dinsul.

Odata, plutind cu corabia undeva si fiind invaluire si furtuna, acest parinte cuvios a schimbat-o in liniste. Iar celor ce veneau la locasul lui, adica multime de straini si de saraci, impartindu-le fara crutare piine si toata hrana, le-a facut a nu se imputina, precum altadata Ilie a umplut vasul de faina al vaduvei. Alta data, chelarul cirtind asupra sfintului pentru impartirea de hrana la cei ce veneau - pentru ca celor ce vietuiau in manastire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuinta -, sfintul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sint in camara de mincare sa le cintareasca si sa le numere. Si a gasit ca nu scazusera cit de putin. Atunci toti fratii au preamarit pe Dumnezeu, iar cirtitorul, cazind inaintea lui, si-a cerut iertare.

Dupa aceasta, cuviosul s-a imbolnavit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era ca avea piatra in pintece si in coapse si se chinuia foarte rau. Si din acel ceas toata cealalta vreme a vietii sale a petrecut-o pe patul durerii. Si, cel ce cu rugaciunea tamaduia bolile altora, lui insusi nu cerea de la Dumnezeu tamaduire trupeasca, ci rabda cu multumire. Dupa acea boala trupeasca, i-a sosit vremea sfirsitului celui de marturisitor pentru dreapta credinta, dupa proorocia celui mai inainte vazator, Grigorie, pe care o zisese incetisor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicind ca, la vremea sa, va cistiga cununa muceniceasca. Caci, trecind ani multi si cuviosul imbatrinind, iar citiva imparati grecesti trecind, dupa aceea Leon Armeanul a luat sceptrul imparatiei grecesti (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane si a tulburat iarasi Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfintul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca si pe Cuviosul Teodor Studitul, impreuna cu ucenicii lui, iar pe multi altii ii muncea cumplit si-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.

Se scrie despre Sfintul Teofan si aceasta. Ca Sfintul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe cind se ducea cu corabia pe mare in surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc in care era locasul lui Teofan. Aceasta vazind-o Cuviosul Teofan sufleteste, cu ochii cei mai inainte vazatori, a poruncit ucenicului sa aduca carbuni aprinsi in cadelnita. Apoi, aprinzind luminarea si punind tamiie pe carbuni, s-a inchinat pina la pamint, vorbind ca si catre o persoana care trecea alaturea. Si intrebind ucenicul: "Ce faci, parinte? Spre cine vorbesti, inchinindu-te?" Cuviosul i-a raspuns: "Iata, prea sfintitul Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce in surghiun si trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dinsul am aprins luminarea si tamiia, sa-i dam cinstea cea cuviincioasa patriarhului".

A vazut aceasta cu duhul si prea sfintitul Patriarh Nichifor, fiind in corabie; caci fara de veste plecindu-si genunchii, s-a inchinat sfintului staret si, intinzind miinile in sus, il binecuvinta. Iar unul din cei ce erau cu prea sfintitul Patriarh in corabie, l-a intrebat: "Pe cine binecuvintezi, prea sfintite parinte, si inaintea cui te-ai inchinat in genunchi?" A raspuns prea sfintitul: "Iata, Teofan Marturisitorul, egumenul marelui locas, s-a inchinat noua si ne-a cinstit cu luminari aprinse si cu tamiie. Deci m-am inchinat lui, caci si el asemenea cu noi va patimi, nu dupa multa vreme". Lucru care s-a si implinit.

Caci dupa aceea, raucredinciosul imparat Leon Armeanul, vrind sa insele pe Cuviosul Teofan spre a lui ratacire, a trimis la dinsul, chemindu-l cu cinste in Constantinopol si cu viclesug zicind: "Razboi imi sta inainte cu vrajmasii si mi se cade mai inainte de a iesi la razboi sa ma inarmez mai intii cu sfintele tale rugaciuni; pentru aceea, sa nu te lepezi a veni la noi, cinstite parinte". Iar Cuviosul Teofan, cu toate ca a cunoscut viclesugul imparatului si era cuprins de grea boala trupeasca, insa a binevoit sa mearga, dorind sa patimeasca pentru dreapta credinta. Intrind in corabie, a ajuns la imparateasca cetate; insa nu s-a dus inaintea imparatului, fiindca imparatul se rusina de cinstita lui fata si se temea de mustrarile lui. Ci a trimis la el barbati cinstiti, amagindu-l prin multe fagaduinte spre a sa rea credinta, zicind: "Daca vei fi de un gind cu noi, voi inalta manastirea ta cu ziduri de piatra si cu toata imbelsugarea o voi imbogati, iar tu mai cinstit decit toti vei fi cu mine; si cei ce iti sint rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii ii voi cinsti".

Apoi a adaos si cuvinte ingrozitoare, zicind: "Daca vei fi potrivnic noua, te vei face pricinuitor de mare necinste tie insuti". A raspuns sfintul prin trimisii aceia: "Eu nu am trebuinta de nimic din bogatiile lumii acesteia. Pentru ca, daca in tineretile mele, aurul, argintul si averile cele multe cite le-am avut, le-am lasat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la batrinetile mele sa le doresc pe acelea? Sa nu fie! Iar pentru manastire si pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtatorul de grija, este mai mare decit imparatii si boierii pamintesti. Si pentru ce imparatul ma infricoseaza pe mine cu certari, ca pe un prunc mic cu varga? Pregateasca asupra mea tot felul de munci, aprinda foc, apoi, desi nu pot umbla singur de sine, precum ma vedeti, insa in foc voi sari pentru dreapta credinta".

Acestea si mai multe cuvinte cu multa indrazneala zicindu-le sfintul, s-au dus trimisii la imparat si i-au spus cele ce auzisera. Iar imparatul se minuna de o indrazneala ca aceea a lui, fara de frica, si a poruncit oarecaruia Ioan sofistul, istet in cuvinte, plin de mestesuguri si de vraji, ca sa se intrebe cu cuviosul. Dar si acela, impotriva gurii celei de Dumnezeu graitoare a cuviosului parinte, a ramas ca un mut si, biruindu-se, s-a intors cu rusine la cel ce l-a trimis pe el.

Atunci imparatul, umplindu-se de minie, a poruncit ca pe Cuviosul Teofan sa-l inchida intr-o casa oarecare intunecoasa si strimta, linga palatul ce se numea Elevteria, si sa puna strajeri linga dinsul. In acea strimta inchisoare cuviosul, batrin fiind si bolnav, a petrecut doi ani; si in toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certari il indemna spre lupta impotriva sfintelor icoane, rau facindu-i si de rau graindu-l, prin oarecare eretici, pe care ii trimitea la dinsul intr-adins.

Odata, imparatul a trimis la sfintul cu momeli, ca doar ar iscali lepadarea icoanelor. Si a scris sfintul catre dinsul astfel: "Stii, o, imparate, pe Acela ce ti-a dat imparatia, prin Care imparatii imparatesc si tiranii stapinesc pe pamint. Stii ca Dumnezeu, fiind nescris imprejur, a voit insa a se taia imprejur, luind firea noastra omeneasca asemenea noua in toate, afara de pacat, si prin acea fire indumnezeita, a inviat mortii, a luminat orbii, a curatit pe cei stricati si celelalte minuni ale Sale pe rind le-a facut. Si, prin aceeasi fire, a suferit moarte de bunavoie de la iudeii cei pizmasi si, a treia zi inviind, cu slava S-a inaltat la cer si de Tatal niciodata nu Se desparte.

Acea fire omeneasca ce este in Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfinta Evanghelie ne incredinteaza, cu cinste o primim pe ea; si primind cartea Evangheliei cu cinste si cele scrise intru dinsa crezindu-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca si cind pe Insusi Hristos Il cinstim in acea carte. Si daca pentru cartea Evangheliei, in care sint scrise faptele lui Hristos, nu sintem osinditi ca o primim pe dinsa, apoi cum vom fi osinditi primind si cinstind istoria cea inchipuita in icoane a acelorasi cuvinte evanghelicesti? Prin aceste icoane chiar si barbarii cei ce vin la noi cu credinta cunosc lesne toata petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pamint cu oamenii, cum si minunatele Lui fapte, cu inlesnire le cunosc.

Incit multi necarturari privind cu ochii spre icoane, vad minu-nile cele zugravite ale lui Hristos si patima Lui cea de bunavoie, apoi preamaresc pe Domnul, Cel ce a patimit pentru noi; a caror mintuire tu ai zavistuit-o, lepadind inchipuirile icoanelor. Care sinod cindva a vestit aceasta, ca a cinsti sfintele icoane este pacat si necurata furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefacut de mina al fetei Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfintul Evanghelist Luca ne-a dat noua icoana Preacuratei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, cu vopsele inchipuita? Si ce impotrivire vei face predaniei si invataturii Sfintilor Parinti? Caci Vasile cel Mare, cercatorul tainelor celor negraite, a zis: "Cinstea cea data icoanei se suie la chipul cel dintii, a caruia este". Asemenea si Sfintul Ioan Gura de Aur a zis: "Eu am iubit si pe acel sfint chip ce este din ceara facut". Asemenea si Chiril, alauta Sfintului Duh, striga: "Adeseori, vazind inchipuirea patimilor lui Hristos pe icoana, nu fara de lacrimi am trecut cu vederea acea inchipuire si celelalte".

Deci, daca cele dintii sase Sinoade ecumenice a toata lumea, care au fost mai inainte de cel de al saptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepadat, oare ti se pare ca esti mai intelept decit dinsii? Al tau lucru este, o, imparate, ca sa faci razboi impotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericesti si legile Sfintilor Parinti nu imparatilor se cuvine a le cerceta".

Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o imparatul, s-a umplut de negraita minie si indata a trimis pe un cumplit dregator spre partile Sigrianei ca sa strice manastirea cuviosului, ce se numea "Locasul cea mare" si sa o arda desavirsit; iar pe ucenicii lui, pe toti fara de mila batindu-i, sa-i izgoneasca. Iar pe alt dregator, tot asa de cumplit, l-a trimis la cuviosul in inchisoarea cea intunecoasa unde era tinut de doi ani, linga palatul Elevteriei. Acesta, dezbracind pe sfintul staret, care avea trupul obosit de multe postiri si de boala cea lunga, l-a batut fara de mila cu vine de bou pe spate si pe pintece; apoi, dindu-i trei sute de lovituri iarasi intr-aceleasi legaturi inchizindu-l, s-a dus. A doua zi acelasi muncitor, mergind din porunca imparateasca si scotind din inchisoare pe cuviosul mucenic, l-a batut din nou fara de mila; apoi l-a trimis in surghiun in insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai inainte vazatori, a vazut-o cu citeva zile mai inainte si ascultatorului ce-i slujea mai inainte ii spusese ca in acea insula au sa-l duca.

Acolo Cuviosul Teofan mergind, numai douazeci si trei de zile a trait si a trecut din izgonirea cea paminteasca la pomenirea cea cereasca, cu cununa cea de marturisitor al patimirii impodobindu-se; si s-a asezat cinstitul lui trup acolo, in racla de lemn. Iar Dumnezeu a preamarit pe sfintul si placutul Sau nu numai in viata lui, ci si dupa moarte. Caci a daruit cinstitelor lui moaste putere tamaduitoare si multime de bolnavi cistigau tamaduiri, atingindu-se de cinstita lui racla.

Iar dupa ce s-a ucis raucredinciosul imparat Leon Armeanul, ucenicii Sfintului cei izgoniti, iarasi intorcindu-se la al lor locas, in muntele Sigrianiei, si manastirea cea arsa impodobind-o, au adus sfintele moaste ale Cuviosului Teofan, parintele lor, de la insula Samotraciei in locasul sau care se numea "Marele locas" si le-au asezat in biserica cu cinste si faceau minuni fara numar, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slavit impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie Viata celui intre Sfinti Parintele nostru Grigorie Dialogul, papa al Romei Viata celui intre Sfinti Parintele nostru Grigorie Dialogul, papa al Romei (12 martie)

Vietile Sfintilor pe luna martie

Sfintul Grigorie Dialogul, papa al Romei, numit asa pentru vorbele cele frumoase, s-a nascut in Roma cea veche, din tata care se numea Gordian, si din maica, Silvia fericita, amindoi fiind de neam bun, senatori cinstiti si bogati. Dar nu atit pentru cinstea de senator era cinstit neamul acestui Sfint Grigorie, cit pentru acele sfinte persoane placute lui Dumnezeu care se aflau in neamul acela. Caci fericitul Felix, al treilea cu acel nume, papa al Romei, ii era mos; iar Sfinta Tarsila, care a vazut la sfirsitul sau pe Domnul venind la dinsa, asemenea, si fericita Emiliana, care impreuna cu Tarsila, s-a invrednicit cerestii vieti vesnice, i-a fost moasa lui. Insa si Silvia, maica lui, este cinstita cu sfintii in Biserica Romei.

Pe un neam sfint ca acesta fericitul Grigorie l-a impodobit si mai mult cu sfintenia sa, deprinzindu-se din tinerete la fapta buna si la placerea de Dumnezeu. Apoi se indeletnicea din pruncie cu invatatura cartii, facindu-se filosof ales si barbat cuvintator, plin de intelegere si de judecata. De aceea s-a ales si in dregatoria divanului; insa nu la cele lumesti, ci la cele duhovnicesti isi avea el gindul si dorinta cea neincetata, rivnind sa fie monah. Dar, avind pe parintii sai intre cei vii, amina calugaria, pina la vremea cea cuviincioasa. Si, desi petrecea in lume, el era monah cu vointa si cu viata cea curata in feciorie.

Murind tatal sau, a inceput a imparti averea cea multa ce-i ramasese in milostenii si spre zidirea sfintelor locasuri. In Sicilia a zidit sase manastiri, indestulindu-le cu toate cele de trebuinta, iar a saptea, in Roma, inauntrul cetatii, in cinstea Sfintului Apostol Andrei. Prefacindu-si in manastire casa sa, care era aproape de biserica Sfintilor Mucenici Petru si Pavel, linga muntele ce se numea Scvara, si intr-acea manastire lepadindu-si hainele mirenesti tesute cu aur, impreuna cu perii de la tundere, s-a imbracat in hainele cele de lina ale rinduielii monahicesti si s-a povatuit de iscusitii stareti Maximian si Ilarion.

Apoi, nu dupa multa vreme, s-a facut egumen locasului aceluia. Iar fericita Silvia, maica lui, locuia aproape de poarta Sfintului Apostol Pavel, slujind Domnului in vaduvia sa, cu post si rugaciuni, ziua si noaptea fiind in casa Domnului. Hrana ei erau verdeturi crude de gradina, din care ii trimitea in toate zilele si fiului sau, fericitul Grigorie. Si era foarte milostiva spre cei saraci si scapatati, impartind pina la sfirsit toata averea ei. Asemenea si fiul ei, fericitul Grigorie, era atit de milostiv, incit n-a crutat lucrul cel din urma, ci indata l-a dat celor ce cereau.

Odata sezind el in chilia sa, scriind carti dupa obicei, a venit la dinsul un sarac - insa acela era ingerul Domnului in chip de sarac - si i-a zis: "Miluieste-ma, robule al lui Dumnezeu din cer, deoarece, fiind cirmaci de corabie, am pierdut nu numai averile mele cite le-am avut, dar si pe cele straine".

Iar iubitorul de saraci si adevaratul rob al lui Hristos, Sfintul Grigorie, avind durere din inima pentru dinsul, a chemat pe fratele care-i slujea si i-a poruncit sa dea omului aceluia sase galbeni. Saracul, luind ceea ce i s-a dat, s-a dus. Apoi, dupa citava vreme, tot in ziua aceea, a venit la fericitul acelasi sarac, zicind: "Miluieste-ma, robul lui Dumnezeu, ca multe am pierdut, iar tu putin mi-ai dat". Fericitul, chemind iarasi pe slujitorul lui, i-a zis: "Frate, du-te si-i da alti sase galbeni". Fratele a facut asa si saracul acela a luat de la sfintul, in aceeasi zi, doisprezece galbeni si a plecat.

Dupa putina vreme, a venit iarasi, a treia oara, acelasi sarac, strigind catre Sfintul: "Fie-ti mila de mine, parinte, si-mi mai da inca din indurarile tale, ca am pierdut in mare foarte multa bogatie straina". Iar fericitul Grigorie a zis catre slujitorul sau: "Mergi, frate, si mai da aceluia ce cere inca sase galbeni". Fratele raspunse: "Sa ma crezi, cinstite parinte, ca n-a mai ramas in camara nici un galben". Fericitul ii zise: "De nu ai altceva, da-i haine, ori vreun vas". Fratele raspunse: "Nu avem alt vas decit un taler de argint, in care marea doamna, maica ta, ti-a trimis linte dupa obicei".

Grait-a placutul lui Dumnezeu, Grigorie: "Du-te, frate, si da saracului si acest taler, ca sa nu se duca mihnit de la noi, caci cauta mingiiere in primejdia sa". Deci, luind saracul acela talerul de argint, s-a dus veselindu-se. Dupa aceea, n-a mai venit sa ceara milostenie, ci era nevazut linga dinsul, pazindu-l si ajutindu-l in toate. Pentru ca ingerul Domnului era linga sfintul, cu puterea darului cea minunata, prin care Sfintul Grigorie s-a facut slavit, deoarece se faceau multe minuni in locasul lui.

Dupa ce a murit Pelaghie, papa al Romei, toti, cu un glas, au ales in scaunul acela pe Sfintul Grigorie, egumenul Manastirii Sfintul Andrei. Dar el, fugind de treapta aceea atit de inalta si de cinstea omeneasca, a plecat din cetate si s-a ascuns prin locuri pustii. Cautind tot poporul din Roma pe doritul lor pastor, Grigorie, si negasindu-l, s-a facut multa mihnire pentru aceasta. Apoi, au inceput a face rugaciuni catre Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa le arate pe robul Lui. Atunci s-a facut din cer un stilp de foc, vazut de toti, si s-a pogorit spre locul unde era Sfintul Grigorie, ascuns intr-un munte pustiu. Deci, toti au cunoscut ca pentru Grigorie s-a aratat acel stilp ceresc si au alergat indata acolo, unde gasind pe cel cautat, o, cu ce negraita bucurie l-au luat de acolo, macar ca nu voia.

Asa s-a asezat Sfintul Grigorie papa al Romei celei vechi, pe vremea imparatiei lui Mavrichie (582-602). Si era negraita milostivirea lui spre saraci, scapatati, lipsiti, vaduve si spre straini. El a zidit multe case primitoare de straini si de saraci, nu numai in cetatea Romei, ci si in altele. In Ierusalim intr-adins a trimis pe ava Prov, cu aur din destul, ca sa zideasca acolo o casa de oaspeti. La muntele Sinai, in tot timpul vietii sale, trimitea multa milostenie spre hrana monahilor, iar pe cei ce erau in Roma saraci si bolnavi, ii avea intr-o carte scrisi pe nume si in toate zilele ii hranea pe dinsii. De multe ori la masa sa aducea straini si saraci si singur le slujea lor.

Alta data a poruncit camarasului sau sa cheme la masa doisprezece straini, ca sa prinzeasca cu dinsul. Iar dupa ce au stat, Sfintul Grigorie, uitindu-se, a vazut treisprezece insi la masa. Deci, chemind pe camaras, i-a zis incet: "Oare nu ti-am poruncit sa chemi doisprezece insi? Iar tu de ce ai chemat, fara voia mea, si pe al treisprezecelea?" Sachelariul, infricosindu-se, a zis: "Sa ma crezi, preacinstite stapine, ca nu sint mai mult decit doisprezece!" Pentru ca nici el, nici altul, nu vedea pe cel de-al treisprezecelea, care sedea la sfirsitul mesei si chipul fetei lui se schimba, incit uneori se arata batrin si carunt, iar alteori i se parea a fi un tinar voinic.

Cind s-a sculat de la masa, Papa Grigorie le-a dat drumul la toti, iar pe cel de-al treisprezecelea, care era minunat la chip, l-a oprit si, apucindu-l de mina, l-a bagat in camara sa si i-a zis: "Te jur cu puterea cea mare a lui Dumnezeu Cel Atottiitor, sa-mi spui cine esti tu si care este numele tau?" Iar el a zis catre dinsul: "Pentru ce intrebi de numele meu? Acesta este minunat! Insa sa stii, aducindu-ti aminte, ca eu sint acel cirmaci de corabie sarac, care am venit la tine in Manastirea Sfintului Andrei, cind sedeai si scriai in chilia ta si mi-ai dat doisprezece galbeni, cum si talerul cel de argint, pe care cu linte ti-l trimisese fericita Silvia, maica ta! Si sa-ti fie stiut ca dintr-acea zi in care mi-ai dat acelea cu dragoste si cu bunatate, te-a ales pe tine Domnul, ca sa fii intii pe scaun sezator al Sfintei Lui Biserici din Roma, unde a suferit rastignire Sfintul Apostol Petru".

Iar Sfintul Grigorie a zis catre dinsul: "Cum stii tu ca de atunci m-a hotarit Domnul sa fiu papa?" Raspuns-a acela: "Deoarece sint inger al Domnului Atottiitorul, pentru aceasta stiu ca de atunci m-a trimis Domnul la tine, ca sa stiu judecata ta, daca cu iubire de oameni iar nu pentru slava desarta faci milostenie!"

Fericitul, auzind aceea, s-a inspaimintat foarte tare, caci pina atunci nu vazuse inger la fata si sa vorbeasca cu el ca si cu un om. Iar ingerul care i se aratase a zis catre sfint: "Nu te teme, ca, iata, m-a trimis Domnul sa fiu impreuna cu tine toata viata ta si sa duc rugaciunile tale lui Dumnezeu, ca toate cele ce cu nadejde le vei cere de la El, sa ti se dea". Iar Sfintul Parinte Grigorie a cazut cu fata la pamint si s-a inchinat Domnului, zicind: "Daca pentru o mica dare la saraci, care nu este insemnata, cu atit de mari bunatati imi rasplateste Domnul, Atotputernicul, incit si papa m-a facut al Sfintei Sale Biserici, iar pe sfintul sau inger l-a pus linga mine sa ma pazeasca, apoi, cu cite bunatati va rasplati celor ce petrec intru poruncile Lui si fac dreptate?" Dupa aceea ingerul s-a facut nevazut, iar Sfintul Grigorie, dind negraite multumiri Domnului sau, si mai sirguitor era spre facerea de bine a oamenilor si spre buna placere a lui Dumnezeu.

Iarasi, intr-o zi ospatind la prinz pe niste straini, unuia dintre dinsii, dupa obiceiul smereniei sale, a voit sa-i dea apa pentru miini si, intorcindu-se, a luat vasul cu apa degraba; dar iata ca acela caruia voia sa-i toarne apa pe miini nu s-a mai gasit si, cautindu-l cu dinadinsul si negasindu-l, se mira foarte mult. Iar in noaptea viitoare, dormind el, i s-a aratat Domnul, zicindu-i: "In celelalte zile ai ospatat madularele Mele, care sint saracii, iar in ziua de ieri, chiar pe mine Mine Insumi M-ai primit!"

Pentru smerenia cea mare a Sfintului Grigorie, in Limonariu - cartea prea sfintitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului -, se gaseste scris astfel: "Intr-un timp oarecare, am mers la ava Ioan Persanul si ne-a spus acestea despre marele si fericitul Grigorie, papa al Romei, zicind: "Am dorit odata sa ma inchin la mormintele Sfintilor mari Apostoli Petru si Pavel si m-am dus in Roma. Stind eu in mijlocul cetatii, s-a facut veste in popor ca papa avea sa treaca atunci pe acolo si asteptam sa-l vad si pe el. Dupa ce a venit in dreptul meu, am voit sa ma inchin lui. Si va spun, fratilor, Dumnezeu fiindu-mi martor, ca el apucind inaintea mea, a cazut la pamint si mi s-a inchinat si de la pamint nu s-a sculat mai inainte pina nu m-a vazut pe mine mai intii sculat. Apoi, sarutindu-ma cu multa osirdie, mi-a dat cu mina sa trei galbeni, poruncind ca sa mi se dea toate cele de hrana; iar eu am preamarit pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat lui atita smerenie, dragoste si mila catre toti"".

Nu se cuvine sa tacem nici minunea cea infricosata ce s-a facut pentru Preacuratele lui Hristos Taine, cu rugaciunile acestui mare arhiereu al lui Dumnezeu. Acest lucru s-a facut astfel: O femeie vestita din Roma a adus prescuri la dumnezeiescul altar, iar slujba dumnezeiasca o facea prea sfintitul papa Grigorie. Deci, in timpul cind se impartea la popor dumnezeiasca Impartasanie, s-a apropiat si femeia aceea sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. Si auzind pe prea sfintitul papa, zicind: "Trupul cel de viata facator al Domnului nostru Iisus Hristos se da...", atunci femeia a inceput a ride. Papa, oprindu-si mina, a intrebat pe femeie: "Pentru ce ai ris?" Iar femeia a raspuns: "De mirare imi este lucrul acesta, stapine, ca piinea aceasta pe care eu cu miinile mele am facut-o din faina si am copt-o, o numesti trupul lui Hristos!"

Atunci sfintul, vazindu-i necredinta, s-a rugat lui Dumnezeu si indata chipul piinii s-a schimbat in trup omenesc. Si vedea femeia aceea carne omeneasca insingerata; dar nu numai femeia aceea ci si toti oamenii care erau in biserica au vazut minunea aceea si slaveau pe Hristos Dumnezeu. Deci se intareau in credinta, neindoindu-se despre Preacuratele Taine ca sub chipul piinii este adevaratul Trup, precum si sub chipul vinului este adevaratul Singe al lui Hristos. Apoi iarasi, rugindu-se sfintul, s-a schimbat chipul trupului omenesc in vedere de piine si femeia s-a impartasit cu frica si cu credinta neindoita, primind piinea ca Trupul lui Hristos, asemenea si vinul, ca Singele lui Hristos.

Acest mare luminator al lumii, preasfintitul Grigorie, a impodobit Biserica lui Hristos nu numai cu viata cea asemenea ingerilor si cu minunile, ci si cu multe scrieri foarte trebuincioase dreptei credinte. Iar cind scria, atunci Duhul Sfint se arata in chip de porumbel, zburind deasupra lui. Acest lucru adeseori se invrednicea a-l vedea arhidiaconul sau, Petru, barbat imbunatatit. Scrierile Sfintului Grigorie se afla in patru carti, pline de mare folos, care au intr-insele povestiri pe scurt despre vietilor sfintilor care s-au nevoit cu placere de Dumnezeu in pamintul Italiei si multe invataturi de folos sufletesc. Pastorind Sfintul Grigorie Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, sase luni si zece zile, s-a mutat la Domnul pe vremea imparatiei lui Foca Tiranul (602-610).

Se scrie si aceasta pentru acest mare placut al lui Dumnezeu, ca pe Traian, imparatul Romei (98-117), care a fost inchinator la idoli, dupa multi ani de la moartea lui l-a izbavit sfintul din vesnicele munci cu rugaciunile sale. De acest lucru Sfintul Ioan Damaschin, in cuvintul sau pentru cei adormiti, scrie astfel: "Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum stiu toti, era vestit intru sfintenie si intelegere si, cind slujea, avea partas un inger din cer slujind impreuna cu dinsul. Acesta, calatorind oarecind pe podul cel de piatra si stind intr-adins, a facut ruga-ciune catre Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea pacatelor lui Traian imparatul. Atunci, a auzit indata glas de la Dumnezeu, zicind: "Rugaciunea ta am auzit-o si dau iertare lui Traian; iar tu sa nu mai faci rugaciuni pentru pagini"".

Ca acesta este adevarul, marturiseste tot Rasaritul si Apusul. Despre aceasta, Sfintul Ioan Damaschin marturiseste: "Iar despre celelalte minuni ale acestui mare Grigorie, papa al Romei, si despre toata viata lui cea minunata si sfinta, Ioan, diaconul Bisericii celei mari a Romei, a scris patru carti, in care se afla pina la doua sute si zece capitole". Din acestea noi luind aceste putine spre folosul sufletelor credinciosilor, slavim pe Cel ce a preamarit pe placutii Sai, pe Hristos Domnul nostru, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh este slavit in veci. Amin.

NOTÃ - Tot in aceasta zi se praznuieste si Sfintul Simeon Noul Teolog, a carui viata se gaseste la 31 octombrie, dupa editia din anul 1835.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie