Sf. Mc. Antim, Ep. Nicomidiei; Cuv. Teoctist




Pericopa apostolica:

Galateni IV, 8-21; Evrei XIII, 7-16; II Timotei I, 8-18

Galateni IV, 8-21Capitolul IV8. Dar atunci necunoscand pe Dumnezeu, slujeati celor ce din fire nu sunt dumnezei; 
9. Acum insa, dupa ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degraba dupa ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu, cum va intoarceti iarasi la intelesurile cele slabe si sarace, carora iarasi voiti sa le slujiti ca inainte? 
10. Tineti zile si luni si timpuri si ani? 
11. Ma tem de voi, sa nu ma fi ostenit la voi, in zadar. 
12. Fiti, va rog, fratilor, precum sunt eu, ca si eu am fost precum sunteti voi. Nu mi-ati facut nici un rau; 
13. Dar stiti ca din cauza unei slabiciuni a trupului, am binevestit voua mai intai, 
14. Si voi nu ati dispretuit incercarea mea, ce era in trupul meu, nici nu v-ati scarbit, ci m-ati primit ca pe un inger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus. 
15. Unde este deci fericirea voastra? Caci va marturisesc ca, de ar fi fost cu putinta, v-ati fi scos ochii vostri si mi i-ati fi dat mie. 
16. Am ajuns deci vrajmasul vostru spunandu-va adevarul? 
17. Aceia va ravnesc, dar nu cu gand bun; ci vor sa va desparta (de mine), ca sa-i iubiti pe ei. 
18. Dar e bine sa ravniti totdeauna binele, si nu numai atunci cand eu sunt de fata la voi. 
19. O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi! 
20. As vrea acum sa ma gasesc la voi si glasul sa mi-l schimb, caci nu stiu ce sa cred despre voi! 
21. Spuneti-mi voi, care vreti sa fiti sub Lege, nu auziti Legea?  Evrei XIII, 7-16Capitolul XIII7. Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta. 
8. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi. 
9. Nu va lasati furati de invataturile straine cele de multe feluri; caci bine este sa va intariti prin har inima voastra, nu cu mancaruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele. 
10. Avem altar, de la care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului. 
11. Intr-adevar, trupurile dobitoacelor - al caror sange e adus de arhiereu, pentru impacare, in Sfanta Sfintelor - sunt arse afara din tabara. 
12. Pentru aceea si Iisus, ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau, a patimit in afara portii. 
13. Deci dar sa iesim la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui. 
14. Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie. 
15. Asadar, prin El sa aducem pururea lui Dumnezeu jertfa de lauda, adica rodul buzelor, care preaslavesc numele Lui. 
16. Iar facerea de bine si intrajutorarea nu le dati uitarii; caci astfel de jertfe sunt bine placute lui Dumnezeu.  II Timotei I, 8-18Capitolul I8. Deci, nu te rusina de a marturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus in lanturi pentru El, ci patimeste impreuna cu mine pentru Evanghelie dupa puterea de la Dumnezeu. 
9. El ne-a mantuit si ne-a chemat cu chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci dupa a Sa hotarare si dupa harul ce ne-a fost dat in Hristos Iisus, mai inainte de inceputul veacurilor, 
10. Iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea, prin Evanghelie. 
11. Spre aceasta am fost pus eu propovaduitor si apostol si invatator al neamurilor. 
12. Din aceasta pricina si sufar toate acestea, dar nu ma rusinez, ca stiu in cine am crezut si sunt incredintat ca puternic este sa pazeasca comoara ce mi-a incredintat, pana in ziua aceea. 
13. Tine dreptarul cuvintelor sanatoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Hristos Iisus. 
14. Comoara cea buna ce ti s-a incredintat, pazeste-o cu ajutorul Sfantului Duh, Care salasluieste intru noi. 
15. Tu stii ca toti cei din Asia s-au lepadat de mine, intre care Fighel si Ermoghen. 
16. Domnul sa aiba mila de casa lui Onisifor, caci de multe ori m-a insufletit si de lanturile mele nu s-a rusinat, 
17. Ci venind in Roma, cu multa osardie m-a cautat si m-a gasit. 
18. Sa-i dea Domnul ca, in ziua aceea, el sa afle mila de la Domnul. Si cat de mult mi-a slujit el in Efes, tu stii prea bine. 

Pericopa evanghelica:

Marcu VI, 45-53; Ioan X, 9-16

Marcu VI, 45-53Capitolul VI45. Si indata a silit pe ucenicii Lui sa intre in corabie si sa mearga inaintea Lui, de cealalta parte, spre Betsaida, pana ce El va slobozi multimea. 
46. Iar dupa ce i-a slobozit, S-a dus in munte ca sa Se roage. 
47. Si facandu-se seara, era corabia in mijlocul marii, iar El singur pe tarm. 
48. Si i-a vazut cum se chinuiau vaslind, caci vantul le era impotriva. Si catre a patra straja a noptii a venit la ei umbland pe mare si voia sa treaca pe langa ei. 
49. Iar lor, vazandu-L umbland pe mare, li s-a parut ca este naluca si au strigat. 
50. Caci toti L-au vazut si s-au tulburat. Dar indata El a vorbit cu ei si le-a zis: Indrazniti! Eu sunt; nu va temeti! 
51. Si s-a suit la ei in corabie si s-a potolit vantul. Si erau peste masura de uimiti in sinea lor; 
52. Caci nu pricepusera nimic de la minunea painilor, deoarece inima lor era invartosata. 
53. Si trecand marea, au venit in tinutul Ghenizaretului si au tras la tarm.  Ioan X, 9-16Capitolul X9. Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla. 
10. Furul nu vine decat ca sa fure si sa junghie si sa piarda. Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug sa aiba. 
11. Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale. 
12. Iar cel platit si cel care nu este pastor, si ale carui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind si lasa oile si fuge; si lupul le rapeste si le risipeste. 
13. Dar cel platit fuge, pentru ca este platit si nu are grija de oi. 
14. Eu sunt pastorul cel bun si cunosc pe ale Mele si ale Mele Ma cunosc pe Mine. 
15. Precum Ma cunoaste Tatal si Eu cunosc pe Tatal. Si sufletul Imi pun pentru oi. 
16. Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc, si vor auzi glasul Meu si va fi o turma si un pastor. 

Icoana sfantului zilei


Viata Sfantului zilei

Viata si patimirea Sfintului Sfintitului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, si a celor impreuna cu dinsul Viata si patimirea Sfintului Sfintitului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, si a celor impreuna cu dinsul (3 septembrie)

Vietile Sfintilor pe luna septembrie

Cetatea Nicomidia a fost mostenirea Sfintului Antim, care din tinerete avea obiceiurile barbatului desavirsit. Cu floarea tineretii sale aducea rodul cel copt al nerautatii, crescind cu trupul, impreuna crestea si cu duhul si, ajungind la virsta majora, a covirsit pe toti cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezradacinata, minia intru dinsul nici urma nu arata, iutimea nici se auzea vreodata, lenevirea izgonita, imbuibarea nu avea intru dinsul loc, ci infrinare intru toate, dragoste si pace cu toti, buna intelegere intre toti, iar sirguinta lui pentru slava lui Dumnezeu se arata inaintea tuturor.

Vietuind el o viata asa de imbunatatita, s-a facut vrednic de rinduiala preoteasca, in care calea cea mintuitoare savirsea cu lucrul si cu cuvintul, invatind pe toti rugaciunea cea ginditoare de Dumnezeu si osteneala cea folositoare. Apoi Sfintul Chiril, pastorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat in scaun Antim, a carui ale-gere vrednica a fost marturisita de sus, stralucind o lumi-na cereasca in biserica in vremea hirotonisirii si oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind rinduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cirmaci in mijlocul valurilor mari a pazit intreaga corabie de inecare. Caci desi multi crestini erau inecati in mare pentru Hristos, nu s-au afundat in apele paginatatii, nu i-a inecat pe ei viforul inchinarii de idoli, nici nu i-a inghitit adincul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat in limanul ceresc cel lin si neinviforat prin povatuirea si cirmuirea lui Antim, pastorul lor.

Acest bun pastor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-nicesti, nu toata turma sa, insa putini au ramas in viata. Pentru ca era mare prigoana asupra crestinilor de la inchinatorii de idoli in toate partile Rasaritului si mai ales in Nicomidia, unde vietuiau atunci paginii imparati Diocletian si Maximian. Dar Sfintul Antim ii invata si ii intarea pe toti spre nevointa muceniceasca, zicind: "Acum se cade sa ne aratam noi crestini. Acum este vremea ne-vointei, acum sa stea cu vitejie la lupta cel ce este ostas al lui Iisus Hristos. Aici sa patimim putin pentru Hristos Cel ce a patimit mult pentru noi. Aici sa-L marturisim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne marturiseasca pe noi inaintea Tatalui Sau cel ceresc. Aici sa-L preamarim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne preamareasca pe noi inaintea ingerilor Sai. Deci sa-L preamarim pe Dumnezeu in trupurile noastre, dindu-ne pe noi la batai. Sa murim vremelnic, ca sa fim vesnic vii. Sa nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, ca de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericita viata ne vor fi noua pricinuitori. Capul taiat il incununeaza cu cununa nestricacioasa dreapta Punatorului nostru de nevointa. Madularele cele sfarimate se vor lumina ca soarele in imparatia Lui. Bataile pe care le luam, vesnica rasplatire ne vor inmulti noua, iar inrosirea prin singe ne va duce pe noi in camara Mirelui ceresc. Deci sa rabdam pina la singe, ca sa fim priveliste ingerilor si oamenilor".

Cu aste cuvinte si cu altele asemenea cu acestea intarindu-si turma Sfintul Antim, o! cit de multi credinciosi s-au dat cu indrazneala pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinti cu credinta, rivnind dupa Dumnezeu, au aratat o indrazneala ca aceasta: Cind a iesit porunca imparateasca pentru uciderea crestinilor scrisa pe hirtie si a fost citita in mijlocul cetatii Nicomidia, apoi a fost pironita in zid la loc de priveliste, Sfintul Antim a marturisit pe Hristos inaintea tuturor si a rupt acea porunca de pe zid si a sfarimat-o, ocarind cu mare glas paginatatea. Atunci mai intii Antim s-a aratat mucenic in Nicomidia.

Dupa aceasta, mai multi din boieri si dintre marii slujitori ai casei imparatesti incepura a marturisi pe Hristos pe fata, spunind ca ei sint crestini. Unii ca acestia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis si Gorgonie, cu alti multi insotitori ai lor, care se dadeau pe sine la chinuire pentru Hristos, si dintre care nu putini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morti.

In aceeasi vreme, spre mai grele scirbe ale crestinilor, s-a intimplat un lucru de acest fel. Nu se stie de unde s-au aprins palatele imparatesti si o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra crestinilor, zicind ca ei le-au aprins din ura. Atunci minia imparateasca s-a aprins foarte tare si racnea mai mult decit o fiara cumplita, inghitind pe crestini. Caci erau gramezi mari de crestini taiati de sabii, si altii arsi de foc. Dar si singuri dintre credinciosi, cei mai multi barbati si femei, vazind moartea de neinlaturat ce se gramadea asupra altora, asemenea si asupra lor, se aruncau pe ei insisi in foc ca intr-o apa rece, aprinzindu-se cu dumnezeiasca dragoste; iar cealalta multime de popor crestinesc era legata de chinuitori, pusa in luntre si inecata in adincul marii. Si nu numai trupurile celor vii, ci si trupurile mucenicilor celor morti cu cinste ingropate, imparateasca minie cea neimblinzita a poruncit sa le dezgroape din pamint si sa le arunce in mare, ca nu cumva sa se cinsteasca de catre crestinii ramasi. Atit era de mare prigoana, intre care Sfintul Antim era tirit mai intii decit toti, ca un mielusel spre junghiere, pentru ca lupii se sirguiau sa-l rupa mai intii pe pastor, apoi sa inghita turma. Dar dumnezeiasca purtare de grija si acoperire il pazea pe Antim intr-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai intii oile sale cuvintatoare sa le trimita la Dumnezeu si dupa aceea sa mearga si el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu varsarea singelui credintei sale. Atunci si pe cei douazeci de mii de sfinti i-au ars in biserica, in ziua nasterii lui Hristos, iar ramasitele turmei lui erau inchise in temnita pe care sfintul ii invata si ii intarea prin desele sale scrisori trimise lor in taina.

Macar ca nu era la ei cu trupul, caci era departat de dinsii pentru o vreme, dupa dumnezeiasca porunca, dar cu duhul se afla prin temnite linga dinsii si le punea inainte masa duhovniceasca prin scrisorile sale. Oile se luptau la aratare, iar pastorul se lupta in taina cu lupii. Nu se ascundea sfintul temindu-se de munci, caci pe cei mai slabi ii sprijinea cu invatatura si cu rugaciunea, pe cei neputinciosi ii intarea, pe cei fricosi ii facea indrazneti, pina ce avea sa-i puna pe toti inaintea lui Hristos, apoi si pe sine urma sa se dea la aceleasi munci.

Prin tainuita lui intarire, unul din cei credinciosi, anume Zinon, fiind ostas, a mustrat inaintea tuturor pentru paginatate pe imparatul Maximian, caci era in Nicomidia, aproape de locul cel de priveliste, o capiste a zeitei pagine, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeita aducea multa jertfa Maximian cu oastea sa si cu tot poporul, inchinindu-se idolului. In acea vreme a praznicului urit de Dumnezeu, Zinon, stind la un loc inalt, a strigat cu voce tare catre imparat: "Te amagesti, imparate, inchinindu-te pietrei celei fara suflet si lemnului celui mut, pentru ca aceasta este inselaciune diavoleasca, care duce in pierzare pe inchinatorii sai. Sa cunosti, Maximiane, si sa intorci ochii tai spre cer si pe cei dinauntru. Vezi si din zidirea prealuminata, ce fel este Facatorul. Cunoaste-l din fapturi. Invata sa cinstesti pe acest Dumnezeu care nu binevoieste in singele celor junghiate si in puturosul fum al necuvintatoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieste in sufletele curate si in inima cea curata a zidirii".

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon sa fie prins si batut cu pietre peste fata si peste gura pentru acele cuvinte indraznete catre imparat. Asadar, l-au prins si l-au lovit peste dinti de i-au stricat chipul si i-au sfarimat limba care marturisea pe Hristos. Apoi, fiind inca viu, l-au scos din cetate, taindu-i sfintul cap, dupa porunca imparatului.

In acea vreme, Sfintul Antim a trimis pe diacon de la locul in care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei si la toti cei ce sedeau in temnita, care erau inchisi cu dinsul pentru Hristos, indemnindu-i la rabdare, ca sa moara veselindu-se pentru datatorul de viata, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins paginii si l-au dus inaintea lui Maximian imparatul, cu scrisorile Sfintului Antim trimise la mucenici, pe care luindu-le imparatul, le-a citit si a aflat scris acolo ceea ce nu era placut lui. Caci era scrisa acolo inchinaciune iubita de la sfintul, milostivire osirdnica, sfatuire parinteasca, invatatura pas-toreasca, binecuvintare arhiereasca pentru nevointa muceniceasca si intarire spre calcarea idolilor.

De acestea toate miniindu-se imparatul, a poruncit ca toti sa fie scosi din temnita si sa fie adusi inaintea judecatii sale, spre care ei cautind cu ochi mindri si cu fata de fiara i-a ocarit mult, apoi a poruncit sa se citeasca scrisoarea lui Antim, spre ocara si mustrarea lor, zicind: "Voi credeti in inselatoarele chinuri ale acestui om rau si ascultati indaratnica lui invatatura, iar nu porunca cea im-parateasca?" Auzind ei scrisoarea citita si vazind pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult si au varsat lacrimi de bucurie urind sanatate diaconului care statea departe cu privire luminoasa, cu fata vesela si cu cap plecat, zugravind in inimile lor cuvintele Sfintului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Imparatul a zis catre diacon: "Spune-ne de unde ai venit, cine ti-a dat aceste scrisori care indaratnicesc poporul si unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?" Iar diaconul, deschizind gura sa plina de dar, a inceput a grai asa: "Cel ce trimite aceste scrisori este pastor".

Dar stind departe de la turma, o invata prin scrisori si o indeamna spre dreapta credinta, mai ales cind aude despre navalirea lupilor celor multi asupra turmei celei cuvintatoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie sa faca si le spune de la Cel mai intii pastor cuvintele acestea: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Aceasta scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos si o arat, iar unde este el acum nu voi spune, pentru ca mare nebunie ar fi de m-as face vinzatorul pastorului meu de la care mult folos se primeste, care si fara sa mai zic eu ceva, invatatura lui degraba va fi aratata, caci nu poate cetatea sa se ascunda stind deasupra muntelui.

De aceste cuvinte indraznete miniindu-se prigonitorul, a osindit pe sfintul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai intii ii taiara limba cea dulce graitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre si cu sageti ranindu-l, l-au ucis. Dupa aceasta pe mucenicii de fata pu-nindu-i la judecata, a poruncit sa-i piarda in multe feluri. Sfintului Dorotei sa-i taie capul, pe Mardonie cu foc sa-l arda, pe Migdonie sa-l arunce de viu in groapa si sa-l acopere cu pamint, iar lui Gorgonie, Indis si Petru, legindu-le cite o piatra de moara la grumaji, sa-i arunce in mare si pe toti ceilalti sa-i omoare cu diferite morti, care prin rabdarea a felurite chinuri toti s-au inaltat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate in mare, pescarii cu mrejele le-au tras afara, pe care o fecioara, pe nume Doamna, le-a ingropat. Fiind instiintati paginii de aceasta, au ucis-o si pe ea cu sabia pe cind se ruga deasupra moastelor sfintilor.

In aceeasi vreme si Eftimie, cel ce prin invatatura sa pe multi i-a adus la marturisirea lui Hristos spre muceniceasca nevointa, acolo iarasi in Nicomidia, dupa felurite munci, prin sabie si-a luat sfirsitul. Apoi, dupa cei multi, a sosit si vremea Sfintului Antim ca sa patimeasca pentru marturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzindu-se el in satul Seman si semanind in taina cuvintul lui Dumnezeu si credinta in Hristos Domnul inmultind-o, s-a instiintat de dinsul Maximian si indata a trimis douazeci de ostasi calari sa-l prinda. Ajungind ei la satul acela, i-au intimpinat Sfintul Antim si pe el insusi l-au intrebat despre dinsul: "Unde se afla Antim, invatatorul crestinesc?" Iar el, luindu-i pe ei, i-a dus in ca-sa sa, zicindu-le: "Va voi spune voua de Antim si vi-l voi da pe el in miinile voastre, numai sa va odihniti putin de cale". Si le-a pus inainte mincare si le-a facut ospat dupa putere, hranindu-i cu dra-goste. Apoi s-a aratat pe sine ca el este Antim. "Eu sint, a zis el, cel pe care il cautati. Luati-ma si ma duceti la cel ce v-a trimis!" Auzind ostasii aceasta, s-au mirat si se rusinau sa caute la cinstitele lui caruntete, vazind primirea cu dragoste si ospatarea facuta de dinsul. Apoi se gindeau ca nu spre binele vietii acesteia il vor duce la imparat pe acest om bun si nevinovat, ci la cel mai de pe urma rau si la moarte sigura in urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale si rusine inaintea fetei Sfintului Antim, ii zisera: "Nu te vom lua cu noi, ci te sfatuim sa te ascunzi, iar noua ne este destul sa spunem inaintea lui Maximian ca am cautat pretutindeni imprejurul Nicomidiei pe Antim si nu l-am aflat!" Insa Antim, care pazea cu sfintenie poruncile Domnului, ii invata sa graiasca ade-varul, nevrind sa spuna minciuna pentru dinsul.

Deci aceasta si dorind, sa moara pentru Hristos, a mers pe cale cu dinsii. Mergind impreuna, le graia lor cuvintul lui Dumnezeu, invatindu-i credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Si nu a cazut in desert saminta cuvintului semanata de el, ci pe pamint bun a nimerit; pentru ca s-a inradacinat in inimile lor si a rasarit si a crescut prin desavirsirea credintei. Iar cind au ajuns la un riu, a facut sfintul rugaciune pentru ei si i-a botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Apoi iar incepura pe cale a vorbi cuvint folositor de suflet pina au ajuns la cetate. Deci, intrind Sfintul Antim in cetate, au spus despre dinsul lui Maximian, iar el a poruncit ca sa-l aduca legat inaintea lui.

In acest fel a stat sfintul inaintea prigonitorului avind miinile legate la spate, caci asa se cadea sa stea legat pentru dreptate, ca un tilhar inaintea judecatii paginilor. Mintea insa o avea indreptata spre cer, de acolo nadajduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gatite spre muncire sa fie aduse, vrind mai inainte sa infricoseze pe Antim prin vederea acelora ca, vazindu-le, sa cu-noasca ce are sa patimeasca si temindu-se, sa se plece la voia cea imparateasca. Apoi a inceput a-l intreba, zicind: "Tu esti Antim care te ratacesti dupa un om prost ce se zice Hristos si duci dupa tine, in aceeasi ratacire, poporul cel simplu, amagindu-i si in-daratnicindu-i sa se impotriveasca poruncii noastre imparatesti, iar pe zeii nostri cu nenumarate deosebiri sa-i huleasca si sa-i ocarasca?"

Iar el, netemindu-se de uneltele puse de fata si de cuvintele muncitorului, a zis: "Sa stii, imparate, ca la aceasta intrebare a ta n-as fi raspuns nimic de nu m-ar fi sfatuit dumnezeiescul Apostol, care ne invata sa fim gata intotdeauna spre tot raspunsul catre cel ce ne intreaba cuvint pentru credinta noastra. Caci ne-a fagaduit Dumnezeu sa ne dea gura si intelepciune, careia nimeni nu i se va putea impotrivi, si nu-i vor putea raspunde cei ce ne vor sta noua impotriva. Eu mai intii am ris de idolii vostri pe care ii numiti dumnezei, iar acum rid de marea ta nebunie, ca ai nadajduit sa ma rupi de Ziditorul meu, care si pe tine, zidire a Sa nemultumitoare, te-a cinstit cu chipul Sau. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecata si uneltele tale de chinuire le-ai pus inaintea ochilor mei? Voiesti cu acestea sa ma infricosezi, ca temindu-ma, sa ma supun poruncii tale fara Dumnezeu? Nu vei putea sa infricosezi cu acestea pe cel ce singur cauta sa moara pentru Domnul sau. Sa le pui pe acestea inaintea celor ce sint nerabdatori si fricosi, carora le este mare mingiiere viata aceasta vremelnica, iar pierderea vietii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia sa-i infricosezi cu acestea, iar nu pe mine. Ca mie acest trup de pamint si aceasta viata vremelnica imi sint ca niste grele legaturi si temnita, caci nu lasa sufletul meu sa treaca la doritul Dumnezeu; iar ale tale ingroziri, pedepsele si muncile imi sint mai primite decit toata dulceata, ca ele au ca urmare moartea care ma va dezlega din trupestile legaturi si ma va trimite acolo unde este toata dorirea mea".

Acestea zicindu-le Sfintul Antim, a poruncit prigonitorului sa-l bata cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-tumire ca pe un inceput al patimirii pentru Hristos si ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari batai, vrind sa mosteneasca mai buna rasplatire. Pe de o parte rizind si batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de alta parte miniindu-l, ca cu mai mari batai sa po-runceasca a-l munci, repeta acest cuvint proorocesc: "Idolii, care nu au facut cerul si pamintul, sa piara!"

Aceste cuvinte au patruns in inima chinuitorului si a poruncit sa i se gaureasca picioarele cu tepusi de fier. Dar si acea munca era veselia sfintului pentru ca, bucurindu-se, lauda pe Dumnezeu Care l-a invrednicit a rabda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit sa se astearna pe pamint hirburi ascutite si punind pe sfintul gol peste ele, a poruncit sa fie batut cu toiege, ca indata durerea sa strabata inima lui, de deasupra din bataia toiegelor, iar de dedesubt din ascutirea hirburilor. Dar el si atunci, nedeznadajduindu-se de biruinta sa asupra chinuitorului, cinta astfel: "Multumesc Þie, Doamne, Imparate al veacurilor, ca m-ai incins cu putere spre razboi, impiedicat-ai pe toti cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrajmasii mei au fugit si pe cei ce ma urasc pe mine i-ai pierdut".

Dupa aceasta alta munca a scornit chinuitorul. A pus in pi-cioarele lui incaltaminte de arama arsa in foc pina s-a inrosit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmarit pe patimitorul, inta-rindu-l in chinuri; si a auzit un glas, facindu-i cununa de graba si facind veselie inimii lui. Din acea dumnezeiasca mingiiere, a in-ceput, la aratare, a nu baga de seama la chinuri, ca si cum nu ar fi suferit nici o durere si zimbea cu fata veselindu-se. Iar chinuitorul, vazind aceasta, innebunea mai mult si zicea ca este vrajitor si cu farmece biruieste puterea focului arzator. Apoi intreba pricina pentru care se veseleste, fiind intr-un chin ca acesta. Iar el a zis: "Pentru aceasta sint bucuros, ca chinurile acestea de acum imi sint nadejde incredintata de bunatatile cele fagaduite. Degraba voi birui minia ta cea desarta si pe idolii tai ii voi arata mult mai nepu-tinciosi decit puterea omeneasca si te vei cai de bucuria ta in veci, dar fara de folos. Nu te vei duce mai intii din viata aceasta pina ce nu te vei osindi in vesnica pierzare".

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzindu-se imparatul, a poruncit sa lege pe sfintul de o roata si intorcind cu dinsul roata sa arda trupul lui cu foc. Dar cind slujitorii incepura sa implineasca aceasta porunca, legind pe Antim de roata si foc punind dedesubt, deodata au cazut ca morti, caci a stat roata si s-a repezit focul spre dinsii si i-au ars si au marturisit inaintea chinuitorului, zicind: "Cind am inceput a intoarce roata si a arde dedesubt pe cel legat, s-au aratat aproape de noi trei barbati purtatori de lumina, zicind: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! ¯ Cautind el spre noi, a cazut frica pe noi si focul de sub roata in fata noastra s-a intors si ne-a vatamat". Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult si toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scotind de pe roata pe sfintul Antim, il ingrozira cu taiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de taiere de sabie, s-a bucurat si s-a rugat lui Dumnezeu dinadins sa-l trimita cu izbinda mai degraba la turma sa care mai inainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca sa poata zice: "Iata eu si pruncii care mi i-ai dat, Doamne!"

Mai intii paginul a poruncit sa-l duca in temnita legat cu lanturi de fier. Ducindu-l, Sfintul lauda si binecuvinta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodata a stralucit peste el o lumina din cer si s-au sfarimat lanturile care il legau. Slujitorii care il duceau au cazut de frica, iar el, ridicindu-i, le zicea lor sa-si indeplineasca porunca. Ajungind la temnita, sfintul a intrat intre facatorii de rele si intre tilharii care sedeau acolo si, intrind, se veselea ca la un ospat mare sau ca la o nunta, caci punind inaintea lor duhov-niceasca hrana a cuvintului lui Dumnezeu si gatindu-le bautura dreptei mariri, i-a cistigat pe toti lui Hristos si i-a impreunat cu Biserica, invatindu-i credinta si lucrurile bune. Tot acolo in acea temnita i-a nascut pe ei prin baia botezului si a fost temnita biserica luminata, plina de Duhul Sfint, unde, sezind, ziua si noaptea aducea jertfa de lauda lui Dumnezeu.

Instiintindu-se de aceasta Maximian, a poruncit sa-l aduca pe Sfintul Antim inaintea sa si a inceput a-l indemna cu imbunari spre inchinarea la dumnezeii lor, fagaduindu-i sa-l faca mai mare decit toti cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obisnuita sa indrazneala, a raspuns imparatului: "Mai inainte de cuvintele tale sint si eu preot incepator intre dumnezeiestii preoti si preot al lui Hristos, intiiul incepator al pastorilor, care S-a imbracat in trupul meu si S-a pogorit la mine pentru mine. Acela S-a facut lui Dumnezeu-Tatal jertfa pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorit si a inviat in a treia zi si la ceruri cu slava S-a inaltat, ridicind cu Sine pe toti cei ce cred intr-insul. Aceluia Ii sint preot si Aceluia pe sine-mi ma aduc jertfa vie, iar a voastra jertfire si jertfa si idolii vostri intuneric sint si intru intunericul cel vesnic vor merge".

Auzind acestea, chinuitorul l-a osindit la moarte si mergea sfintul la moarte plin de bucurie. "Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cistigarea dorintei mele, acum mi se deschide usa vietii vesnice, ca iesind din trup sa intru la Domnul si sa ma satur cind mi se va arata slava Lui". Ajungind la locul in care avea, prin vremelnica moarte, sa treaca la viata cea nesfirsita a cerut vreme de rugaciune si indestulat rugindu-se si-a plecat sfintul sau cap pe care i l-au taiat cu securea, dupa porunca imparatului. Asa a luat sfirsit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe innoptate, mergind oarecare din credinciosi in taina, au luat mult patimitorul lui trup si l-au ingropat cu cinste, slavind pe Prea Sfinta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfintul Duh, pe unul Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna septembrie

Viata si patimirea Sfintului Sfintitului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, si a celor impreuna cu dinsul Viata si patimirea Sfintului Sfintitului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei, si a celor impreuna cu dinsul (3 septembrie)

Vietile Sfintilor pe luna septembrie

Cetatea Nicomidia a fost mostenirea Sfintului Antim, care din tinerete avea obiceiurile barbatului desavirsit. Cu floarea tineretii sale aducea rodul cel copt al nerautatii, crescind cu trupul, impreuna crestea si cu duhul si, ajungind la virsta majora, a covirsit pe toti cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezradacinata, minia intru dinsul nici urma nu arata, iutimea nici se auzea vreodata, lenevirea izgonita, imbuibarea nu avea intru dinsul loc, ci infrinare intru toate, dragoste si pace cu toti, buna intelegere intre toti, iar sirguinta lui pentru slava lui Dumnezeu se arata inaintea tuturor.

Vietuind el o viata asa de imbunatatita, s-a facut vrednic de rinduiala preoteasca, in care calea cea mintuitoare savirsea cu lucrul si cu cuvintul, invatind pe toti rugaciunea cea ginditoare de Dumnezeu si osteneala cea folositoare. Apoi Sfintul Chiril, pastorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat in scaun Antim, a carui ale-gere vrednica a fost marturisita de sus, stralucind o lumi-na cereasca in biserica in vremea hirotonisirii si oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind rinduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cirmaci in mijlocul valurilor mari a pazit intreaga corabie de inecare. Caci desi multi crestini erau inecati in mare pentru Hristos, nu s-au afundat in apele paginatatii, nu i-a inecat pe ei viforul inchinarii de idoli, nici nu i-a inghitit adincul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat in limanul ceresc cel lin si neinviforat prin povatuirea si cirmuirea lui Antim, pastorul lor.

Acest bun pastor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-nicesti, nu toata turma sa, insa putini au ramas in viata. Pentru ca era mare prigoana asupra crestinilor de la inchinatorii de idoli in toate partile Rasaritului si mai ales in Nicomidia, unde vietuiau atunci paginii imparati Diocletian si Maximian. Dar Sfintul Antim ii invata si ii intarea pe toti spre nevointa muceniceasca, zicind: "Acum se cade sa ne aratam noi crestini. Acum este vremea ne-vointei, acum sa stea cu vitejie la lupta cel ce este ostas al lui Iisus Hristos. Aici sa patimim putin pentru Hristos Cel ce a patimit mult pentru noi. Aici sa-L marturisim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne marturiseasca pe noi inaintea Tatalui Sau cel ceresc. Aici sa-L preamarim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne preamareasca pe noi inaintea ingerilor Sai. Deci sa-L preamarim pe Dumnezeu in trupurile noastre, dindu-ne pe noi la batai. Sa murim vremelnic, ca sa fim vesnic vii. Sa nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, ca de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericita viata ne vor fi noua pricinuitori. Capul taiat il incununeaza cu cununa nestricacioasa dreapta Punatorului nostru de nevointa. Madularele cele sfarimate se vor lumina ca soarele in imparatia Lui. Bataile pe care le luam, vesnica rasplatire ne vor inmulti noua, iar inrosirea prin singe ne va duce pe noi in camara Mirelui ceresc. Deci sa rabdam pina la singe, ca sa fim priveliste ingerilor si oamenilor".

Cu aste cuvinte si cu altele asemenea cu acestea intarindu-si turma Sfintul Antim, o! cit de multi credinciosi s-au dat cu indrazneala pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinti cu credinta, rivnind dupa Dumnezeu, au aratat o indrazneala ca aceasta: Cind a iesit porunca imparateasca pentru uciderea crestinilor scrisa pe hirtie si a fost citita in mijlocul cetatii Nicomidia, apoi a fost pironita in zid la loc de priveliste, Sfintul Antim a marturisit pe Hristos inaintea tuturor si a rupt acea porunca de pe zid si a sfarimat-o, ocarind cu mare glas paginatatea. Atunci mai intii Antim s-a aratat mucenic in Nicomidia.

Dupa aceasta, mai multi din boieri si dintre marii slujitori ai casei imparatesti incepura a marturisi pe Hristos pe fata, spunind ca ei sint crestini. Unii ca acestia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis si Gorgonie, cu alti multi insotitori ai lor, care se dadeau pe sine la chinuire pentru Hristos, si dintre care nu putini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morti.

In aceeasi vreme, spre mai grele scirbe ale crestinilor, s-a intimplat un lucru de acest fel. Nu se stie de unde s-au aprins palatele imparatesti si o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra crestinilor, zicind ca ei le-au aprins din ura. Atunci minia imparateasca s-a aprins foarte tare si racnea mai mult decit o fiara cumplita, inghitind pe crestini. Caci erau gramezi mari de crestini taiati de sabii, si altii arsi de foc. Dar si singuri dintre credinciosi, cei mai multi barbati si femei, vazind moartea de neinlaturat ce se gramadea asupra altora, asemenea si asupra lor, se aruncau pe ei insisi in foc ca intr-o apa rece, aprinzindu-se cu dumnezeiasca dragoste; iar cealalta multime de popor crestinesc era legata de chinuitori, pusa in luntre si inecata in adincul marii. Si nu numai trupurile celor vii, ci si trupurile mucenicilor celor morti cu cinste ingropate, imparateasca minie cea neimblinzita a poruncit sa le dezgroape din pamint si sa le arunce in mare, ca nu cumva sa se cinsteasca de catre crestinii ramasi. Atit era de mare prigoana, intre care Sfintul Antim era tirit mai intii decit toti, ca un mielusel spre junghiere, pentru ca lupii se sirguiau sa-l rupa mai intii pe pastor, apoi sa inghita turma. Dar dumnezeiasca purtare de grija si acoperire il pazea pe Antim intr-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai intii oile sale cuvintatoare sa le trimita la Dumnezeu si dupa aceea sa mearga si el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu varsarea singelui credintei sale. Atunci si pe cei douazeci de mii de sfinti i-au ars in biserica, in ziua nasterii lui Hristos, iar ramasitele turmei lui erau inchise in temnita pe care sfintul ii invata si ii intarea prin desele sale scrisori trimise lor in taina.

Macar ca nu era la ei cu trupul, caci era departat de dinsii pentru o vreme, dupa dumnezeiasca porunca, dar cu duhul se afla prin temnite linga dinsii si le punea inainte masa duhovniceasca prin scrisorile sale. Oile se luptau la aratare, iar pastorul se lupta in taina cu lupii. Nu se ascundea sfintul temindu-se de munci, caci pe cei mai slabi ii sprijinea cu invatatura si cu rugaciunea, pe cei neputinciosi ii intarea, pe cei fricosi ii facea indrazneti, pina ce avea sa-i puna pe toti inaintea lui Hristos, apoi si pe sine urma sa se dea la aceleasi munci.

Prin tainuita lui intarire, unul din cei credinciosi, anume Zinon, fiind ostas, a mustrat inaintea tuturor pentru paginatate pe imparatul Maximian, caci era in Nicomidia, aproape de locul cel de priveliste, o capiste a zeitei pagine, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeita aducea multa jertfa Maximian cu oastea sa si cu tot poporul, inchinindu-se idolului. In acea vreme a praznicului urit de Dumnezeu, Zinon, stind la un loc inalt, a strigat cu voce tare catre imparat: "Te amagesti, imparate, inchinindu-te pietrei celei fara suflet si lemnului celui mut, pentru ca aceasta este inselaciune diavoleasca, care duce in pierzare pe inchinatorii sai. Sa cunosti, Maximiane, si sa intorci ochii tai spre cer si pe cei dinauntru. Vezi si din zidirea prealuminata, ce fel este Facatorul. Cunoaste-l din fapturi. Invata sa cinstesti pe acest Dumnezeu care nu binevoieste in singele celor junghiate si in puturosul fum al necuvintatoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieste in sufletele curate si in inima cea curata a zidirii".

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon sa fie prins si batut cu pietre peste fata si peste gura pentru acele cuvinte indraznete catre imparat. Asadar, l-au prins si l-au lovit peste dinti de i-au stricat chipul si i-au sfarimat limba care marturisea pe Hristos. Apoi, fiind inca viu, l-au scos din cetate, taindu-i sfintul cap, dupa porunca imparatului.

In acea vreme, Sfintul Antim a trimis pe diacon de la locul in care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei si la toti cei ce sedeau in temnita, care erau inchisi cu dinsul pentru Hristos, indemnindu-i la rabdare, ca sa moara veselindu-se pentru datatorul de viata, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins paginii si l-au dus inaintea lui Maximian imparatul, cu scrisorile Sfintului Antim trimise la mucenici, pe care luindu-le imparatul, le-a citit si a aflat scris acolo ceea ce nu era placut lui. Caci era scrisa acolo inchinaciune iubita de la sfintul, milostivire osirdnica, sfatuire parinteasca, invatatura pas-toreasca, binecuvintare arhiereasca pentru nevointa muceniceasca si intarire spre calcarea idolilor.

De acestea toate miniindu-se imparatul, a poruncit ca toti sa fie scosi din temnita si sa fie adusi inaintea judecatii sale, spre care ei cautind cu ochi mindri si cu fata de fiara i-a ocarit mult, apoi a poruncit sa se citeasca scrisoarea lui Antim, spre ocara si mustrarea lor, zicind: "Voi credeti in inselatoarele chinuri ale acestui om rau si ascultati indaratnica lui invatatura, iar nu porunca cea im-parateasca?" Auzind ei scrisoarea citita si vazind pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult si au varsat lacrimi de bucurie urind sanatate diaconului care statea departe cu privire luminoasa, cu fata vesela si cu cap plecat, zugravind in inimile lor cuvintele Sfintului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Imparatul a zis catre diacon: "Spune-ne de unde ai venit, cine ti-a dat aceste scrisori care indaratnicesc poporul si unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?" Iar diaconul, deschizind gura sa plina de dar, a inceput a grai asa: "Cel ce trimite aceste scrisori este pastor".

Dar stind departe de la turma, o invata prin scrisori si o indeamna spre dreapta credinta, mai ales cind aude despre navalirea lupilor celor multi asupra turmei celei cuvintatoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie sa faca si le spune de la Cel mai intii pastor cuvintele acestea: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Aceasta scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos si o arat, iar unde este el acum nu voi spune, pentru ca mare nebunie ar fi de m-as face vinzatorul pastorului meu de la care mult folos se primeste, care si fara sa mai zic eu ceva, invatatura lui degraba va fi aratata, caci nu poate cetatea sa se ascunda stind deasupra muntelui.

De aceste cuvinte indraznete miniindu-se prigonitorul, a osindit pe sfintul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai intii ii taiara limba cea dulce graitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre si cu sageti ranindu-l, l-au ucis. Dupa aceasta pe mucenicii de fata pu-nindu-i la judecata, a poruncit sa-i piarda in multe feluri. Sfintului Dorotei sa-i taie capul, pe Mardonie cu foc sa-l arda, pe Migdonie sa-l arunce de viu in groapa si sa-l acopere cu pamint, iar lui Gorgonie, Indis si Petru, legindu-le cite o piatra de moara la grumaji, sa-i arunce in mare si pe toti ceilalti sa-i omoare cu diferite morti, care prin rabdarea a felurite chinuri toti s-au inaltat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate in mare, pescarii cu mrejele le-au tras afara, pe care o fecioara, pe nume Doamna, le-a ingropat. Fiind instiintati paginii de aceasta, au ucis-o si pe ea cu sabia pe cind se ruga deasupra moastelor sfintilor.

In aceeasi vreme si Eftimie, cel ce prin invatatura sa pe multi i-a adus la marturisirea lui Hristos spre muceniceasca nevointa, acolo iarasi in Nicomidia, dupa felurite munci, prin sabie si-a luat sfirsitul. Apoi, dupa cei multi, a sosit si vremea Sfintului Antim ca sa patimeasca pentru marturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzindu-se el in satul Seman si semanind in taina cuvintul lui Dumnezeu si credinta in Hristos Domnul inmultind-o, s-a instiintat de dinsul Maximian si indata a trimis douazeci de ostasi calari sa-l prinda. Ajungind ei la satul acela, i-au intimpinat Sfintul Antim si pe el insusi l-au intrebat despre dinsul: "Unde se afla Antim, invatatorul crestinesc?" Iar el, luindu-i pe ei, i-a dus in ca-sa sa, zicindu-le: "Va voi spune voua de Antim si vi-l voi da pe el in miinile voastre, numai sa va odihniti putin de cale". Si le-a pus inainte mincare si le-a facut ospat dupa putere, hranindu-i cu dra-goste. Apoi s-a aratat pe sine ca el este Antim. "Eu sint, a zis el, cel pe care il cautati. Luati-ma si ma duceti la cel ce v-a trimis!" Auzind ostasii aceasta, s-au mirat si se rusinau sa caute la cinstitele lui caruntete, vazind primirea cu dragoste si ospatarea facuta de dinsul. Apoi se gindeau ca nu spre binele vietii acesteia il vor duce la imparat pe acest om bun si nevinovat, ci la cel mai de pe urma rau si la moarte sigura in urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale si rusine inaintea fetei Sfintului Antim, ii zisera: "Nu te vom lua cu noi, ci te sfatuim sa te ascunzi, iar noua ne este destul sa spunem inaintea lui Maximian ca am cautat pretutindeni imprejurul Nicomidiei pe Antim si nu l-am aflat!" Insa Antim, care pazea cu sfintenie poruncile Domnului, ii invata sa graiasca ade-varul, nevrind sa spuna minciuna pentru dinsul.

Deci aceasta si dorind, sa moara pentru Hristos, a mers pe cale cu dinsii. Mergind impreuna, le graia lor cuvintul lui Dumnezeu, invatindu-i credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Si nu a cazut in desert saminta cuvintului semanata de el, ci pe pamint bun a nimerit; pentru ca s-a inradacinat in inimile lor si a rasarit si a crescut prin desavirsirea credintei. Iar cind au ajuns la un riu, a facut sfintul rugaciune pentru ei si i-a botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Apoi iar incepura pe cale a vorbi cuvint folositor de suflet pina au ajuns la cetate. Deci, intrind Sfintul Antim in cetate, au spus despre dinsul lui Maximian, iar el a poruncit ca sa-l aduca legat inaintea lui.

In acest fel a stat sfintul inaintea prigonitorului avind miinile legate la spate, caci asa se cadea sa stea legat pentru dreptate, ca un tilhar inaintea judecatii paginilor. Mintea insa o avea indreptata spre cer, de acolo nadajduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gatite spre muncire sa fie aduse, vrind mai inainte sa infricoseze pe Antim prin vederea acelora ca, vazindu-le, sa cu-noasca ce are sa patimeasca si temindu-se, sa se plece la voia cea imparateasca. Apoi a inceput a-l intreba, zicind: "Tu esti Antim care te ratacesti dupa un om prost ce se zice Hristos si duci dupa tine, in aceeasi ratacire, poporul cel simplu, amagindu-i si in-daratnicindu-i sa se impotriveasca poruncii noastre imparatesti, iar pe zeii nostri cu nenumarate deosebiri sa-i huleasca si sa-i ocarasca?"

Iar el, netemindu-se de uneltele puse de fata si de cuvintele muncitorului, a zis: "Sa stii, imparate, ca la aceasta intrebare a ta n-as fi raspuns nimic de nu m-ar fi sfatuit dumnezeiescul Apostol, care ne invata sa fim gata intotdeauna spre tot raspunsul catre cel ce ne intreaba cuvint pentru credinta noastra. Caci ne-a fagaduit Dumnezeu sa ne dea gura si intelepciune, careia nimeni nu i se va putea impotrivi, si nu-i vor putea raspunde cei ce ne vor sta noua impotriva. Eu mai intii am ris de idolii vostri pe care ii numiti dumnezei, iar acum rid de marea ta nebunie, ca ai nadajduit sa ma rupi de Ziditorul meu, care si pe tine, zidire a Sa nemultumitoare, te-a cinstit cu chipul Sau. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecata si uneltele tale de chinuire le-ai pus inaintea ochilor mei? Voiesti cu acestea sa ma infricosezi, ca temindu-ma, sa ma supun poruncii tale fara Dumnezeu? Nu vei putea sa infricosezi cu acestea pe cel ce singur cauta sa moara pentru Domnul sau. Sa le pui pe acestea inaintea celor ce sint nerabdatori si fricosi, carora le este mare mingiiere viata aceasta vremelnica, iar pierderea vietii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia sa-i infricosezi cu acestea, iar nu pe mine. Ca mie acest trup de pamint si aceasta viata vremelnica imi sint ca niste grele legaturi si temnita, caci nu lasa sufletul meu sa treaca la doritul Dumnezeu; iar ale tale ingroziri, pedepsele si muncile imi sint mai primite decit toata dulceata, ca ele au ca urmare moartea care ma va dezlega din trupestile legaturi si ma va trimite acolo unde este toata dorirea mea".

Acestea zicindu-le Sfintul Antim, a poruncit prigonitorului sa-l bata cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-tumire ca pe un inceput al patimirii pentru Hristos si ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari batai, vrind sa mosteneasca mai buna rasplatire. Pe de o parte rizind si batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de alta parte miniindu-l, ca cu mai mari batai sa po-runceasca a-l munci, repeta acest cuvint proorocesc: "Idolii, care nu au facut cerul si pamintul, sa piara!"

Aceste cuvinte au patruns in inima chinuitorului si a poruncit sa i se gaureasca picioarele cu tepusi de fier. Dar si acea munca era veselia sfintului pentru ca, bucurindu-se, lauda pe Dumnezeu Care l-a invrednicit a rabda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit sa se astearna pe pamint hirburi ascutite si punind pe sfintul gol peste ele, a poruncit sa fie batut cu toiege, ca indata durerea sa strabata inima lui, de deasupra din bataia toiegelor, iar de dedesubt din ascutirea hirburilor. Dar el si atunci, nedeznadajduindu-se de biruinta sa asupra chinuitorului, cinta astfel: "Multumesc Þie, Doamne, Imparate al veacurilor, ca m-ai incins cu putere spre razboi, impiedicat-ai pe toti cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrajmasii mei au fugit si pe cei ce ma urasc pe mine i-ai pierdut".

Dupa aceasta alta munca a scornit chinuitorul. A pus in pi-cioarele lui incaltaminte de arama arsa in foc pina s-a inrosit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmarit pe patimitorul, inta-rindu-l in chinuri; si a auzit un glas, facindu-i cununa de graba si facind veselie inimii lui. Din acea dumnezeiasca mingiiere, a in-ceput, la aratare, a nu baga de seama la chinuri, ca si cum nu ar fi suferit nici o durere si zimbea cu fata veselindu-se. Iar chinuitorul, vazind aceasta, innebunea mai mult si zicea ca este vrajitor si cu farmece biruieste puterea focului arzator. Apoi intreba pricina pentru care se veseleste, fiind intr-un chin ca acesta. Iar el a zis: "Pentru aceasta sint bucuros, ca chinurile acestea de acum imi sint nadejde incredintata de bunatatile cele fagaduite. Degraba voi birui minia ta cea desarta si pe idolii tai ii voi arata mult mai nepu-tinciosi decit puterea omeneasca si te vei cai de bucuria ta in veci, dar fara de folos. Nu te vei duce mai intii din viata aceasta pina ce nu te vei osindi in vesnica pierzare".

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzindu-se imparatul, a poruncit sa lege pe sfintul de o roata si intorcind cu dinsul roata sa arda trupul lui cu foc. Dar cind slujitorii incepura sa implineasca aceasta porunca, legind pe Antim de roata si foc punind dedesubt, deodata au cazut ca morti, caci a stat roata si s-a repezit focul spre dinsii si i-au ars si au marturisit inaintea chinuitorului, zicind: "Cind am inceput a intoarce roata si a arde dedesubt pe cel legat, s-au aratat aproape de noi trei barbati purtatori de lumina, zicind: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! ¯ Cautind el spre noi, a cazut frica pe noi si focul de sub roata in fata noastra s-a intors si ne-a vatamat". Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult si toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scotind de pe roata pe sfintul Antim, il ingrozira cu taiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de taiere de sabie, s-a bucurat si s-a rugat lui Dumnezeu dinadins sa-l trimita cu izbinda mai degraba la turma sa care mai inainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca sa poata zice: "Iata eu si pruncii care mi i-ai dat, Doamne!"

Mai intii paginul a poruncit sa-l duca in temnita legat cu lanturi de fier. Ducindu-l, Sfintul lauda si binecuvinta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodata a stralucit peste el o lumina din cer si s-au sfarimat lanturile care il legau. Slujitorii care il duceau au cazut de frica, iar el, ridicindu-i, le zicea lor sa-si indeplineasca porunca. Ajungind la temnita, sfintul a intrat intre facatorii de rele si intre tilharii care sedeau acolo si, intrind, se veselea ca la un ospat mare sau ca la o nunta, caci punind inaintea lor duhov-niceasca hrana a cuvintului lui Dumnezeu si gatindu-le bautura dreptei mariri, i-a cistigat pe toti lui Hristos si i-a impreunat cu Biserica, invatindu-i credinta si lucrurile bune. Tot acolo in acea temnita i-a nascut pe ei prin baia botezului si a fost temnita biserica luminata, plina de Duhul Sfint, unde, sezind, ziua si noaptea aducea jertfa de lauda lui Dumnezeu.

Instiintindu-se de aceasta Maximian, a poruncit sa-l aduca pe Sfintul Antim inaintea sa si a inceput a-l indemna cu imbunari spre inchinarea la dumnezeii lor, fagaduindu-i sa-l faca mai mare decit toti cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obisnuita sa indrazneala, a raspuns imparatului: "Mai inainte de cuvintele tale sint si eu preot incepator intre dumnezeiestii preoti si preot al lui Hristos, intiiul incepator al pastorilor, care S-a imbracat in trupul meu si S-a pogorit la mine pentru mine. Acela S-a facut lui Dumnezeu-Tatal jertfa pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorit si a inviat in a treia zi si la ceruri cu slava S-a inaltat, ridicind cu Sine pe toti cei ce cred intr-insul. Aceluia Ii sint preot si Aceluia pe sine-mi ma aduc jertfa vie, iar a voastra jertfire si jertfa si idolii vostri intuneric sint si intru intunericul cel vesnic vor merge".

Auzind acestea, chinuitorul l-a osindit la moarte si mergea sfintul la moarte plin de bucurie. "Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cistigarea dorintei mele, acum mi se deschide usa vietii vesnice, ca iesind din trup sa intru la Domnul si sa ma satur cind mi se va arata slava Lui". Ajungind la locul in care avea, prin vremelnica moarte, sa treaca la viata cea nesfirsita a cerut vreme de rugaciune si indestulat rugindu-se si-a plecat sfintul sau cap pe care i l-au taiat cu securea, dupa porunca imparatului. Asa a luat sfirsit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe innoptate, mergind oarecare din credinciosi in taina, au luat mult patimitorul lui trup si l-au ingropat cu cinste, slavind pe Prea Sfinta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfintul Duh, pe unul Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna septembrie Patimirea Sfintei Mucenite Vasilisa din Nicomidia Patimirea Sfintei Mucenite Vasilisa din Nicomidia (3 septembrie)

Vietile Sfintilor pe luna septembrie

In imparatia rau credinciosului Diocletian nici o alta cetate nu s-a inrosit cu singele mucenicilor asa ca Nicomidia, intru care era atita multime de credinciosi ucisi pentru Hristos, incit intr-o luna s-au numarat saptesprezece mii de mucenici, fara de cele douazeci de mii care au fost arsi in biserica, in ziua Nasterii lui Hristos. Aceasta nevinovata junghere a credinciosilor s-a sfirsit nu intr-o luna, ci multa vreme s-a intins, fiind acea urmarire grea si cumplita prigonire, intre care, citi crestini ucisi au fost, cine poate sa-i numere, fara numai singur Dumnezeu, Cel ce numara multimea stelelor.

In aceeasi cetate a Nicomidiei a patimit si aceasta sfinta mu-cenita Vasilisa. Si slava Atotputernicului Dumnezeu stie ca nu numai in oamenii cei desavirsiti, ci si in copiii cei mici poate sa-si arate puterea Sa cea mare. Pentru ca aceasta mucenita a fost fecioara de noua ani, mireasa curata a cerescului Mire si fiind pusa inaintea ighemonului Alexandru al Nicomidiei cu asa indrazneala a marturisit pe Hristos, incit toti s-au mirat de buna intelegere si de sloboda ei limba, caci ca un barbat desavirsit, asa se lupta cu chinuitorul pentru cinstea Domnului. Pe aceasta, dupa multe cuvinte imbunatoare si fagaduinte, vazind-o prigonitorul neplecata, a poruncit sa o bata peste obraz, iar ea a multumit lui Dumnezeu. Apoi a poruncit s-o dezbrace de haine si cu vergi sa o bata, iar ea a dat lui Dumnezeu mai multa multumire. Deci, miniindu-se ighemo-nul, a poruncit sa o bata si mai mult. Si atita o batura peste tot trupul, incit s-a facut trupul ei numai o rana, iar ea striga: "Doamne, multumesc Þie de toate".

Dupa aceea prigonitorul a poruncit sa i se sfredeleasca gleznele si, legind-o cu funia, sa o spinzure cu capul in jos, iar sub dinsa sa se aprinda focul, deasupra careia sa se puna smoala, pucioasa, untdelemn si plumb, ca din acea silnica durere si de iutimea focului degraba sa-i iasa sufletul. Sfinta, patimind asa, se simtea ca intr-o racorire a raiului si cinta laudind pe Dumnezeu. Vazind ighemonul ca nu ia in seama chinuirea lui, a poruncit sa arda un cuptor si acolo sa o arunce pe sfinta. Iar ea, insemnindu-se cu semnul cinstitei Cruci, a intrat in mijlocul vapaii si, stind multa vreme in focul arzator, a fost pazita fara vatamare. Toti cei ce vedeau se spaimintara si nu pricepeau acea preaslavita vedere. Apoi, scotind pe Vasilisa din cuptor, a dat drumul la doi lei asupra ei ca s-o manince. Dar sfinta, rugindu-se, a ramas nevatamata de fiare, ca rugaciunea cea fecioreasca, ca si a lui Daniil, a astupat gurile leilor.

Vazind acestea, ighemonul Alexandru s-a spaimintat si a fost in uimire multa vreme. Dupa aceea a zis: "Acestea sint judecatile lui Dumnezeu!" si indata a cazut la picioarele sfintei, zicind: "Miluieste-ma, roaba cerescului Imparat si Dumnezeu, si ma iarta pe mine de cite rautati ti-am facut, iar pe Dumnezeul tau roaga-L pentru mine sa nu ma piarda pentru tine, caci iata si eu de acum cred intr-Insul". Atunci sfinta mucenita, deschizindu-si gura, a preamarit cu mare glas pe milostivul Dumnezeu, care a luminat orbirea ighemonului si la cunostinta adevarului l-a povatuit. Apoi, chemind pe episcopul Antonin, i-a poruncit sa-l povatuiasca si, invatindu-l credinta, sa-l boteze.

Mare bucurie a fost credinciosilor ce se aflau acolo pentru intoarcerea lui Alexandru care, fiind botezat, se caia de paginatatea sa dinainte si pentru tirania cu care pierdea pe cei ce marturiseau pe Hristos. Apoi se ruga Sfintei Vasilisa sa-i ceara mila de la Dumnezeu, prin ale carei mijlociri si rugaciuni in putina vreme, plin de adevarata pocainta, s-a mutat la Domnul in marturisirea cea buna si s-a ingropat de credinciosi cu cinste. Iar sfinta, dupa ingroparea lui, a iesit din cetate ca la trei stadii si, oprindu-se, a aflat o piatra si stind pe dinsa s-a rugat si indata a curs apa din piatra, din care, bind, s-a departat putin de acolo si, plecindu-si genunchii la pamint cu rugaciune, si-a dat Domnului duhul sau.

Instiintindu-se de aceasta, episcopul Antonin a mers si a ingropat pe sfinta, facindu-i mormintul aproape de piatra, unde cu rugaciunea ei a iesit apa. Prin rugaciunile Sfintei Vasilisa, Doamne, varsa peste noi mila Ta cea mare si bogata. Amin.

In aceasta zi mai facem pomenirea sfintitului mucenic Aristion, episcopul Alexandriei, cum si pomenirea Cuviosului parintelui nostru Teoctist, care a fost impreuna pustnic cu marele Eftimie. Catalogul de mucenici cel latinesc in aceasta zi pune pomenirea sfintei Fiva, pe care Sfintul Apostol Pavel, in scrisoarea cea catre Romani, la capitolul 17 o pomeneste, zicind: "Incredintez voua pe Fiva, sora noastra, care este slujitoarea Bisericii din Kencreas, ca sa o primiti in Domnul cu vrednicia sfintilor si sa o ajutati ori de ce lucru va avea trebuinta de la voi. Caci aceasta a fost folositoare multora si mie insumi". Kencreas era sat si liman de corabii in Corint.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna septembrie