Chemat a fi salas al Sfintei Treimi, crestinul nu trebuie sa fie un salas spurcat

Chemat a fi sălaş al Sfintei Treimi, creştinul nu trebuie să fie un sălaş spurcat; cu alte cuvinte, pentru a deveni templu al Duhului Sfânt şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în curăţie.

În fapt, cele tocmai spuse constituie obiectivul psihoterapiei. Noi nu ne străduim să devenim pur şi simplu nişte buni cetăţeni, integraţi cum se cuvine societăţii în care trăim. Metodologia psihoterapeutică nu este un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu, astfel încât, contemplarea Lui să nu fie foc mistuitor, ci lumina cea mai presus de toate luminile. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfect conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Spre pildă, Sfântul Maxim scrie: „Unii dintre oameni se reţin de la patimi din frica omenească; alţii, pentru slava deşartă; alţii, de dragul înfrânării; şi, în sfârşit, alţii se izbăvesc de ele de teama judecăţilor dumnezeieşti”. Avva Dorotei susţine aceeaşi idee, atunci când spune că nu trebuie să dorim să fim izbăviţi de patimi „pentru a scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: «Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani» [Psalm 138, 22]”.

Sfinţii au înţeles că, în general, oamenii doresc să scape de patimi pentru că acestea le provoacă suferinţe; adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este însă slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în rai, iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Acceptând existenţa acestor trepte diferite de aşezare lăuntrică, să ne străduim să ajungem la cea de-a treia treaptă; pentru a ajunge acolo însă, este nevoie de tratament neîntrerupt şi de vindecare deplină.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 309-310)

Categoria: Articole

Cautare: