In iubire omul se dezvaluie...

Când Îi spun lui Dumnezeu „Miluieşte-mă!" port în conştiinţa şi în inima mea atât pe oameni, cât şi lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii; singur cu Dumnezeu şi unit cu toţi. Lumina lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalţi; privindu-L îi privesc pe ceilalţi. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalţi. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalţi, devenind tot mai conştient de responsabilităţile mele faţă de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-şi rezolve greutăţile vieţii, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovăraţi, atât de chinuiţi de probleme interioare şi exterioare. Sunt extraordinar de complecşi; sensibili la fiecare situaţie. Oamenii sunt foarte chinuiţi astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.

În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În faţa iubirii mele, el se deschide, se linişteşte, devine calm. Acum există cineva care-l iubeşte, care e plin de atenţie faţă de el: se linişteşte, se dezvăluie aşa cum este; îşi descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.

Limitându-ne pretenţiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalţi, să fim acceptabili pentru ceilalţi. După care dorim din toată fiinţa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaşte taina lor, voi cunoaşte adâncimea persoanelor.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)

Categoria: Articole

Cautare: