Invierea lui Hristos
a. Realitatea invierii lui Hristos. Mult timp critica teologiei liberale a contestat invierea lui Iisus Hristos, socotind-o produsul nalucirilor unora dintre ucenicii Lui, sau ale unora din femeile din cercul apropiat Lui. Astazi aproape toti teologii protestanti accepta invierea lui Hristos, ch iar daca se indoiesc de unele locuri care vorbesc despre ea in Noul Testament si chiar daca inteleg in mod deosebit raportul lui Hristos cel inviat cu planul istoric si importanta Invierii Lui pentru mantuire. Un teolog protestant contemporan, B. Klappert, a adunat aceste declaratii intr-un volum special, in care publica aceste texte si rezuma, in introducere, in acord cu opiniile acestor teologi cu privire la realitatea invierii, rezultatele admise in aceasta privinta, in urmatoarele concluzii pe care le redam cu unele completari ale noastre: a) Realitatea aparitiilor lui Hristos cel inviat.
Aparitiile lui Hristos cel inviat au fost experiate in mod real de un sir de membri ai primei comunitati crestine. Traditiile despre aceste aparitii sunt bine fundate istoric si nu se pot explica printr-o formulare ulterioara de legenda. Chiar daca fixarea in scris a acestor marturii dateaza de mai tarziu, ele provin de la inceputul comunitatii, caci numai pe baza marturiilor unor martori de la inceputurile ei se putea intemeia ea. N-a putut exista intai comunitatea crestina care, apoi, dupa un timp anumit, sa fi produs “mitul” despre invierea lui Hristos. Klappert se bazeaza, in primul rand, pe indicatia data de Apostolul Pavel, in I Cor. 15, 3, 12, despre un mare numar de martori ai acestor aparitii, indicatie pe care a primit-o, dupa cum spune, cu siguranta chiar de la unii din martorii acestei aparitii, cand s-a intors de la Damasc la Ierusalim, la trei ani dupa convertirea sa pe drumul spre Damasc. Klappert considera despre convertirea lui Pavel ca a avut loc cam in al treilea an dupa Invierea lui Hristos, deci marturiile despre aparitiile Lui le-a primit prin anul 5-6 dupa ce ele au avut loc.
Dar e sigur ca despre asemenea aparitii a aflat el inca de la comunitatea din Damasc, sau chiar inainte de aceea, de la comunitatea din Ierusalim, caci altfel nu s-ar fi putut intemeia nici una, nici alta. El trebuie sa fi auzit despre ele chiar de la credinciosii din Ierusalim inainte de a pleca spre Damasc, chiar daca atunci nu le credea. Caci numai marturisirea insistenta a unor martori ai aparitiilor lui Hristos putea fi temeiul pentru intemeierea acestei comunitati si-l putea face sa plece spre Damasc. Dar convertirea lui Pavel trebuie sa fi avut loc cu mult mai curand: la cateva saptamani sau luni dupa Cincizecime. Explicarea psihologica (psihogena) a aparitiilor lui Hristos cel inviat, in cadrul apocalipticei iudaice ce se formase incepand din timpul Macabeilor, nu are temei dat fiind ca acea apocaliptica vorbea numai de o inviere a tuturor mortilor la sfarsitul lumii, nu de a unuia singur in cadrul lumii actuale. Acceptarea unei reactii psihologice in lant, cu presupunerea ca ucenicii erau oameni cu dispozitii vizionare (”ipoteza viziunii subiective”) este si ea neintemeiata, pentru motivul ca diferitele aparitii nu se succed asa de repede. Cel putin a lui Iacob (I Cor. 15, 5) si a lui Pavel au loc la destula distanta de timp. Pe langa aceea, propovaduirea Invierii lui Hristos n-ar fi putut avea loc in Ierusalim fara presupunerea mormantului gol. Iudeii n-au putut infirma aceasta predica referindu-se la existenta trupului in mormant, ci au recurs la versiunea ca trupul a fost furat. In sfarsit trebuie tinut seama de faptul ca martorii aparitiilor lui Hristos au fost atat de convinsi ca ele sunt aparitii ale lui Hristos cel inviat si au putut inspira atata incredere in cei carora le-au comunicat, ca au fost in stare sa dea nu numai o declaratie rece, la o intrebare oarecare (putand si renunta la ea, daca interesele vietii le-o cereau), ci au considerat ca o datorie a lor marturisirea permanenta a acestui fapt, din proprie initiativa, socotind-o o cauza atat de pasionanta a insesi existentei lor, incat au fost in stare sa moara aproape toti de moarte de martiri din cauza acestei marturii. “Viziunile subiective” nu dau o asemenea siguranta celor ce le au. Ei au experiat o realitate dincolo de planul obiectiv si subiectiv, insa mai obiectiva decat orice obiectivitate, din care se impartasea subiectivitatea lor.
b) Corporalitatea lui Hristos cel inviat. Aproape toti teologii protestanti actuali recunosc ca Hristos a inviat cu trupul, impotriva lui H. Grass care, pe baza faptului ca Sfantul Pavel nu aminteste de mormantul gol si vorbeste de un trup spiritual (Rom. 8, 11; I Cor. 15, 35, urm.; II Cor. 5, 1, urm.; Fil. 3, 20, urm.), afirma ca trupul material a ramas in mormant, Hristos avand dup a inviere un trup cu totul nou, nematerial. Klappert de acord cu Wilckens si Rengstorf, observa insa ca Pavel vorbeste numai de o “prefacere”, pe care o sufera trupul pamantesc prin inviere. Caci trupul inviat nu e simplu readus la viata cum credeau evreii din acel timp, ci “transformat”. Invierea, dupa Pavel, nu este nici o simpla readucere in viata a trupului vechi, si nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o radicala prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare savarsita asupra trupului vechi. Nu vedem la Pavel nici o gandire evolutionista, care ar vedea intre trupul mort si cel inviat o continuitate naturala, sau - in trupul inviat -, punctul final al unei evolutii naturale a trupului mort. Nu este nici o gandire gnostic-dualista, care ar contesta orice legatura intre corporalitatea veche si cea noua. “Asteptam ca Mantuitor pe Iisus Hristos, Care va preface chipul trupului nostru dupa chipul trupului slavei Lui” (Fil. 3, 20). Mai e de mentionat ca daca ucenicii n-ar fi recunoscut o corporalitate in Cel ce li Se arata, si anume corporalitatea Lui anterioara mortii, n-ar fi avut convingerea si n-ar fi putut vorbi despre “invierea” lui Hristos.
Dar teologii amintiti, care vorbesc de “prefacerea” trupului Domnului prin inviere, se feresc de precizarea ca aceasta “prefacere” e o “pnevmatizare” a lui. De aceasta “pnevmatizare” vorbeste Sfantul Apostol Pavel in II Cor. 5, 16 si 3, 18. Ea e un efect al lucrarii celei mai intensive a Duhului Sfant in trupul lui Hristos, care-i da o transparenta, il face sa iradieze lumina, sau slava. Iradierea aceasta e in acelasi timp un mod al celei mai intense comuniuni in care persoana se impune in mod covarsitor prin trup, facandu-l pe acesta transparent. In cantarile din “Duminica Tomii” ale Bisericii Ortodoxe se spune ca, coasta lui Iisus pipaita de Toma era de foc si numai condescendenta lui Hristos l-a aparat pe Toma sa nu se arda. Acest foc poate fi considerat si ca o caldura intensa a iubirii dumnezeiesti, care se comunica acum neimpiedicat prin trupul inviat. Iar aceasta lucrare a Duhului e in acelasi timp o sfintire, care nu are loc acolo unde n-a fost un efort de purificare de placerile care ingroasa tr upul, unde n-a fost o renuntare la egoism; dar in Hristos, ea a fost dusa pana la acceptarea mortii. “Trupul Celui inviat este un trup pnevmatic” (soma pnevmatikon), spune Sfantul Apostol Pavel, care penetreaza si preschimba modalitatea existentei lui separate. Deci nu poate fi sesizat dupa conditiile acestei existente. Eroarea fundamentala din contrazicerile intre “liberalii” si “fundamentalistii” protestanti a fost de a fi discutat despre probleme materiale, stiintifice ale invierii. Prin ea se ajunsese la opozitia banala intre obiectiv si subiectiv, cata vreme trupul Celui inviat este real fara a fi obiectivat, pentru ca este materia penetrata de Duh. Singura credinta, departe de a fi subiectiva, este facultatea trezita in noi de Duhul, care ne face sa patrundem in aceasta ordine “pnevmatizata”. Caci, in Ortodoxie, credinta are si virtuti de “cunoastere”, cum nu are la protestanti.
b. Legatura lui Hristos cel inviat cu planul istoriei. In ce priveste raportul trupului inviat al lui Hristos cu planul realitatii istorice, Klappert, in acord cu marea majoritate a teologilor protestanti, socoteste ca Invierea si caracterul trupului inviat al lui Hristos nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetarii istorice, ci numai prin credinta. Ei pornesc in aceasta privinta de la notiunea anticipata pe care si-o face omul de azi despre ceea ce e istoric posibil (Vorverstandnis des Historisch Moglichen). Dupa Ernst Troltsch, la baza metodei critic-istorice stau trei axiome: a) in cercetarea critic-istorica se admite numai ceea ce e verosimil; b) exista o corelatie intre toate fenomenele istorice (influente reciproce, legatura de cauza si efect); c) se sprijina pe analogie, adica pe un caracter imanent uniform a tot ce se intampla. Pe baza acestora, Tr
