Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfinţit Mc. Avramie




Pericopa apostolica:

II Timotei II, 11-19

II Timotei II, 11-19Capitolul II11. Vrednic de crezare este cuvantul: caci daca am murit impreuna cu El, vom si invia impreuna cu El. 
12. Daca ramanem intru El, vom si imparati impreuna cu El; de-L vom tagadui, si El ne va tagadui pe noi. 
13. Daca nu-I suntem credinciosi, El ramane credincios, caci nu poate sa Se tagaduiasca pe Sine insusi. 
14. Aminteste-le acestea si indeamna staruitor inaintea lui Dumnezeu sa nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseste, decat la pierzarea ascultatorilor. 
15. Sileste-te sa te arati incercat, inaintea lui Dumnezeu lucrator cu fata curata, drept invatand cuvantul adevarului. 
16. Iar de desartele vorbiri lumesti fereste-te, caci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult. 
17. Cuvantul lor va roade ca o cangrena. Dintre ei sunt Imeneu si Filet, 
18. Care au ratacit de la adevar, zicand ca invierea s-a si petrecut, si rastoarna credinta unora. 
19. Dar temelia cea tare a lui Dumnezeu sta neclintita, avand pecetea aceasta: "Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Sai"; si "sa se departeze de la nedreptate oricine cheama numele Domnului". 

Pericopa evanghelica:

Luca XVIII, 2-8

Luca XVIII, 2-8Capitolul XVIII2. Zicand: Intr-o cetate era un judecator care de Dumnezeu nu se temea si de om nu se rusina. 
3. Si era, in cetatea aceea, o vaduva, care venea la el, zicand: Fa-mi dreptate fata de potrivnicul meu. 
4. Si un timp n-a voit, dar dupa acestea a zis intru sine: Desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez, 
5. Totusi, fiindca vaduva aceasta imi face suparare, ii voi face dreptate, ca sa nu vina mereu sa ma supere. 
6. Si a zis Domnul: Auziti ce spune judecatorul cel nedrept? 
7. Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate alesilor Sai care striga catre El ziua si noaptea si pentru care El rabda indelung? 
8. Zic voua ca le va face dreptate in curand. Dar Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant? 

Icoana sfantului zilei


Viata Sfantului zilei

Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de parinti de neam bun si iubitori de Dumnezeu, fiind si ruda cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei si cu Sfintul Chiril, care a luat scaunul dupa Teofil. El, invatind filozofia din afara si dumnezeiasca intelepciune, a lasat slava lumii acesteia, bogatia, stralucirea numelui si, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viata monahiceasca, bine s-a nevoit in vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic. El a fost barbat desavirsit in bunatati, preot si egumen, cu viata si cu intelepciunea slavit si cinstit de toti. Despre el vorbeste Evagrie, istoricul bisericesc, cind zice: "Imparatind Teodosie, Isidor Pelusiotul era in mare cinste, de a carui slava iesita din lucrurile si cuvintele lui se auzise departe si era laudat de gurile tuturor. Acesta si-a obosit trupul cu ostenelile atit de mult, incit vedeau toti ca are viata ingereasca. Traind in chipul vietii monahicesti si al gindirii de Dumnezeu, era totdeauna si inaintea tuturor pilda, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".

Mai marturiseste inca despre viata lui cea imbunatatita si Nichifor, istoricul, zicind astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinerete a avut atit de multe sudori in ostenelile manastiresti si atit de mult si-a omorit trupul, iar sufletul si l-a infierbintat cu tainuite si inalte invataturi, incit de toti se vedea ca petrece o viata cu adevarat crestineasca. Apoi era un stilp viu si insufletit al rinduielilor monahicesti si al dumnezeiestii vedenii si ca un exemplu viu al urmarii si al invataturii duhovnicesti. Multe lucrari, pline de mult folos sint scrise de dinsul, dar mai ales epistolele lui catre diferite persoane - pline de dumnezeiescul har si de omeneasca intelepciune, aproape zece mii -, in care talmaceste toata dumnezeiasca Scriptura si indreapta obiceiurile tuturor oamenilor.

Din niste asemenea marturii se vede cum era placut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, macar ca nu s-a gasit scrisa viata lui cu de-amanuntul. Insa este destul ca din cuvintele cele scurte se cunoaste sfintenia cea mare si intelepciunea lui, caci tuturor le era chip de viata imbunatatita si a umplut toata lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu inteleptite. El a fost mare sprijinitor al Sfintului Ioan Gura de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, si a scris mult catre Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, si catre Arcadie, imparatul, sfatuindu-l ca sa inceteze scornirea cea rea. Dar, desi n-a reusit, totusi a mustrat rautatea si nedreptatea acelora.

Dupa moartea lui Ioan Gura de Aur, a indemnat prin scrisorile sale pe Sfintul Chiril Alexandrinul - care a urmat dupa Teofil -, sa scrie numele lui Ioan in tabla bisericeasca, ca a unui sfint marturisitor, care a patimit pentru adevar multe rautati de la oamenii cei rai. A scris si lui Teodosie, imparatul, invatindu-l sa se ingrijeasca de pacea bisericeasca, si l-a indemnat pe acela sa adune in Efes al treilea sinod ecumenic contra rau-credinciosilor eretici. Era mare rivnitor pentru dreapta credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, fiind gata a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta.

Aceasta este aratat din cuvintele lui, caci scriind catre un Terasie, hulitorul, zice: "Te intreb pe tine, cel ce ne ocarasti pe noi si te arati aspru judecator: de te-ar pune imparatul asupra cetatii, ca sa o pazesti, iar tu ai vedea zidul surpindu-se si sfarimindu-se, ca sa se faca lesnicioasa intrarea vrajmasilor in cetate, au doara n-ai sta impotriva cu toate uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasind intrarea vrajmasilor? Aceasta ai face ca si cetatea si pe tine insuti sa te poti apara de vrajmasi, iar a ta credinta si osirdnica supunere sa o arati catre imparatul. Dar noua, pe care Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade sa stam cu tarie impotriva lui Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut? Eu pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adica toate primejdiile sa le patimesc pentru dreapta credinta".

Din aceste cuvinte ale sfintului se vede rivna lui pentru dreapta credinta, dar si celelalte fapte bune ale lui le cunoaste fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, o lauda mai mult decit pe multe alte fapte bune, numind-o imparateasa, pe care toate rinduielile sint datoare a o cinsti. Insa nu defaima nici insotirea cea legiuita, pentru ca zice in epistola sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemana cu soarele pe cei ce-si pazesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita, iar cu stelele pe cei ce locuiesc in insotire cinstita".

In aceasta urmeaza Sfintului Apostol Pavel, care zice: "Alta este slava soarelui, alta este slava lunii si alta slava stelelor". Apoi sfatuieste cuviosul si pe iubitorii de intelepciunea cea dinafara ca mai mult sa se deprinda in viata cea imbunatatita, decit la frumoasa graire. Pentru ca zice intr-o scrisoare catre Patrim, monahul: "Cu buna minte, precum aud despre tine, si cu darul firii esti impodobit, incit cu sirguinta te nevoiesti la invatatura retoriceasca, ca adica sa graiesti frumos; insa calea vietii duhovnicesti, prin faptele cele bune mai mult sa o urmezi, decit prin frumoasa graire. Drept aceea, daca doresti sa cistigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire ingrijeste-te putin iar a face fapte bune, sileste-te cu osirdie".

Asemenea si catre Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sint astfel nascuti incit sa aiba voia sloboda cum si pe cei ce se impotrivesc dreptei credinte, pentru aceea, ingrijeste, ca prin sfat bun, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sint in intuneric".

Acest sfint mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mindreasca pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite sa le socoteasca pentru sinesi. "Cel ce lucreaza faptele bune are cununa luminata, iar cela ce savirseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin bine a facut, acela, prin acea smerita parere despre sine, mai luminoasa cununa va avea. Dar mai drept sa zic: De este in cineva gind smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gindul smerit, apoi si faptele bune cele luminoase, se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva sa-si arate faptele sale bune, sa nu le socoteasca mari, caci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul Isidor, invatindu-i pe multi, singur mai intii era desavirsit pentru cele ce le invata, urmind Domnului Celui ce a inceput mai intii a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mindrea, ci smerit cugeta. Iar gindul smerit a insotit curatia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trageau jugul cel bun al lui Hristos.

Intreaga lui intelepciune insa este aratata in epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu indestulare il invata sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, pentru ca zice Scriptura: Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa puternica a strica pe omul cel dinauntru in taina, prin ginduri necurate, desi fiind curat trupul, insa pe suflet il face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfatuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, ii zicea: "De vorbele femeiesti fugi pe cit poti, bunule barbat. Caci celor ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie decit acei care s-au dus in munti si in pustie. Pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar acei care s-au dus in pustie au grija numai de ei. Acestora, care sint pusi la asemenea inaltime a vredniciei preotesti toti le cearca si le privesc viata, iar cei ce sed prin pesteri, aceia pe ale lor rani le tamaduiesc sau singuri lor isi impletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujba, sa ai ochii plecati in jos si pe acelea, la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie deplina. Dupa ce vei grai cuvinte putine, care pot sa le intareasca si sa le lumineze sufletele, indata fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie a ta putere si sa o slabeasca. Iar de vei voi sa fii cinstit, caci asa se cade, mai ales duhovnicescului barbat, apoi sa nu ai cu dinsele prietenie nicidecum si atunci vei fi cinstit, pentru ca firea femeiasca se face nesuferita spre cel ce o momeste, iar spre cei ce o defaimeaza, ea mai cu multa libertate isi arata firea.

Unii zic ca de vorbesti cu dinsele nu primesti nici o vatamare. Eu insa zic, ca toti sa se incredinteze de acestea, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie care pica totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc: ca ce este mai tare decit piatra si ce este mai moale decit apa si, mai ales, decit picaturile de apa? Deci, daca firea se micsoreaza de acel lucru, apoi cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca care usor este miscata?"

Astfel sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca sa ne pazim, nu numai trupul de caderea in pacat, dar si sufletul sa-l pazim, sa-l ferim intreg de gindurile ce-l strica.

Multe fapte bune invata cuviosul pe toti, prin scrieri si prin vorbire. Apoi, ajungind la adinci batrinete si placind lui Dumnezeu desavirsit, s-a sfirsit cu pace.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie

Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de parinti de neam bun si iubitori de Dumnezeu, fiind si ruda cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei si cu Sfintul Chiril, care a luat scaunul dupa Teofil. El, invatind filozofia din afara si dumnezeiasca intelepciune, a lasat slava lumii acesteia, bogatia, stralucirea numelui si, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viata monahiceasca, bine s-a nevoit in vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic. El a fost barbat desavirsit in bunatati, preot si egumen, cu viata si cu intelepciunea slavit si cinstit de toti. Despre el vorbeste Evagrie, istoricul bisericesc, cind zice: "Imparatind Teodosie, Isidor Pelusiotul era in mare cinste, de a carui slava iesita din lucrurile si cuvintele lui se auzise departe si era laudat de gurile tuturor. Acesta si-a obosit trupul cu ostenelile atit de mult, incit vedeau toti ca are viata ingereasca. Traind in chipul vietii monahicesti si al gindirii de Dumnezeu, era totdeauna si inaintea tuturor pilda, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".

Mai marturiseste inca despre viata lui cea imbunatatita si Nichifor, istoricul, zicind astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinerete a avut atit de multe sudori in ostenelile manastiresti si atit de mult si-a omorit trupul, iar sufletul si l-a infierbintat cu tainuite si inalte invataturi, incit de toti se vedea ca petrece o viata cu adevarat crestineasca. Apoi era un stilp viu si insufletit al rinduielilor monahicesti si al dumnezeiestii vedenii si ca un exemplu viu al urmarii si al invataturii duhovnicesti. Multe lucrari, pline de mult folos sint scrise de dinsul, dar mai ales epistolele lui catre diferite persoane - pline de dumnezeiescul har si de omeneasca intelepciune, aproape zece mii -, in care talmaceste toata dumnezeiasca Scriptura si indreapta obiceiurile tuturor oamenilor.

Din niste asemenea marturii se vede cum era placut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, macar ca nu s-a gasit scrisa viata lui cu de-amanuntul. Insa este destul ca din cuvintele cele scurte se cunoaste sfintenia cea mare si intelepciunea lui, caci tuturor le era chip de viata imbunatatita si a umplut toata lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu inteleptite. El a fost mare sprijinitor al Sfintului Ioan Gura de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, si a scris mult catre Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, si catre Arcadie, imparatul, sfatuindu-l ca sa inceteze scornirea cea rea. Dar, desi n-a reusit, totusi a mustrat rautatea si nedreptatea acelora.

Dupa moartea lui Ioan Gura de Aur, a indemnat prin scrisorile sale pe Sfintul Chiril Alexandrinul - care a urmat dupa Teofil -, sa scrie numele lui Ioan in tabla bisericeasca, ca a unui sfint marturisitor, care a patimit pentru adevar multe rautati de la oamenii cei rai. A scris si lui Teodosie, imparatul, invatindu-l sa se ingrijeasca de pacea bisericeasca, si l-a indemnat pe acela sa adune in Efes al treilea sinod ecumenic contra rau-credinciosilor eretici. Era mare rivnitor pentru dreapta credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, fiind gata a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta.

Aceasta este aratat din cuvintele lui, caci scriind catre un Terasie, hulitorul, zice: "Te intreb pe tine, cel ce ne ocarasti pe noi si te arati aspru judecator: de te-ar pune imparatul asupra cetatii, ca sa o pazesti, iar tu ai vedea zidul surpindu-se si sfarimindu-se, ca sa se faca lesnicioasa intrarea vrajmasilor in cetate, au doara n-ai sta impotriva cu toate uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasind intrarea vrajmasilor? Aceasta ai face ca si cetatea si pe tine insuti sa te poti apara de vrajmasi, iar a ta credinta si osirdnica supunere sa o arati catre imparatul. Dar noua, pe care Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade sa stam cu tarie impotriva lui Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut? Eu pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adica toate primejdiile sa le patimesc pentru dreapta credinta".

Din aceste cuvinte ale sfintului se vede rivna lui pentru dreapta credinta, dar si celelalte fapte bune ale lui le cunoaste fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, o lauda mai mult decit pe multe alte fapte bune, numind-o imparateasa, pe care toate rinduielile sint datoare a o cinsti. Insa nu defaima nici insotirea cea legiuita, pentru ca zice in epistola sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemana cu soarele pe cei ce-si pazesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita, iar cu stelele pe cei ce locuiesc in insotire cinstita".

In aceasta urmeaza Sfintului Apostol Pavel, care zice: "Alta este slava soarelui, alta este slava lunii si alta slava stelelor". Apoi sfatuieste cuviosul si pe iubitorii de intelepciunea cea dinafara ca mai mult sa se deprinda in viata cea imbunatatita, decit la frumoasa graire. Pentru ca zice intr-o scrisoare catre Patrim, monahul: "Cu buna minte, precum aud despre tine, si cu darul firii esti impodobit, incit cu sirguinta te nevoiesti la invatatura retoriceasca, ca adica sa graiesti frumos; insa calea vietii duhovnicesti, prin faptele cele bune mai mult sa o urmezi, decit prin frumoasa graire. Drept aceea, daca doresti sa cistigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire ingrijeste-te putin iar a face fapte bune, sileste-te cu osirdie".

Asemenea si catre Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sint astfel nascuti incit sa aiba voia sloboda cum si pe cei ce se impotrivesc dreptei credinte, pentru aceea, ingrijeste, ca prin sfat bun, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sint in intuneric".

Acest sfint mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mindreasca pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite sa le socoteasca pentru sinesi. "Cel ce lucreaza faptele bune are cununa luminata, iar cela ce savirseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin bine a facut, acela, prin acea smerita parere despre sine, mai luminoasa cununa va avea. Dar mai drept sa zic: De este in cineva gind smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gindul smerit, apoi si faptele bune cele luminoase, se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva sa-si arate faptele sale bune, sa nu le socoteasca mari, caci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul Isidor, invatindu-i pe multi, singur mai intii era desavirsit pentru cele ce le invata, urmind Domnului Celui ce a inceput mai intii a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mindrea, ci smerit cugeta. Iar gindul smerit a insotit curatia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trageau jugul cel bun al lui Hristos.

Intreaga lui intelepciune insa este aratata in epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu indestulare il invata sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, pentru ca zice Scriptura: Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa puternica a strica pe omul cel dinauntru in taina, prin ginduri necurate, desi fiind curat trupul, insa pe suflet il face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfatuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, ii zicea: "De vorbele femeiesti fugi pe cit poti, bunule barbat. Caci celor ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie decit acei care s-au dus in munti si in pustie. Pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar acei care s-au dus in pustie au grija numai de ei. Acestora, care sint pusi la asemenea inaltime a vredniciei preotesti toti le cearca si le privesc viata, iar cei ce sed prin pesteri, aceia pe ale lor rani le tamaduiesc sau singuri lor isi impletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujba, sa ai ochii plecati in jos si pe acelea, la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie deplina. Dupa ce vei grai cuvinte putine, care pot sa le intareasca si sa le lumineze sufletele, indata fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie a ta putere si sa o slabeasca. Iar de vei voi sa fii cinstit, caci asa se cade, mai ales duhovnicescului barbat, apoi sa nu ai cu dinsele prietenie nicidecum si atunci vei fi cinstit, pentru ca firea femeiasca se face nesuferita spre cel ce o momeste, iar spre cei ce o defaimeaza, ea mai cu multa libertate isi arata firea.

Unii zic ca de vorbesti cu dinsele nu primesti nici o vatamare. Eu insa zic, ca toti sa se incredinteze de acestea, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie care pica totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc: ca ce este mai tare decit piatra si ce este mai moale decit apa si, mai ales, decit picaturile de apa? Deci, daca firea se micsoreaza de acel lucru, apoi cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca care usor este miscata?"

Astfel sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca sa ne pazim, nu numai trupul de caderea in pacat, dar si sufletul sa-l pazim, sa-l ferim intreg de gindurile ce-l strica.

Multe fapte bune invata cuviosul pe toti, prin scrieri si prin vorbire. Apoi, ajungind la adinci batrinete si placind lui Dumnezeu desavirsit, s-a sfirsit cu pace.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie Viata Cuviosului Parintelui nostru Nicolae Marturisitorul, egumenul studitilor Viata Cuviosului Parintelui nostru Nicolae Marturisitorul, egumenul studitilor (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Cuviosul parintele nostru Nicolae s-a nascut in insula Creta, in satul ce se numea Chidonia, din care era si Sfintul mucenic Vasilid, unul din cei zece mucenici care au patimit in Creta. Parintii acestui fericit Nicolae fiind crestini, l-au dat din tinerete sa invete Sfintele Scripturi si, la zece ani, obisnuindu-se cu dumnezeiestile carti, l-au trimis in Constantinopol la unchiul sau, fericitul Teofan, monahul, care petrecea in manastirea Studitilor. Acesta, primind pe nepotul sau cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studitilor. Dar fericitul Teodor, vazind mai inainte cu duhul ca copilul acela avea sa fie vas de buna trebuinta al lui Dumnezeu, l-a binecuvintat si i-a poruncit sa petreaca cu alti copii la un loc deosebit, ce era afara din manastire, fiind rinduit pentru invatatura copiilor. Dupa aceasta, egumenul, vazind pe fericitul Nicolae priceput si bun la obiceiuri, blind si smerit, avind virsta potrivita, l-a dus inauntru, in manastire, si l-a tuns in chipul monahicesc. Apoi dupa citiva ani l-a silit sa primeasca si preotia, pentru viata lui cea imbunatatita.

Petrecind fericitul Nicolae in manastirea aceea cu placere de Dumnezeu, a venit la dinsul un frate al lui, dupa trup, anume Tit si i-a spus cu lacrimi cum ca saracinii cei fara de Dumnezeu pradind ostrovul Critului au robit pe parintii lor si i-au dus in pamintul lor. Iar el, desi il durea inima de parinti, sfatuia pe fratele sau sa nu se mihneasca de aceea, zicindu-i: "Asa a fost placerea lui Dumnezeu, fara de a Carui voie nu cade nici un fir de par din cap. El stie ceea ce rinduieste pentru folosul oamenilor, deci catre El sa aruncam grija noastra si purtarea de grija pentru parintii nostri. Iar noua ni se cade sa ne ingrijim de noi insine, ca sa nu fim robiti de poftele trupesti si de inselaciunea veacului acestuia si sa nu ne duca pe noi in mina vrajmasilor nevazuti in locul intunericului si al negurii celei neluminoase". Astfel mingiind Nicolae pe fratele sau, l-a adus la umilinta si l-a facut bun monah.

In acele vremi, Biserica lui Hristos ocirmuindu-se in pace si liniste prin pastorii cei buni, deodata, prin voia lui Dumnezeu s-a ridicat viforul tulburarii, prin rau-credinciosul Leon Armeanul, care tulbura Biserica cu eresul luptei contra sfintelor icoane. El mai intii a fost patriciu in imparatia drept-credinciosului imparat Mihail, care se numea Rangave, si avind rinduiala de dregator imparatesc, cu mestesug a rapit imparatia intr-un chip ca acesta:

Fiind atunci razboiul grecilor cu bulgarii si iesind imparatul Mihail, a pus pe Leon ca voievod asupra ostilor Rasaritului, nestiind ca Leon cauta sa ia imparatia de la dinsul cu viclesug.

Deci, cind s-au lovit grecii cu bulgarii, slabind acestia, voiau sa se pregateasca de fuga. Dar Leon Armeanul cu incepatorii de oaste, pe care inca de la inceput ii amagise cu daruri si cu toate cetele care erau sub dinsul, indata au fugit, negonindu-i nimeni. Bulgarii, vazind pe greci fugind inapoi, mai intii se temeau sa urmeze dupa dinsii, ca sa nu fie vreun viclesug, dar vazind fuga lor fara de intoarcere, au luat indrazneala si, gonindu-i, au ucis o multime de greci; si asa imparatul Mihail s-a intors biruitor. Iar fuga aceea a facut-o Leon cu un mestesug si viclesug ca acesta: Ca adica oastea si poporul sa urasca pe imparatul ca pe un fricos, nestiind a rindui razboaiele, ca astfel sa-i poata rapi imparatia, ceea ce s-a si facut. Caci intrind imparatul Mihail in Constantinopol biruit, Leon a ramas cu oastea in Bitinia, ca sa pazeasca hotarele si indata rautatea, care o avea de demult in inima, atunci a descoperit-o, caci a dat de veste pretutindeni ca, prin a imparatului nestiinta si inima fricoasa, grecii si-au pierdut cinstea barbatiei lor, fiind biruiti de bulgari.

Astfel a inrait toata oastea impotriva imparatului, iar Leon singur s-a sculat asupra facatorului sau de bine si a fost ales imparat acolo in Bitinia, de toata oastea. Ajungind degraba vestea aceea la imparatul Mihail si multi sfatuind pe imparatul sa se impotriveasca lui Leon cu tarie, nelasindu-l sa imparateasca, Mihail a raspuns: "Mai bine imi este ca nu numai de imparatie, dar si de viata sa ma lipsesc, decit sa se verse o picatura de singe crestinesc pentru mine, in razboiul dintre noi". Deci indata a trimis in taina la Leon coroana sa imparateasca, porfira si incaltamintele imparatesti, zicindu-i: "Iata iti las imparatia, vino fara frica in Constantinopol si imparateste". Facind aceasta, Mihail indata s-a imbracat in chip monahicesc, impreuna cu femeia sa.

Intrind Leon in Constantinopol cu multa slava, a stat pe scaunul imparatiei grecesti si indata pe facatorul sau de bine, Mihail, care cu dragoste i-a dat imparatia, l-a trimis intr-o insula in surghiun, iar pe cei doi fii ai sai, Teofilact si Ignatie, a poruncit sa-i castreze. Dupa o vreme s-a ridicat paginul acela de imparat si asupra lui Hristos Domnul si asupra Sfintei Biserici, adunind un sobor nedrept contra sfintelor icoane, pe care le arunca din bisericile lui Dumnezeu. Iar cind sfintitul patriarh Nichifor si drept-credinciosii arhierei si arhimandriti, precum si toti parintii cei de Dumnezeu insuflati i s-au impotrivit, neinvoindu-se la paginatatea lui si il sfatuiau sa nu faca rau si sa nu tulbure cu un eres ca acela Biserica lui Hristos, indata el, ticalosul, i-a izgonit din palat cu necinste pe toti si i-a trimis in surghiun, in diferite tari.

Atunci si Sfintul Teodor Studitul, impotrivindu-se imparatului, a fost surghiunit impreuna cu ucenicul sau, fericitul Nicolae, in hotarele Apoloniadei, in cetatea ce se numea Mezopa, unde au stat inchisi in temnita un an. Apoi, auzind imparatul despre dinsii cum ca acolo, prin invatatura lor, au indemnat pe multi oameni la cinstirea sfintelor icoane, a poruncit sa-i izgoneasca de acolo in partile Rasaritului, la un loc ce se numea Zonit; si acolo sa-i pazeasca intr-o temnita, ca nimeni sa nu mearga la dinsii si ca sa nu poata vorbi cu nimeni. Insa bunii marturisitori, cind nu puteau sa graiasca cu gura catre popor si sa invete dreapta credinta, prin scrisorile din temnita scrise catre cei credinciosi risipeau dogmele eretice ca prin niste trimbite cu mari glasuri, ca zidurile Ierihonului; iar dreapta credinta o indreptau si o propovaduiau. De acest lucru instiintindu-se imparatul, a trimis pe un oarecare ostas, pe nume Anastasie, ca prin batai cumplite sa-i pedepseasca. Deci, mergind trimisul, i-a batut cu nemilostivire, mai intii pe fericitul Teodor, apoi pe ucenicul lui, fericitul Nicolae, incit li s-au sfarimat trupurile de bataile suferite. Apoi iarasi i-au inchis in temnita si au astupat intrarea, poruncind ca prin foame si sete sa-i chinuiasca.

Dar cine va spune necazul, rabdarea si foamea fericitilor inchisi si toate primejdiile pe care le-au rabdat in strimtoarea temnitei trei ani si mai ales in urma batailor luate, incit nu numai de dureri, ci si de foame si sete slabeau? Pentru ca uneori a treia zi, a patra zi si citeodata la cite o saptamina le aduceau strajerii putina piine pe fereastra si aceea cu ocara si cu defaimare. Asemenea si apa foarte putina le dadea. Apoi ranile de pe trupul lor nevindecindu-se inca bine, a venit iarasi alt trimis de la imparat sa-i chinuiasca, pentru ca oarecare din cei rautaciosi a dus la imparat o scrisoare a lor, pe care fericitul Nicolae, de fata cu Teodor, o scrisese catre crestini. Intr-insa era scrisa mustrarea paginatatii, a rautatii imparatului si a eresului luptei contra sfintelor icoane, cum si pierderea cea vatamatoare de suflet, si cuprindea pentru credinciosi o frumoasa si folositoare invatatura despre credinta.

Acea scrisoare citind-o rau-credinciosul imparat Leon, s-a umplut de multa minie si, racnind ca o fiara in chipul leului, a trimis indata pe un prigonitor cumplit, ca sa le arate scrisoarea aceea de este a lor si sa-i bata pina la cea din urma suflare.

Ajungind prigonitorul acela la inchisoarea cuviosilor, i-a scos din temnita si, aratindu-le scrisoarea, i-a intrebat de este a lor. Iar ei nu au tainuit lucrul lor, caci Cuviosul Teodor poruncea, iar fericitul Nicolae scria. Atunci, miniindu-se trimisul, mai intii pe Nicolae dezbracindu-l, l-a intins la pamint si l-a batut fara mila, mult timp. Apoi, lasindu-l jumatate mort, s-a intors la Teodor, batindu-l si pe acela asemenea, tot trupul i-a umplut de rani, nesfarimindu-i oasele. Apoi, lasindu-l abia viu, iarasi s-a intors la Nicolae si se ispitea ca prin imbunari sa-l induplece la un gind cu imparatul. Iar el, fiind nemiscat in dreapta credinta, ii nesocotea cuvintele.

Miniindu-se si mai mult chinuitorul, a poruncit iarasi ca mai cu asprime sa-l bata pe fericitul Nicolae. Apoi il batura pe Cuviosul pe spate si pe pintece mult, iar dupa bataile cumplite, prigonitorul l-a lasat gol, ca sa stea in ger toata noaptea - pentru ca atunci era in luna lui februarie si era iarna. Iar pe el durindu-l trupul, de multe rani ce avea, si inghetind de frig, rabda chinurile multumind lui Dumnezeu. Dupa aceasta, chinuitorul aruncindu-l iarasi in temnita, s-a intors la imparatul.

Cuviosii parinti, dupa primirea batailor celor multe, aveau trupurile ranite pina la oase, iar strajerii, vazind o patimire ca aceasta, se umileau si, schimbindu-se in mila, le-au dat apa calda si untdelemn. Si astfel, cuviosii patimitori isi spalau unul altuia ranile cu un burete muiat in apa si, ungindu-le cu untdelemn, le tamaduiau. Asa astfel patimind sfintii nouazeci de zile si inca netamaduindu-se desavirsit de rani, imparatul cel pagin iarasi a poruncit sa-i duca de acolo la hotarele Smirnei. Acolo, dindu-le multe batai si bagindu-le picioarele in obezi, a poruncit sa-i arunce in temnita, unde au zacut cuviosii douazeci de luni in primejdii si strimtorari multe. Iar Dumnezeu, auzind pe robii Sai care strigau catre El ziua si noaptea, si aducindu-Si aminte de cei ferecati, a binevoit ca acel rau-credincios imparat sa piara, fiind ucis in biserica chiar de ostasii sai. Dupa dinsul, venind Mihail, ce se numea Valvos, a luat sceptrul imparatiei grecesti. Acela, insa, desi era rau-credincios, nu prigonea pe crestini si nu a oprit ca fiecare sa se intoarca la locul sau.

Atunci fiind liberati si fericitul Nicolae, si marele Teodor, au venit in Calcedon, la patriarhul Nichifor, care era in surghiun. Iar fericitul Nichifor s-a mingiiat foarte mult de venirea lor si, vazind pe trupurile lor rani de patimitori, ii cinstea ca pe niste sfinti mucenici. Deci, petrecind acolo citva timp, au venit cu patriarhul la Constantinopol, ca sa se sfatuiasca cu imparatul si sa primeasca dreapta credinta. Dar acela, pentru invirtosarea cea multa, n-a ascultat invatatura lor si n-a voit ca sa se inchine sfintelor icoane; dar nici pe altii nu-i oprea de la cinstirea lor. Insa in imparateasca cetate n-a lasat sa se puna icoane, dar prin cetatile cele de primprejur, unde ar fi voit cineva, putea sa le aiba. Pentru aceasta, Sfintii Parinti Teodor si Nicolae, sarutind pe patriarh, au iesit din imparateasca cetate, ca sa-si poata pazi sfinta credinta cea dreapta mai cu libertate, prin inchinarea la icoane.

Salasluindu-se ei in insula Heronis Acriton si acolo petrecind citava vreme linga biserica Sfintului Mucenic Trifon, marele Teodor s-a mutat catre Dumnezeu. Fericitul Nicolae, raminind dupa parintele sau cel duhovnicesc, nu se ducea de la mormintul lui, ci, petrecind linga dinsul, in mai multe nevointe isi ducea viata cea monahiceasca. Dar Mihail imparatul, ducindu-se din viata aceasta, iar apoi Teofil, fiul sau luind imparatia, s-a ridicat iarasi prigonire asupra credinciosilor pentru sfintele icoane; si erau chinuiti de eretici toti cei care cu dreapta credinta se inchinau icoanei lui Hristos.

In acea vreme si cei doi frati dupa trup si dupa duh, Cuviosii parinti Teodor si Teofan, au patimit mult si au fost insemnati. De atunci si fericitul Nicolae, lasindu-si petrecerea de linga mormintul parintelui sau, ratacea din loc in loc, pina ce a murit imparatul Teofil, luptatorul contra sfintelor icoane, dupa a carui moarte a luat imparatia femeia lui, drept credincioasa Teodora, cu fiul sau Mihail, care era minor. Acum facut iarasi liniste in Biserica lui Hristos si dreapta-credinta a stralucit, fiind patriarh in Constantinopol Sfintul Metodie.

In acea vreme fericitul Nicolae a venit in Manastirea Studitul si a fost egumen, dupa moartea Cuviosului Navcratie, Marturisitorul, pe cind era patriarh Sfintul Ignatie, care a fost dupa Sfintul Metodie. Þinind egumenia trei ani, a incredintat-o fericitului Sofronie, barbatul cel imbunatatit, iar el, salasluindu-se la un loc linistit, petrecea in tacere. Dar si Sofronie, dupa patru ani ai egumeniei sale, a trecut catre Domnul si, mergind fratii la Cuviosul Nicolae, cu multa rugaminte l-au silit ca iarasi sa primeasca egumenia.

Deci, vietuind el citava vreme, imparatul Mihail, ajungind in virsta si indaratnicindu-se, a izgonit din palatul imparatesc pe fericita Teodora, maica sa, si a silit-o a se tunde intr-una din manastirile de fecioare, dupa sfatul fratelui ei si al unchiului sau, Barda, pe care l-a facut partas imparatiei sale. Atunci s-a facut mare tulburare si sminteala in popor, pentru faptul ca imparatul s-a ridicat asupra maicii sale, iar Barda, lasindu-si femeia sa legiuita, a intinat patul fiului sau, luindu-i femeia. Atunci si pe sfintitul patriarh Ignatie, care voia sa indrepte o razvratire ca aceea intre imparati si sa dezradacineze faradelegea lui Barda, il invata neincetat, dar n-a folosit la nimic.

Odata, imparatul Barda, venind in soborniceasca biserica la o vreme de praznic, voia sa se impartaseasca cu preacuratele Taine. Dar patriarhul l-a oprit nu numai de la impartasanie, ci si inaintea a tot poporul a mustrat faradelegea lui si l-a despartit de Biserica. Atunci Barda, indracindu-se cu rautatea asupra patriarhului, a pornit pe imparatul Mihail asupra lui si l-a izgonit de pe scaun, iar in locul lui l-a ridicat pe Fotie.

Vazind o tulburare si o neorinduiala ca aceasta, fericitul Nicolae si-a lasat manastirea si, luindu-si pe fratele sau, s-au dus la un sat manastiresc ce se numea Prenet si acolo vietuiau in liniste, nevrind sa auda de faradelegile ce se faceau de imparati. Insa, nu mult a vietuit acolo, si a fost izgonit. Pentru ca s-a intimplat cindva ca imparatii sa pluteasca cu corabia spre apele cele calde, pe linga locul acela unde sfintul avea locuinta sa, si stiind despre dinsul ca este barbat imbunatatit si intre toti slavit, s-au abatut pe la el, vrind sa-l induplece la unirea lor prin inselaciune. Adica si el sa se invoiasca si sa intareasca izgonirea patriarhului Ignatie, cum si insotirea cea desfrinata a lui Barda. Dar sfintul nu numai ca n-a laudat acele fapte rele ale lor, ci chiar le-a proorocit ca de nu se vor pocai de rautatile lor, apoi vor pieri cu rea moarte, ceea ce s-a si intimplat mai pe urma.

Unele ca acestea auzind de la dinsul, imparatii cei rai s-au miniat asupra lui si l-au izgonit de acolo, iar in Manastirea Studitilor au poruncit sa puna alt egumen. Fericitul Nicolae, trecind din loc in loc, isi chinuia batrinetele sale. Apoi, din porunca imparatilor celor faradelege, prinzindu-l iarasi si legindu-l, l-au dus in manastirea sa si doi ani a fost inchis in temnita, pina la moartea acelor imparati, Mihail si Barda, pentru care s-a si implinit proorocirea sfintului. Caci, mergind ei cu oaste in Creta asupra saracinilor (arabilor), au facut sfada intre dinsii, iar Mihail a taiat in doua pe ticalosul imparat Barda. Atunci imparatul Mihail indata s-a intors inapoi, iar el, asemenea, fiind taiat de casnicii sai in palat, foarte rau s-a sfirsit.

Dupa dinsul a luat imparatia drept-credinciosul Vasile, care a intors pe fericitul patriarh Ignatie, la scaunul sau si pe Cuviosul Nicolae l-a eliberat din temnita. Apoi, fiind chemat de imparatul Vasile, a fost silit iarasi sa-si ia manastirea sa, iar el, desi nu voia sa o ia in stapinire din pricina batrinetii, pentru rugamintea imparatului a luat-o. Deci, adeseori chemind imparatul pe sfintul, vorbea cu dinsul si se folosea de cuvintele si de viata lui cea imbunatatita si multa cinste ii facea.

Apoi a daruit Dumnezeu placutului Sau, fericitului Nicolae, darul de a tamadui neputintele intre oameni. Pentru ca, Evdochia, femeia iubitorului de Hristos, imparatul Vasile, cazind intr-o boala cumplita si necistigind ajutor de la doctori, se deznadajduise de viata si astepta moartea, de care lucru se mihnise imparatul foarte mult. Adormind imparateasa putin, a vazut in vis pe un monah batrin, in mare slava, zicind catre dinsa: "Nadajduieste spre Dumnezeu, caci nu vei muri acum, pentru ca acum vei lua tamaduire si vei fi sanatoasa". Iar ea, sculindu-se din somn, a spus barbatului sau vedenia si l-a rugat sa cheme de la toate manastirile Constantinopolului pe monahii cei renumiti, care vietuiesc in fapte bune, ca sa o cerceteze. Deci, incepind cuviosii parinti a veni in palat la imparateasa, a venit acolo si fericitul Nicolae, avind fata luminoasa ca a lui Moise, pe care vazindu-l imparateasa, l-a cunoscut ca este cel ce a vorbit cu dinsa in vis, fagaduindu-i sanatate. Apoi, sculindu-se, s-a inchinat sfintului si indata s-a facut desavirsit sanatoasa.

Dupa aceasta, Elena, femeia lui Manuil patriciul, bolind de aceeasi neputinta, se apropiase de moarte si, dupa obicei, pregatindu-i-se hainele de ingropare, a sosit Cuviosul Nicolae si, facindu-i cruce cu mina pe cap si pe tot trupul, a tamaduit-o de boala ce o cuprinsese si indata s-a sculat sanatoasa de pe patul ei. Atunci s-a intimplat ca si Manuil, patriciul, sa cada intr-o boala grea si, neaflind nici un folos de la doctori, astepta sfirsitul. Chemind pe fericitul Nicolae, l-a rugat sa-l imbrace in chip ingeresc. Sfintul i-a zis: "Fiule, nu-ti va fi aceasta spre folos, pentru ca degraba te va tamadui Dumnezeu si vei putea sa tii dregatoria, s-o rinduiesti bine si dupa aceea te voi tunde in chip monahicesc, ca sa mergi in lumea cea cu fapte bune". Si s-a implinit proorocia sfintului, pentru ca Manuil, insanatosindu-se degraba, a trecut prin felurite dregatorii, bine rinduindu-le; apoi, sosind sfirsitul lui, s-a imbolnavit si fiind tuns de Cuviosul Nicolae, s-a dus catre Domnul.

Alt dregator, cu numele de Teofil Melisianul, cu sotia sa, erau in mare necaz pentru ca fiii pe care ii nasteau indata mureau. Acela, odata, a adus la sfintul un prunc parte femeiasca ce se nascuse, rugindu-l sa fie primitor pruncului, la Sfintul Botez, pentru ca tatal avea credinta ca rugaciunile acestui cuvios parinte vor pazi pe fiica lui de moarte. Fericitul n-a voit a-l boteza, insa, punind mina pe capul copilului, s-a rugat lui Dumnezeu si a zis: "Acestea graieste Sfintul Duh. Vie va fi fiica voastra si veti vedea pe fiii fiilor ei". Si s-a implinit acea proorocie a sfintului, pentru ca prunca s-a facut sanatoasa si frumoasa si, maritindu-se dupa barbat, a fost buna roditoare de fii.

Cind a sosit fericitul sfirsit al sfintului, el s-a imbolnavit si toti fratii inconjurindu-l, fericitul le-a zis: "Acum spuneti, fratilor, de ce sinteti lipsiti?" Iar ei, mirindu-se de o intrebare ca aceea, au zis: "Griu nu avem". Sfintul a raspuns: "Nu va va lasa Dumnezeu, Care a hranit pe Israil in pustie, caci, dupa ducerea mea, a treia zi, va va veni griu destul". Apoi le-a pus egumen pe Clement, care atunci era econom, si s-a odihnit cu pace Cuviosul parintele nostru Nicolae, in a patra zi a lunii februarie, traind saptezeci si cinci de ani si a fost ingropat cu cinste. A treia zi dupa proorocia sfintului a venit la manastire, de la imparatul Vasile, o corabie plina cu griu, pe care Clement, cu bucurie primind-o, a zis catre frati: "Iata, parintilor si fratilor, Cuviosul Nicolae, parintele nostru, si-a implinit fagaduinta sa, trimitindu-ne griu destul".

Atunci era in manastirea aceea un monah, anume Antonie, cuprins de boala curgerii de singe de multi ani si, de la doctori fiind deznadajduit, era aproape de moarte. De aceea i-a poruncit egumenul sa intre in chiliuta Cuviosului parinte Nicolae, ca intr-insa sa se sfirseasca. Intrind Antonie in chiliuta aceea si culcindu-se, i s-a aratat in vis Cuviosul Nicolae, zicindu-i: "Ce te doare, fiule Antonie?" Iar el i-a spus boala sa. Cuviosul i-a zis: "Nu te teme ca de acum vei fi sanatos". Antonie desteptindu-se, a vazut nu in vis, ci la aratare, pe Cuviosul parinte. Apoi, iesind din chiliuta si avind foarte frumoasa mireasma, s-a simtit indata tamaduit de boala si s-a sculat sanatos. De atunci a mai trait patruzeci de ani, neavind nici o boala, cu rugaciunile Cuviosului parinte Nicolae. Cu a carui folosire sa ne izbavim si noi de toate durerile sufletesti si trupesti intru Iisus Hristos, Domnul nostru, caruia se cuvine slava in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie

Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul Pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de parinti de neam bun si iubitori de Dumnezeu, fiind si ruda cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei si cu Sfintul Chiril, care a luat scaunul dupa Teofil. El, invatind filozofia din afara si dumnezeiasca intelepciune, a lasat slava lumii acesteia, bogatia, stralucirea numelui si, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viata monahiceasca, bine s-a nevoit in vremea imparatiei lui Teodosie cel Mic. El a fost barbat desavirsit in bunatati, preot si egumen, cu viata si cu intelepciunea slavit si cinstit de toti. Despre el vorbeste Evagrie, istoricul bisericesc, cind zice: "Imparatind Teodosie, Isidor Pelusiotul era in mare cinste, de a carui slava iesita din lucrurile si cuvintele lui se auzise departe si era laudat de gurile tuturor. Acesta si-a obosit trupul cu ostenelile atit de mult, incit vedeau toti ca are viata ingereasca. Traind in chipul vietii monahicesti si al gindirii de Dumnezeu, era totdeauna si inaintea tuturor pilda, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".

Mai marturiseste inca despre viata lui cea imbunatatita si Nichifor, istoricul, zicind astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinerete a avut atit de multe sudori in ostenelile manastiresti si atit de mult si-a omorit trupul, iar sufletul si l-a infierbintat cu tainuite si inalte invataturi, incit de toti se vedea ca petrece o viata cu adevarat crestineasca. Apoi era un stilp viu si insufletit al rinduielilor monahicesti si al dumnezeiestii vedenii si ca un exemplu viu al urmarii si al invataturii duhovnicesti. Multe lucrari, pline de mult folos sint scrise de dinsul, dar mai ales epistolele lui catre diferite persoane - pline de dumnezeiescul har si de omeneasca intelepciune, aproape zece mii -, in care talmaceste toata dumnezeiasca Scriptura si indreapta obiceiurile tuturor oamenilor.

Din niste asemenea marturii se vede cum era placut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, macar ca nu s-a gasit scrisa viata lui cu de-amanuntul. Insa este destul ca din cuvintele cele scurte se cunoaste sfintenia cea mare si intelepciunea lui, caci tuturor le era chip de viata imbunatatita si a umplut toata lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu inteleptite. El a fost mare sprijinitor al Sfintului Ioan Gura de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, si a scris mult catre Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, si catre Arcadie, imparatul, sfatuindu-l ca sa inceteze scornirea cea rea. Dar, desi n-a reusit, totusi a mustrat rautatea si nedreptatea acelora.

Dupa moartea lui Ioan Gura de Aur, a indemnat prin scrisorile sale pe Sfintul Chiril Alexandrinul - care a urmat dupa Teofil -, sa scrie numele lui Ioan in tabla bisericeasca, ca a unui sfint marturisitor, care a patimit pentru adevar multe rautati de la oamenii cei rai. A scris si lui Teodosie, imparatul, invatindu-l sa se ingrijeasca de pacea bisericeasca, si l-a indemnat pe acela sa adune in Efes al treilea sinod ecumenic contra rau-credinciosilor eretici. Era mare rivnitor pentru dreapta credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, fiind gata a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta.

Aceasta este aratat din cuvintele lui, caci scriind catre un Terasie, hulitorul, zice: "Te intreb pe tine, cel ce ne ocarasti pe noi si te arati aspru judecator: de te-ar pune imparatul asupra cetatii, ca sa o pazesti, iar tu ai vedea zidul surpindu-se si sfarimindu-se, ca sa se faca lesnicioasa intrarea vrajmasilor in cetate, au doara n-ai sta impotriva cu toate uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasind intrarea vrajmasilor? Aceasta ai face ca si cetatea si pe tine insuti sa te poti apara de vrajmasi, iar a ta credinta si osirdnica supunere sa o arati catre imparatul. Dar noua, pe care Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade sa stam cu tarie impotriva lui Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut? Eu pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adica toate primejdiile sa le patimesc pentru dreapta credinta".

Din aceste cuvinte ale sfintului se vede rivna lui pentru dreapta credinta, dar si celelalte fapte bune ale lui le cunoaste fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, o lauda mai mult decit pe multe alte fapte bune, numind-o imparateasa, pe care toate rinduielile sint datoare a o cinsti. Insa nu defaima nici insotirea cea legiuita, pentru ca zice in epistola sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemana cu soarele pe cei ce-si pazesc fecioria, iar cu luna pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita, iar cu stelele pe cei ce locuiesc in insotire cinstita".

In aceasta urmeaza Sfintului Apostol Pavel, care zice: "Alta este slava soarelui, alta este slava lunii si alta slava stelelor". Apoi sfatuieste cuviosul si pe iubitorii de intelepciunea cea dinafara ca mai mult sa se deprinda in viata cea imbunatatita, decit la frumoasa graire. Pentru ca zice intr-o scrisoare catre Patrim, monahul: "Cu buna minte, precum aud despre tine, si cu darul firii esti impodobit, incit cu sirguinta te nevoiesti la invatatura retoriceasca, ca adica sa graiesti frumos; insa calea vietii duhovnicesti, prin faptele cele bune mai mult sa o urmezi, decit prin frumoasa graire. Drept aceea, daca doresti sa cistigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire ingrijeste-te putin iar a face fapte bune, sileste-te cu osirdie".

Asemenea si catre Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sint astfel nascuti incit sa aiba voia sloboda cum si pe cei ce se impotrivesc dreptei credinte, pentru aceea, ingrijeste, ca prin sfat bun, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sint in intuneric".

Acest sfint mai invata ca omul cel imbunatatit se cade sa nu se mindreasca pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite sa le socoteasca pentru sinesi. "Cel ce lucreaza faptele bune are cununa luminata, iar cela ce savirseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin bine a facut, acela, prin acea smerita parere despre sine, mai luminoasa cununa va avea. Dar mai drept sa zic: De este in cineva gind smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gindul smerit, apoi si faptele bune cele luminoase, se intuneca si cele mari se micsoreaza. Drept aceea, de voieste cineva sa-si arate faptele sale bune, sa nu le socoteasca mari, caci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul Isidor, invatindu-i pe multi, singur mai intii era desavirsit pentru cele ce le invata, urmind Domnului Celui ce a inceput mai intii a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mindrea, ci smerit cugeta. Iar gindul smerit a insotit curatia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trageau jugul cel bun al lui Hristos.

Intreaga lui intelepciune insa este aratata in epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu indestulare il invata sa se fereasca de vorba cu partea femeiasca, pentru ca zice Scriptura: Vorbele cele rele strica obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa puternica a strica pe omul cel dinauntru in taina, prin ginduri necurate, desi fiind curat trupul, insa pe suflet il face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfatuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, ii zicea: "De vorbele femeiesti fugi pe cit poti, bunule barbat. Caci celor ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie decit acei care s-au dus in munti si in pustie. Pentru ca acestia au grija de sine si de popor, iar acei care s-au dus in pustie au grija numai de ei. Acestora, care sint pusi la asemenea inaltime a vredniciei preotesti toti le cearca si le privesc viata, iar cei ce sed prin pesteri, aceia pe ale lor rani le tamaduiesc sau singuri lor isi impletesc cununi.

De vei merge la femei pentru vreo slujba, sa ai ochii plecati in jos si pe acelea, la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie deplina. Dupa ce vei grai cuvinte putine, care pot sa le intareasca si sa le lumineze sufletele, indata fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie a ta putere si sa o slabeasca. Iar de vei voi sa fii cinstit, caci asa se cade, mai ales duhovnicescului barbat, apoi sa nu ai cu dinsele prietenie nicidecum si atunci vei fi cinstit, pentru ca firea femeiasca se face nesuferita spre cel ce o momeste, iar spre cei ce o defaimeaza, ea mai cu multa libertate isi arata firea.

Unii zic ca de vorbesti cu dinsele nu primesti nici o vatamare. Eu insa zic, ca toti sa se incredinteze de acestea, ca si pietrele se sparg de picaturile de ploaie care pica totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc: ca ce este mai tare decit piatra si ce este mai moale decit apa si, mai ales, decit picaturile de apa? Deci, daca firea se micsoreaza de acel lucru, apoi cum nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca care usor este miscata?"

Astfel sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca sa ne pazim, nu numai trupul de caderea in pacat, dar si sufletul sa-l pazim, sa-l ferim intreg de gindurile ce-l strica.

Multe fapte bune invata cuviosul pe toti, prin scrieri si prin vorbire. Apoi, ajungind la adinci batrinete si placind lui Dumnezeu desavirsit, s-a sfirsit cu pace.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie Viata Cuviosului Parintelui nostru Nicolae Marturisitorul, egumenul studitilor Viata Cuviosului Parintelui nostru Nicolae Marturisitorul, egumenul studitilor (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Cuviosul parintele nostru Nicolae s-a nascut in insula Creta, in satul ce se numea Chidonia, din care era si Sfintul mucenic Vasilid, unul din cei zece mucenici care au patimit in Creta. Parintii acestui fericit Nicolae fiind crestini, l-au dat din tinerete sa invete Sfintele Scripturi si, la zece ani, obisnuindu-se cu dumnezeiestile carti, l-au trimis in Constantinopol la unchiul sau, fericitul Teofan, monahul, care petrecea in manastirea Studitilor. Acesta, primind pe nepotul sau cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studitilor. Dar fericitul Teodor, vazind mai inainte cu duhul ca copilul acela avea sa fie vas de buna trebuinta al lui Dumnezeu, l-a binecuvintat si i-a poruncit sa petreaca cu alti copii la un loc deosebit, ce era afara din manastire, fiind rinduit pentru invatatura copiilor. Dupa aceasta, egumenul, vazind pe fericitul Nicolae priceput si bun la obiceiuri, blind si smerit, avind virsta potrivita, l-a dus inauntru, in manastire, si l-a tuns in chipul monahicesc. Apoi dupa citiva ani l-a silit sa primeasca si preotia, pentru viata lui cea imbunatatita.

Petrecind fericitul Nicolae in manastirea aceea cu placere de Dumnezeu, a venit la dinsul un frate al lui, dupa trup, anume Tit si i-a spus cu lacrimi cum ca saracinii cei fara de Dumnezeu pradind ostrovul Critului au robit pe parintii lor si i-au dus in pamintul lor. Iar el, desi il durea inima de parinti, sfatuia pe fratele sau sa nu se mihneasca de aceea, zicindu-i: "Asa a fost placerea lui Dumnezeu, fara de a Carui voie nu cade nici un fir de par din cap. El stie ceea ce rinduieste pentru folosul oamenilor, deci catre El sa aruncam grija noastra si purtarea de grija pentru parintii nostri. Iar noua ni se cade sa ne ingrijim de noi insine, ca sa nu fim robiti de poftele trupesti si de inselaciunea veacului acestuia si sa nu ne duca pe noi in mina vrajmasilor nevazuti in locul intunericului si al negurii celei neluminoase". Astfel mingiind Nicolae pe fratele sau, l-a adus la umilinta si l-a facut bun monah.

In acele vremi, Biserica lui Hristos ocirmuindu-se in pace si liniste prin pastorii cei buni, deodata, prin voia lui Dumnezeu s-a ridicat viforul tulburarii, prin rau-credinciosul Leon Armeanul, care tulbura Biserica cu eresul luptei contra sfintelor icoane. El mai intii a fost patriciu in imparatia drept-credinciosului imparat Mihail, care se numea Rangave, si avind rinduiala de dregator imparatesc, cu mestesug a rapit imparatia intr-un chip ca acesta:

Fiind atunci razboiul grecilor cu bulgarii si iesind imparatul Mihail, a pus pe Leon ca voievod asupra ostilor Rasaritului, nestiind ca Leon cauta sa ia imparatia de la dinsul cu viclesug.

Deci, cind s-au lovit grecii cu bulgarii, slabind acestia, voiau sa se pregateasca de fuga. Dar Leon Armeanul cu incepatorii de oaste, pe care inca de la inceput ii amagise cu daruri si cu toate cetele care erau sub dinsul, indata au fugit, negonindu-i nimeni. Bulgarii, vazind pe greci fugind inapoi, mai intii se temeau sa urmeze dupa dinsii, ca sa nu fie vreun viclesug, dar vazind fuga lor fara de intoarcere, au luat indrazneala si, gonindu-i, au ucis o multime de greci; si asa imparatul Mihail s-a intors biruitor. Iar fuga aceea a facut-o Leon cu un mestesug si viclesug ca acesta: Ca adica oastea si poporul sa urasca pe imparatul ca pe un fricos, nestiind a rindui razboaiele, ca astfel sa-i poata rapi imparatia, ceea ce s-a si facut. Caci intrind imparatul Mihail in Constantinopol biruit, Leon a ramas cu oastea in Bitinia, ca sa pazeasca hotarele si indata rautatea, care o avea de demult in inima, atunci a descoperit-o, caci a dat de veste pretutindeni ca, prin a imparatului nestiinta si inima fricoasa, grecii si-au pierdut cinstea barbatiei lor, fiind biruiti de bulgari.

Astfel a inrait toata oastea impotriva imparatului, iar Leon singur s-a sculat asupra facatorului sau de bine si a fost ales imparat acolo in Bitinia, de toata oastea. Ajungind degraba vestea aceea la imparatul Mihail si multi sfatuind pe imparatul sa se impotriveasca lui Leon cu tarie, nelasindu-l sa imparateasca, Mihail a raspuns: "Mai bine imi este ca nu numai de imparatie, dar si de viata sa ma lipsesc, decit sa se verse o picatura de singe crestinesc pentru mine, in razboiul dintre noi". Deci indata a trimis in taina la Leon coroana sa imparateasca, porfira si incaltamintele imparatesti, zicindu-i: "Iata iti las imparatia, vino fara frica in Constantinopol si imparateste". Facind aceasta, Mihail indata s-a imbracat in chip monahicesc, impreuna cu femeia sa.

Intrind Leon in Constantinopol cu multa slava, a stat pe scaunul imparatiei grecesti si indata pe facatorul sau de bine, Mihail, care cu dragoste i-a dat imparatia, l-a trimis intr-o insula in surghiun, iar pe cei doi fii ai sai, Teofilact si Ignatie, a poruncit sa-i castreze. Dupa o vreme s-a ridicat paginul acela de imparat si asupra lui Hristos Domnul si asupra Sfintei Biserici, adunind un sobor nedrept contra sfintelor icoane, pe care le arunca din bisericile lui Dumnezeu. Iar cind sfintitul patriarh Nichifor si drept-credinciosii arhierei si arhimandriti, precum si toti parintii cei de Dumnezeu insuflati i s-au impotrivit, neinvoindu-se la paginatatea lui si il sfatuiau sa nu faca rau si sa nu tulbure cu un eres ca acela Biserica lui Hristos, indata el, ticalosul, i-a izgonit din palat cu necinste pe toti si i-a trimis in surghiun, in diferite tari.

Atunci si Sfintul Teodor Studitul, impotrivindu-se imparatului, a fost surghiunit impreuna cu ucenicul sau, fericitul Nicolae, in hotarele Apoloniadei, in cetatea ce se numea Mezopa, unde au stat inchisi in temnita un an. Apoi, auzind imparatul despre dinsii cum ca acolo, prin invatatura lor, au indemnat pe multi oameni la cinstirea sfintelor icoane, a poruncit sa-i izgoneasca de acolo in partile Rasaritului, la un loc ce se numea Zonit; si acolo sa-i pazeasca intr-o temnita, ca nimeni sa nu mearga la dinsii si ca sa nu poata vorbi cu nimeni. Insa bunii marturisitori, cind nu puteau sa graiasca cu gura catre popor si sa invete dreapta credinta, prin scrisorile din temnita scrise catre cei credinciosi risipeau dogmele eretice ca prin niste trimbite cu mari glasuri, ca zidurile Ierihonului; iar dreapta credinta o indreptau si o propovaduiau. De acest lucru instiintindu-se imparatul, a trimis pe un oarecare ostas, pe nume Anastasie, ca prin batai cumplite sa-i pedepseasca. Deci, mergind trimisul, i-a batut cu nemilostivire, mai intii pe fericitul Teodor, apoi pe ucenicul lui, fericitul Nicolae, incit li s-au sfarimat trupurile de bataile suferite. Apoi iarasi i-au inchis in temnita si au astupat intrarea, poruncind ca prin foame si sete sa-i chinuiasca.

Dar cine va spune necazul, rabdarea si foamea fericitilor inchisi si toate primejdiile pe care le-au rabdat in strimtoarea temnitei trei ani si mai ales in urma batailor luate, incit nu numai de dureri, ci si de foame si sete slabeau? Pentru ca uneori a treia zi, a patra zi si citeodata la cite o saptamina le aduceau strajerii putina piine pe fereastra si aceea cu ocara si cu defaimare. Asemenea si apa foarte putina le dadea. Apoi ranile de pe trupul lor nevindecindu-se inca bine, a venit iarasi alt trimis de la imparat sa-i chinuiasca, pentru ca oarecare din cei rautaciosi a dus la imparat o scrisoare a lor, pe care fericitul Nicolae, de fata cu Teodor, o scrisese catre crestini. Intr-insa era scrisa mustrarea paginatatii, a rautatii imparatului si a eresului luptei contra sfintelor icoane, cum si pierderea cea vatamatoare de suflet, si cuprindea pentru credinciosi o frumoasa si folositoare invatatura despre credinta.

Acea scrisoare citind-o rau-credinciosul imparat Leon, s-a umplut de multa minie si, racnind ca o fiara in chipul leului, a trimis indata pe un prigonitor cumplit, ca sa le arate scrisoarea aceea de este a lor si sa-i bata pina la cea din urma suflare.

Ajungind prigonitorul acela la inchisoarea cuviosilor, i-a scos din temnita si, aratindu-le scrisoarea, i-a intrebat de este a lor. Iar ei nu au tainuit lucrul lor, caci Cuviosul Teodor poruncea, iar fericitul Nicolae scria. Atunci, miniindu-se trimisul, mai intii pe Nicolae dezbracindu-l, l-a intins la pamint si l-a batut fara mila, mult timp. Apoi, lasindu-l jumatate mort, s-a intors la Teodor, batindu-l si pe acela asemenea, tot trupul i-a umplut de rani, nesfarimindu-i oasele. Apoi, lasindu-l abia viu, iarasi s-a intors la Nicolae si se ispitea ca prin imbunari sa-l induplece la un gind cu imparatul. Iar el, fiind nemiscat in dreapta credinta, ii nesocotea cuvintele.

Miniindu-se si mai mult chinuitorul, a poruncit iarasi ca mai cu asprime sa-l bata pe fericitul Nicolae. Apoi il batura pe Cuviosul pe spate si pe pintece mult, iar dupa bataile cumplite, prigonitorul l-a lasat gol, ca sa stea in ger toata noaptea - pentru ca atunci era in luna lui februarie si era iarna. Iar pe el durindu-l trupul, de multe rani ce avea, si inghetind de frig, rabda chinurile multumind lui Dumnezeu. Dupa aceasta, chinuitorul aruncindu-l iarasi in temnita, s-a intors la imparatul.

Cuviosii parinti, dupa primirea batailor celor multe, aveau trupurile ranite pina la oase, iar strajerii, vazind o patimire ca aceasta, se umileau si, schimbindu-se in mila, le-au dat apa calda si untdelemn. Si astfel, cuviosii patimitori isi spalau unul altuia ranile cu un burete muiat in apa si, ungindu-le cu untdelemn, le tamaduiau. Asa astfel patimind sfintii nouazeci de zile si inca netamaduindu-se desavirsit de rani, imparatul cel pagin iarasi a poruncit sa-i duca de acolo la hotarele Smirnei. Acolo, dindu-le multe batai si bagindu-le picioarele in obezi, a poruncit sa-i arunce in temnita, unde au zacut cuviosii douazeci de luni in primejdii si strimtorari multe. Iar Dumnezeu, auzind pe robii Sai care strigau catre El ziua si noaptea, si aducindu-Si aminte de cei ferecati, a binevoit ca acel rau-credincios imparat sa piara, fiind ucis in biserica chiar de ostasii sai. Dupa dinsul, venind Mihail, ce se numea Valvos, a luat sceptrul imparatiei grecesti. Acela, insa, desi era rau-credincios, nu prigonea pe crestini si nu a oprit ca fiecare sa se intoarca la locul sau.

Atunci fiind liberati si fericitul Nicolae, si marele Teodor, au venit in Calcedon, la patriarhul Nichifor, care era in surghiun. Iar fericitul Nichifor s-a mingiiat foarte mult de venirea lor si, vazind pe trupurile lor rani de patimitori, ii cinstea ca pe niste sfinti mucenici. Deci, petrecind acolo citva timp, au venit cu patriarhul la Constantinopol, ca sa se sfatuiasca cu imparatul si sa primeasca dreapta credinta. Dar acela, pentru invirtosarea cea multa, n-a ascultat invatatura lor si n-a voit ca sa se inchine sfintelor icoane; dar nici pe altii nu-i oprea de la cinstirea lor. Insa in imparateasca cetate n-a lasat sa se puna icoane, dar prin cetatile cele de primprejur, unde ar fi voit cineva, putea sa le aiba. Pentru aceasta, Sfintii Parinti Teodor si Nicolae, sarutind pe patriarh, au iesit din imparateasca cetate, ca sa-si poata pazi sfinta credinta cea dreapta mai cu libertate, prin inchinarea la icoane.

Salasluindu-se ei in insula Heronis Acriton si acolo petrecind citava vreme linga biserica Sfintului Mucenic Trifon, marele Teodor s-a mutat catre Dumnezeu. Fericitul Nicolae, raminind dupa parintele sau cel duhovnicesc, nu se ducea de la mormintul lui, ci, petrecind linga dinsul, in mai multe nevointe isi ducea viata cea monahiceasca. Dar Mihail imparatul, ducindu-se din viata aceasta, iar apoi Teofil, fiul sau luind imparatia, s-a ridicat iarasi prigonire asupra credinciosilor pentru sfintele icoane; si erau chinuiti de eretici toti cei care cu dreapta credinta se inchinau icoanei lui Hristos.

In acea vreme si cei doi frati dupa trup si dupa duh, Cuviosii parinti Teodor si Teofan, au patimit mult si au fost insemnati. De atunci si fericitul Nicolae, lasindu-si petrecerea de linga mormintul parintelui sau, ratacea din loc in loc, pina ce a murit imparatul Teofil, luptatorul contra sfintelor icoane, dupa a carui moarte a luat imparatia femeia lui, drept credincioasa Teodora, cu fiul sau Mihail, care era minor. Acum facut iarasi liniste in Biserica lui Hristos si dreapta-credinta a stralucit, fiind patriarh in Constantinopol Sfintul Metodie.

In acea vreme fericitul Nicolae a venit in Manastirea Studitul si a fost egumen, dupa moartea Cuviosului Navcratie, Marturisitorul, pe cind era patriarh Sfintul Ignatie, care a fost dupa Sfintul Metodie. Þinind egumenia trei ani, a incredintat-o fericitului Sofronie, barbatul cel imbunatatit, iar el, salasluindu-se la un loc linistit, petrecea in tacere. Dar si Sofronie, dupa patru ani ai egumeniei sale, a trecut catre Domnul si, mergind fratii la Cuviosul Nicolae, cu multa rugaminte l-au silit ca iarasi sa primeasca egumenia.

Deci, vietuind el citava vreme, imparatul Mihail, ajungind in virsta si indaratnicindu-se, a izgonit din palatul imparatesc pe fericita Teodora, maica sa, si a silit-o a se tunde intr-una din manastirile de fecioare, dupa sfatul fratelui ei si al unchiului sau, Barda, pe care l-a facut partas imparatiei sale. Atunci s-a facut mare tulburare si sminteala in popor, pentru faptul ca imparatul s-a ridicat asupra maicii sale, iar Barda, lasindu-si femeia sa legiuita, a intinat patul fiului sau, luindu-i femeia. Atunci si pe sfintitul patriarh Ignatie, care voia sa indrepte o razvratire ca aceea intre imparati si sa dezradacineze faradelegea lui Barda, il invata neincetat, dar n-a folosit la nimic.

Odata, imparatul Barda, venind in soborniceasca biserica la o vreme de praznic, voia sa se impartaseasca cu preacuratele Taine. Dar patriarhul l-a oprit nu numai de la impartasanie, ci si inaintea a tot poporul a mustrat faradelegea lui si l-a despartit de Biserica. Atunci Barda, indracindu-se cu rautatea asupra patriarhului, a pornit pe imparatul Mihail asupra lui si l-a izgonit de pe scaun, iar in locul lui l-a ridicat pe Fotie.

Vazind o tulburare si o neorinduiala ca aceasta, fericitul Nicolae si-a lasat manastirea si, luindu-si pe fratele sau, s-au dus la un sat manastiresc ce se numea Prenet si acolo vietuiau in liniste, nevrind sa auda de faradelegile ce se faceau de imparati. Insa, nu mult a vietuit acolo, si a fost izgonit. Pentru ca s-a intimplat cindva ca imparatii sa pluteasca cu corabia spre apele cele calde, pe linga locul acela unde sfintul avea locuinta sa, si stiind despre dinsul ca este barbat imbunatatit si intre toti slavit, s-au abatut pe la el, vrind sa-l induplece la unirea lor prin inselaciune. Adica si el sa se invoiasca si sa intareasca izgonirea patriarhului Ignatie, cum si insotirea cea desfrinata a lui Barda. Dar sfintul nu numai ca n-a laudat acele fapte rele ale lor, ci chiar le-a proorocit ca de nu se vor pocai de rautatile lor, apoi vor pieri cu rea moarte, ceea ce s-a si intimplat mai pe urma.

Unele ca acestea auzind de la dinsul, imparatii cei rai s-au miniat asupra lui si l-au izgonit de acolo, iar in Manastirea Studitilor au poruncit sa puna alt egumen. Fericitul Nicolae, trecind din loc in loc, isi chinuia batrinetele sale. Apoi, din porunca imparatilor celor faradelege, prinzindu-l iarasi si legindu-l, l-au dus in manastirea sa si doi ani a fost inchis in temnita, pina la moartea acelor imparati, Mihail si Barda, pentru care s-a si implinit proorocirea sfintului. Caci, mergind ei cu oaste in Creta asupra saracinilor (arabilor), au facut sfada intre dinsii, iar Mihail a taiat in doua pe ticalosul imparat Barda. Atunci imparatul Mihail indata s-a intors inapoi, iar el, asemenea, fiind taiat de casnicii sai in palat, foarte rau s-a sfirsit.

Dupa dinsul a luat imparatia drept-credinciosul Vasile, care a intors pe fericitul patriarh Ignatie, la scaunul sau si pe Cuviosul Nicolae l-a eliberat din temnita. Apoi, fiind chemat de imparatul Vasile, a fost silit iarasi sa-si ia manastirea sa, iar el, desi nu voia sa o ia in stapinire din pricina batrinetii, pentru rugamintea imparatului a luat-o. Deci, adeseori chemind imparatul pe sfintul, vorbea cu dinsul si se folosea de cuvintele si de viata lui cea imbunatatita si multa cinste ii facea.

Apoi a daruit Dumnezeu placutului Sau, fericitului Nicolae, darul de a tamadui neputintele intre oameni. Pentru ca, Evdochia, femeia iubitorului de Hristos, imparatul Vasile, cazind intr-o boala cumplita si necistigind ajutor de la doctori, se deznadajduise de viata si astepta moartea, de care lucru se mihnise imparatul foarte mult. Adormind imparateasa putin, a vazut in vis pe un monah batrin, in mare slava, zicind catre dinsa: "Nadajduieste spre Dumnezeu, caci nu vei muri acum, pentru ca acum vei lua tamaduire si vei fi sanatoasa". Iar ea, sculindu-se din somn, a spus barbatului sau vedenia si l-a rugat sa cheme de la toate manastirile Constantinopolului pe monahii cei renumiti, care vietuiesc in fapte bune, ca sa o cerceteze. Deci, incepind cuviosii parinti a veni in palat la imparateasa, a venit acolo si fericitul Nicolae, avind fata luminoasa ca a lui Moise, pe care vazindu-l imparateasa, l-a cunoscut ca este cel ce a vorbit cu dinsa in vis, fagaduindu-i sanatate. Apoi, sculindu-se, s-a inchinat sfintului si indata s-a facut desavirsit sanatoasa.

Dupa aceasta, Elena, femeia lui Manuil patriciul, bolind de aceeasi neputinta, se apropiase de moarte si, dupa obicei, pregatindu-i-se hainele de ingropare, a sosit Cuviosul Nicolae si, facindu-i cruce cu mina pe cap si pe tot trupul, a tamaduit-o de boala ce o cuprinsese si indata s-a sculat sanatoasa de pe patul ei. Atunci s-a intimplat ca si Manuil, patriciul, sa cada intr-o boala grea si, neaflind nici un folos de la doctori, astepta sfirsitul. Chemind pe fericitul Nicolae, l-a rugat sa-l imbrace in chip ingeresc. Sfintul i-a zis: "Fiule, nu-ti va fi aceasta spre folos, pentru ca degraba te va tamadui Dumnezeu si vei putea sa tii dregatoria, s-o rinduiesti bine si dupa aceea te voi tunde in chip monahicesc, ca sa mergi in lumea cea cu fapte bune". Si s-a implinit proorocia sfintului, pentru ca Manuil, insanatosindu-se degraba, a trecut prin felurite dregatorii, bine rinduindu-le; apoi, sosind sfirsitul lui, s-a imbolnavit si fiind tuns de Cuviosul Nicolae, s-a dus catre Domnul.

Alt dregator, cu numele de Teofil Melisianul, cu sotia sa, erau in mare necaz pentru ca fiii pe care ii nasteau indata mureau. Acela, odata, a adus la sfintul un prunc parte femeiasca ce se nascuse, rugindu-l sa fie primitor pruncului, la Sfintul Botez, pentru ca tatal avea credinta ca rugaciunile acestui cuvios parinte vor pazi pe fiica lui de moarte. Fericitul n-a voit a-l boteza, insa, punind mina pe capul copilului, s-a rugat lui Dumnezeu si a zis: "Acestea graieste Sfintul Duh. Vie va fi fiica voastra si veti vedea pe fiii fiilor ei". Si s-a implinit acea proorocie a sfintului, pentru ca prunca s-a facut sanatoasa si frumoasa si, maritindu-se dupa barbat, a fost buna roditoare de fii.

Cind a sosit fericitul sfirsit al sfintului, el s-a imbolnavit si toti fratii inconjurindu-l, fericitul le-a zis: "Acum spuneti, fratilor, de ce sinteti lipsiti?" Iar ei, mirindu-se de o intrebare ca aceea, au zis: "Griu nu avem". Sfintul a raspuns: "Nu va va lasa Dumnezeu, Care a hranit pe Israil in pustie, caci, dupa ducerea mea, a treia zi, va va veni griu destul". Apoi le-a pus egumen pe Clement, care atunci era econom, si s-a odihnit cu pace Cuviosul parintele nostru Nicolae, in a patra zi a lunii februarie, traind saptezeci si cinci de ani si a fost ingropat cu cinste. A treia zi dupa proorocia sfintului a venit la manastire, de la imparatul Vasile, o corabie plina cu griu, pe care Clement, cu bucurie primind-o, a zis catre frati: "Iata, parintilor si fratilor, Cuviosul Nicolae, parintele nostru, si-a implinit fagaduinta sa, trimitindu-ne griu destul".

Atunci era in manastirea aceea un monah, anume Antonie, cuprins de boala curgerii de singe de multi ani si, de la doctori fiind deznadajduit, era aproape de moarte. De aceea i-a poruncit egumenul sa intre in chiliuta Cuviosului parinte Nicolae, ca intr-insa sa se sfirseasca. Intrind Antonie in chiliuta aceea si culcindu-se, i s-a aratat in vis Cuviosul Nicolae, zicindu-i: "Ce te doare, fiule Antonie?" Iar el i-a spus boala sa. Cuviosul i-a zis: "Nu te teme ca de acum vei fi sanatos". Antonie desteptindu-se, a vazut nu in vis, ci la aratare, pe Cuviosul parinte. Apoi, iesind din chiliuta si avind foarte frumoasa mireasma, s-a simtit indata tamaduit de boala si s-a sculat sanatos. De atunci a mai trait patruzeci de ani, neavind nici o boala, cu rugaciunile Cuviosului parinte Nicolae. Cu a carui folosire sa ne izbavim si noi de toate durerile sufletesti si trupesti intru Iisus Hristos, Domnul nostru, caruia se cuvine slava in veci. Amin.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie Pomenirea sihastrului necunoscut, care s-a pocait dupa caderea in pacat Pomenirea sihastrului necunoscut, care s-a pocait dupa caderea in pacat (4 februarie)

Vietile Sfintilor pe luna februarie

Un sihastru temator de Dumnezeu si sporit in bunatati, care sedea intr-un munte pustiu, la hotarele cetatii Antinoa, din Egipt, de la care multi se foloseau prin cuvintele si lucrurile lui. Astfel fiind el, l-a ispitit vrajmasul, ca si pe toti barbatii cei imbunatatiti, si i-a dat un gind ca acesta: "Nu se cade tie ca sa-ti lucreze sau sa-ti slujeasca altii si nici nu esti vrednic sa slujesti cuiva; dar de nu slujesti altora, apoi macar tie sa-ti slujesti. Deci, sculindu-te, mergi in cetate, si-ti vinde cosurile pe care le lucrezi, cumpara-ti cele de trebuinta si intoarce-te indata la liniste, ca nici unuia sa nu-i faci greutate". Aceasta l-a sfatuit inselatorul, zavistuind linistea lui, precum si indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si folosul multora, pentru ca vrajmasul pretutindeni se sirguieste sa vineze pe toti.

Deci sihastrul, supunindu-se ca unui gind bun, a iesit din chilia sa, neintelegind mestesugurile cele viclene ale diavolului, desi era cunoscut, laudat si de mirare la toti. Dupa multa vreme, vazind o femeie si vorbind mult cu ea, din neluarea sa aminte s-a impiedicat si, mergind la un loc pustiu, povatuindu-l vrajmasul, a cazut cu ea linga un riu si indata a inteles ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui. Iar el voia sa se deznadajduiasca, de vreme ce a mihnit pe Duhul Sfint, pe ingeri si pe sfintii parinti, dintre care multi, locuind in cetati, au biruit pe vrajmas. Deci se mihnea foarte mult de aceasta, neaducindu-si aminte ca Domnul este gata sa dea putere celor ce nadajduiesc spre El si, uitind tamaduirea greselii, voia sa se arunce in repeziciunea riului, spre cea mai desavirsita bucurie a diavolului. Dintr-o durere sufleteasca mare ca aceea, a slabit cu trupul. Si de nu i-ar fi ajutat mai pe urma milostivul Dumnezeu, ar fi murit fara de pocainta, spre bucuria diavolilor.

Venindu-si in fire, se gindea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta si in rea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu prin lacrimi si prin tinguire. Atunci iarasi s-a dus in chilia sa, astupind usa si, precum este obiceiul a plinge asupra mortului, astfel plingea rugindu-se lui Dumnezeu, postind si priveghind. Apoi cu toata strimtorarea si-a slabit trupul si nici asa nu i se parea ca-si face pocainta indestul pentru pacatul ce facuse. Iar fratii, dupa obicei, venind de multe ori la dinsul pentru folos si batind in usa, el le raspundea, zicind: "Nu pot sa deschid pentru ca am dat cuvint lui Dumnezeu ca astfel sa ma pocaiesc un an, ci, rugati-va pentru mine, nevrednicul". Caci batrinul nu gasea cum ar putea sa le raspunda, ca sa nu se sminteasca auzind de caderea lui in pacat, de vreme ce era socotit de dinsii ca un foarte cinstit si mare monah. Si a petrecut tot anul postind si pocaindu-se.

Venind noaptea Invierii lui Hristos si luind o candela noua, a grijit-o, turnind untdelemn. Apoi, punind-o intr-un vas nou, a acoperit-o si de cu seara a stat la rugaciune, zicind: "Indurate si milostive Doamne, Cel ce voiesti ca si paginii sa se mintuiasca si la cunostinta adevarului sa vie, la Tine am scapat, Mintuitorule al sufletelor noastre, miluieste-ma pe mine, care mult Te-am miniat si spre bucuria vrajmasului multe am facut. Iata, acum sint mort, ascultind pe vrajmasul. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluiesti pe cei necurati si nemilostivi si-i inveti a milui pe aproapele, miluieste si Te milostiveste spre a mea ticalosie, pentru ca nimic nu-Þi este Þie cu neputinta. Milostiveste-Te, ca de iad s-a apropiat sufletul meu; fa mila, ca esti bun si milostiv, ca Unul ce voiesti ca si trupurile cele ce nu sint sa le inviezi in ziua Invierii. Auzi-ma, Doamne, ca s-a stins duhul si a slabit trupul meu pe care l-am intinat; deci nu pot vietui, fiind nevrednic, iar de frica Ta lipsindu-ma, am indraznit a ma apropia spre pocainta. Þie ma rog, iarta-mi greseala. Indoit pacat am: caderea si deznadajduirea. Deci, inviaza-ma pe mine cel pierdut si porunceste ca prin al Tau foc sa se aprinda candela aceasta; ca astfel luind incredintare de iertare, prin indurarile Tale cele mari, cealalta vreme a vietii ce mi-o vei darui sa o petrec intru frica Ta, pazind poruncile Tale si mai cu osirdie sa-Þi slujesc Þie".

Acestea graindu-le in noaptea Sfintei Invieri, cu multe lacrimi s-a sculat sa vada de s-a aprins candela si, descoperind vasul, a vazut ca nu se aprinsese. Apoi iarasi cazind pe fata sa, se ruga, zicind: "Stiu, Doamne, ca nevointa imi era inainte ca sa ma incununez si n-am luat aminte la cararile mele, voind mai mult sa ma arunc in calea celor necurati, prin dulceata trupeasca. Deci, miluieste-ma, Doamne, ca iata marturisesc bunatatii Tale a mea pacatosenie inaintea tuturor ingerilor si a dreptilor, si de nu s-ar sminti oamenii, apoi inainte a toata lumea as marturisi caderea in pacat. Miluieste-ma, Doamne, pe mine cel ce ma marturisesc, ca si pe altii sa-i invat; asadar, Doamne, inviaza-ma".

Astfel, rugindu-se de trei ori, a fost auzit si, sculindu-se, si-a aflat candela arzind, apoi s-a bucurat foarte mult, intarindu-se cu nadejdea catre Dumnezeu. Si se minuna de darul lui Dumnezeu cel atit de mare si de milostiva Lui iubire de oameni, veselindu-se cu duhul, ca l-a incredintat Dumnezeu de iertarea pacatului lui, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: "Multumesc Þie, Doamne, ca in aceasta viata vremelnica m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin acest semn mare si nou, dindu-mi indrazneala catre Tine".

Astfel, petrecind el in marturisire, s-a facut ziua si, veselindu-se intru Domnul, a uitat de trupeasca hrana in ziua aceea de bucurie. Focul din candela aceea l-a pazit in tot timpul vietii sale, punind untdelemn intr-insa, ca sa nu se stinga, si iarasi a petrecut intr-insul duhul lui Dumnezeu, fiind de toti stiut si folositor. Iar cind era sa se duca din viata aceasta, i s-a aratat de la Dumnezeu, mai inainte cu citeva zile, ceasul sfirsitului sau si s-a odihnit in pace, dindu-si sufletul in miinile lui Dumnezeu.

La inceputul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie