Despre glasul constiintei

E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte valuri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. Înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale (Matei 5, 25), drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 67-68)

Categoria: Articole

Cautare: