Amintiri ale unui calugar

Stau tăcut pe un buştean lângă pârâul argintiu. În jurul meu, singurătate... Eu stau şi mă gândesc în sinemi. Privesc în jurul meu, peste păduri şi peste dealuri, departe, hăt departe în zările albastre cenuşii. Acolo văd un sat cu case albe, cu pomi împodobit, răsfirat pe-o culme de deal. Şi într-o casă ce parcă n-o mai ştiu acum, văd un om micuţ de stat lucrând cu sârguinţă, o mamă tăcută şi cam gânditoare, pe afară văd copii cu părul alb, jucându-se pe iarbă. Alăturea pe o coastă de deal, văd un alt copil în urma unei turme mici de oi. Văd apoi multe, multe...

Dar când mă uit din nou, când mai privesc a doua oară... zadarnic, toate au dispărut şi s-au schimbat din faţa mea... Tatăl a mai îmbătrânit, mama a devenit mai gânditoare, cu faţa trasă, cu ochii porniţi spre lacrimi, copiii cei gălăgioşi s-au mai mărit, s-au mai schimbat, pe coastă oile au dispărut, copilul acela a crescut şi a plecat, alt cioban mai mic l-a schimbat. Satul s-a mai prefăcut, toate s-au schimbat!... Şi pe-un drum plin de colb, mi-apare o mamă cu un copil de mână, ciobanul de altădată. Ei merg încet, drumul e greu, timpul e cald şi setea îi doboară. Merg greu şi gâfâind, apoi ajung şi se opresc într-o gară. Acolo stau, aşteaptă, aşteaptă un tren. Prima stație; prima gară din viaţa lui şi primul tren, primul care îl va duce spre o altă staţie a vieţii lui pe un alt drum, spre alte idealuri. Ah, prima stație a vieţii, cât de singuratică îmi apari tu! Dar asta o clipă ține doar, căci trenul pleacă, se duce spre alte orizonturi... Un tren lung şi înnegrit de fum, o mamă zâmbind de bunătate, tăcută, căutând cu ochii în pământ, şi un copil nerăbdător, privind în jur sfios şi plin de curiozitate... În jurul lor, afară, pe toate le înghite noaptea. Departe, spre un orizont nedesluşit, mijeşte un ideal.

Dar trenul s-a oprit în altă gară, noaptea s-a retras şi o zi cu soare a răsărit. Mama s-a întors înapoi, copilul însă a rămas ca un tribut dat unui oraş mizer şi zgomotos, cu străzi mici şi în tot felul împletite, cu ziduri albe noi şi ruinate, cu şcoli şi biserici. Pe caldarâmul ros al unei străzi văd iar copilul cel de altădată cu cărţi în mâini. Păşeşte încet, se urcă apoi sfios pe scările de piatră ce duc într-o şcoală veche, cu clase, cu bănci şi cu elevi mulţi, cu geamuri mari şi luminoase, cu uşi ce scârţâie când se deschid, cu ziduri cenuşii şi acoperite de muşchi.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 119)

Categoria: Articole

Cautare: