Noi si aproapele

www.resurse-ortodoxe.ro - Predici, rugaciuni, filme, carti, conferinte ortodoxe

Noi si aproapele

– Să acceptăm, dacă voiţi, a zis teologul, că pe motivul orientărilor lui cu totul diferite Monahismul a rupt legătura cu societatea lumească. Dar din însuşi faptul că, primit în sânul unei frăţii, Monahul intră într-o nouă legătură socială, nu urmează că se creează deja şi un cadru de dezvoltare a activităţii în favoarea aproapelui? Aşa că aici avem din nou o stare de sociabilitate, chiar dacă ca se dezvoltă pe un plan duhovnicesc. În orice caz, şi aici există condiţia necesară manifestării dispoziţiilor de iubire: întreolaltă, care constituie caracteristica unei instituţii demnă să fie numită creştină. Numai în acest fel înţeleg eu Monahismul, în timp ce, dimpotrivă, însingurarea în tăcere o consider o stare moartă. Omul este prin fire social, aşa cum ştim foarte bine îndeosebi din Scriptură, „nu e bine să fie omul singur” (Fac. 2, 18). Omul care nu oferă nici un bine aproapelui său, nu poate să şi-l ofere nici sieşi. El devine, aşadar, un element negativ, bolnăvicios, neputincios, care nu are nici o legătură cu religia iubirii şi a compasiunii lui Hristos, Care a zis: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). În acest fel concep, eu cel puţin, lucrurile...

– Prea v-aţi grăbit să trageţi concluzii, a răspuns Monahul Hrisostom. Înainte de a cerceta toate laturile vieţii Monahale, sunteţi atraşi numai de o singură lătură şi formulaţi generalităţi. Aţi ajuns bine la concluzia că existenţa împreună a doi sau mai mulţi fraţi constituie o mică societate, care oferă câmp de activitate spiritului social creştin. Din toată argumentarea dumneavoastră, însă, se vede că nu puteţi concepe o instituţie creştină fără fapte exterioare. Adică, faceţi să depindă totul de fapte. Dacă, însă, ne limităm la pretenţia de a preţui valoarea spirituală a oamenilor numai după manifestările lor şi să judecăm creştinismul numai prin ele, ajungem, ca o consecinţă logică, să dogmatizăm că numai faptele îndreptează pe om şi să eliminăm din religia cea mai spirituală tocmai nobleţea, esenţa şi profunzimea ei, căzând în situaţia unui nou tip de iudaism. Dacă, după concepţia Dvs., binele nu poate să fie săvârşit altfel decât numai prin prezenţa fraţilor, atunci cel care trăieşte singur este condamnat să se adâncească în răutatea lui sau într-o inactivitate obscură şi prin urmare nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Dar ca să vă daţi seama de netemeinicia acestui argument, întreb: Ce faptă a făcut în Nazaret Fecioara Maria de a atras pe Dumnezeu să se întrupeze din Ea şi să ajungă mai cinstită decât Heruvimii? Ce a făcut Ioan Botezătorul înainte de a începe să boteze poporul şi să predice pocăinţa de s-a făcut „mai mare între cei născuţi din femei” (Mt. 11, 11)? Ce fapte bune au săvârşit Sfinţii Părinţi, care, înainte de a fi chemaţi la scaune episcopale sau patriarhale, au vieţuit în singurătate nevoindu-se în pustiuri? Ce fapte au făcut marii Asceţi, care şi-au înfrânt trupurile lor cu toate nevoinţele ascetice şi pe care Dumnezeu i-a slăvit atât de mult şi Biserica îi cinsteşte în chip măreţ?

Dar să privim şi mai adânc tema: Pentru ce Dumnezeu a poruncit oamenilor faptele care sunt considerate sociale? Nu cumva pentru vindecarea nevoilor aproapelui? Nu, ci pentru propria noastră mântuire. Toţi suntem „aproapele” şi Dumnezeu se interesează de fiecare din noi. El a poruncit facerea de bine nu pentru folosul fraţilor noştri, ci pentru propriul nostru folos. Ar fi, într-adevăr, foarte curioasă părerea după care poruncile lui Hristos constituie un sistem utilitarist bun numai pentru ceilalţi, fiindcă atunci noi înşine, ca persoane care lucrăm binele, am dispărea. Ne pierdem fiinţa noastră de dragul aproapelui, iar lucrul acesta este cu totul de neînţeles. În adâncul lui, Creştinismul este egocentric. El nu porunceşte: „mântuieşte pe aproapele tău”, ci “mântuieşte-te pe tine însuţi”. Atenţie la acest punct, fiindcă tocmai aici se află deosebirea dintre noi. Dacă cred că am fost rânduit să fiu de folos oamenilor, natural că nu mai am timp pentru mine însumi. Pe de altă parte, avem atâtea cazuri de mari bărbaţi care au fost de folos unor generaţii întregi şi pe care, totuşi, Dumnezeu i-a dezavuat. Şi nu e de mirare. Toţi credincioşii suntem „iconomi ai harului celui de multe feluri”(I Ptr. 4,10), şi, atunci când ne mândrim cu împărţirea lui, nu ne facem răspunzători înaintea lui Dumnezeu? Şi chiar dacă ceilalţi dobândesc un folos, aceasta nu schimbă dreptatea lui Dumnezeu. Aşa încât Dumnezeu cere ceva mai mult decât fapte, mai mult decât folosul aproapelui, şi acest lucru este curăţenia inimii. Dumnezeu a dat libertate omului în acest scop şi, fie că omul dobândeşte curăţia inimii lui în pustie, fie în zgomotele lumii, faptul nu are importanţă, Dumnezeu n-a respins pe nimeni pentru că a preferat pustiului lumea şi invers.

Dar o dovadă în plus că Eremitismul a fost forma monahală predominantă în Răsărit este mulţimea mare a Sfinţilor Pustnici, ca şi uimirea pe care au încercat-o Monahii la apariţia Mănăstirilor, şi pe care o formulează cu mult spirit vechiul epigramist: „Dacă sunt monahi, pentru ce sunt atâţia la un loc? Şi dacă sunt atâţia la un loc, cum mai sunt monahi? O mulţime mare de monahi e o monadă dezminţită.” Cum, acceptaţi deci, fără o dovadă, că aceia care trăiesc singuri nu exprimă duhul creştin, când avem istoria care strigă?

– Tare mă tem să nu vă obosesc în zadar, părinte Hrisostom, a zis teologul, pentru că eu nu pot să înţeleg altfel cuvintele Domnului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20) decât numai ca o formulare a caracterului social al creştinismului, care exclude însingurarea.

– Sunt nedumerit cum continuaţi să stăruiţi, a observat Monahul Hrisostom, că viaţa în singurătate pentru o trăire duhovnicească mai înaltă nu este de înţeles din punct de vedere creştin, în ciuda argumentelor pe care vi le-am adus. Aţi făcut raţionamentul că nu poate fi creştin acela care lasă pe aproapele lui şi, din iubire numai de sine însuşi, se îngrijeşte egoist de mântuirea lui. Dacă aşa ar sta lucrurile, poate aţi avea oarecare dreptate. Dar, evident, sunteţi furat de o aparenţă, trecând cu vederea motivaţiile „anahoretismului”, care constituie consecinţa logică a dorurilor religioase ale sufletului care a păcătuit, ale sufletului care şi-a pervertit chipul, ale sufletului care „a iubit mult” (Lc. 7, 47), ale sufletului „purtat spre desăvârşire”. Spuneţi că trebuie să dăm aproapelui. Da. Când însă nu avem ce? Logica creştină impune să câştigăm mai întâi pentru noi înşine şi apoi să dăm aproapelui. Socotiţi numai ce trebuie să aibă creştinul şi judecaţi dacă nu e o tragică autoamăgire să credem că putem fi de folos aproapelui nostru. Subestimaţi prea mult, iubitul meu, exigenţele creştinismului...

– Într-adevăr, creştinismul are mari pretenţii de la noi, a zis teologul. Nu îmi închipui însă, să ceară de la noi mai mult decât putem. Cine epuizează limitele posibilităţilor de binefacere în cercul său presupun că acela îşi îndeplineşte cel mai bine datoria, înţeleasă în sensul ei bun.

– Mă întristează foarte mult, a zis Monahul Hrisostom, faptul că de atâta timp nu reuşim să ne apropiem unul de altul în modul nostru de gândire. Să-mi îngăduiţi să observ că sunteţi sub influenţa unei adevărate psihoze cu facerea de bine, mărginind întreg Creştinismul la limitele sufocante ale datoriilor elementare ale iubirii sociale de aproapele. Uitaţi, însă, că Creştinismul este iubire, şi că iubirea nu cunoaşte limitele pe care, din motive uşor de înţeles, le născoceşte credinţa călduţă. Când iubirea de ceilalţi provine din inimă, existenţa iubirii este atestată atunci când sufletul se îmbată de ea şi nu-i mai ajunge interesul pentru aproapele şi facerea de bine. Iubirea aceasta este dublă: ea tinde spre Dumnezeu şi spre oameni. Întreaga lume nu e de ajuns sufletului iubitor care vrea să-şi reverse dragostea şi admiraţia lui către ceva aflat dincolo de lumea aceasta, către Dumnezeu, în căutarea Mirelui Iisus, el fuge în Pustie, unde a trăit şi El... Dacă e să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că direcţia pe care o va lua sufletul care iubeşte pe Dumnezeu este o temă ce ţine de harisme specifice.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 54-58)

Categoria: Articole

Cautare:

Noi si aproapele

Vizualizari: 164

Id: 9261

Imagine:

Iisus-Hristos
Sfintii zilei
Cauta

cuvant:

Stiri ortodoxe
Invitatie colaborare

Cei doritori sa participe la dezvoltarea acestui site sunt rugati ne contactaze prin formularul de contact sau la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).

Contact Us


Recomandari:
Resurse ortodoxe: www.resurse-ortodoxe.ro - Contine o bogata colectie de resurse ortodoxe audio/video/text: predici, rugaciuni, carti, conferinte, icoane, filme.
Agentia de stiri "Noutati ortodoxe": www.noutati-ortodoxe.ro - Ofera stiri si informatii din viata bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferinte, aparitii editoriale. Stirile pot fi preluate si de alte site-uri prin intermediul unui script.
Maica Domnului: www.maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.
Biblia ortodoxa: www.biblia-ortodoxa.ro - Site de prezentare a bibliei ortodoxe, talcuiri, articole. Ofera Evanghelia si Apostolul zilei.
Biblia audio: www.biblia-audio.ro - Varinta audio partiala a bibliei ortodoxe.
Portal ortodox online: www.crez.ro
Calendar ortodox: calendar-ortodox.crez.ro - Calendar ortodox pentru anul curent generat dinamic cu icoana zilei; poate fi preluat de alte site-uri prin intermediul unui script.
Orthodox portal: www.orthodox.ro - A presentation of the orthodox romanian treasure.