Pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu, pe aceia ii si cearta

Un oarecare creştin sărac de bunătăţile cele trecătoare, dar bogat în fapte bune, mergând odată pe drum, din nebăgare de seamă, s-a lovit cu piciorul de o piatră. Fiind desculţ, lovitura i-a făcut multă durere, iar el - ca un om necăjit - slăbănogindu-se, a zis către piatră: „De bună seamă că diavolul te-a pus aici în mijlocul drumului, iar nicidecum omul!”. Îndată ce a rostit această hulă, a fost pedepsit de Milostivul Dumnezeu, în chip minunat, după cum se obişnuieşte să pedepsească totdeauna pe cei îmbunătăţiţi, în viaţa aceasta, ca să nu se păgubească sufletele lor. Deci, i s-a părut omului, în clipa aceea, că i-a turnat cineva un cazan cu apă clocotită în cap şi din asta a simţit atâta durere, încât a rămas orb şi fără simţire. Atunci l-au ridicat nişte trecători şi l-au dus acasă. Acolo a zăcut la pat multă vreme, fiind paralizat de la mijloc în jos, iar cealaltă parte a trupului era acoperită de răni putrede. Nimeni nu se putea apropia de el, decât numai cei cari îngrijeau de el. A zăcut aşa multă vreme, chinuindu-se fără să rostească vreodată un cuvânt greu sau nepotrivit, ci mulţumea lui Dumnezeu totdeauna, zicând: „Pe cei care îi iubeşte Dumnezeu, pe aceia îi şi ceartă” şi altele asemenea, cu multă răbdare şi îngăduinţă. Pentru răbdarea şi pentru credinţa lui cea mare a fost vindecat prin minune de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...” Opere Complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 352)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: