Plangerile nemasurate la moartea cuiva sunt vatamatoare

Fiindcă iubirea pentru repausaţi nu se poate stinge, fiindu-ne poruncit a avea milă de ei, a purta povara lor, a ne ruga pentru dânşii ca pentru noi înșine, înțelegem din aceasta că lacrimile şi căinţa pentru greşelile săvârşite înclină pe Dumnezeu spre milostivire către repausat, după făgăduinţa netăgăduită de a asculta rugăciunea celui ce cere cu credinţă, rugăciune ce aduce în acelaşi timp şi pace celui ce se roagă. Tot aşa este şi în ceea ce-i priveşte pe repausaţi. Murind, ei ne roagă să nu-i plângem, ca pe unii ce nu mai sunt, ci să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei, să nu-i uităm şi să-i iubim.

De aceea, plângerile nemăsurate la moartea cuiva sunt vătămătoare şi celui viu şi celui repausat. Cu toate acestea, când vă întristaţi şi plângeţi pentru păcatele noastre, aceste lacrimi sunt plăcute lui Dumnezeu, ele ne sunt foarte folositoare şi vă aduc şi vouă răsplată dincolo de mormânt.

Dacă cei vii pot veni în ajutor repausaţilor pentru mântuirea lor, ce bine ar putea să le facă plângerile fără măsură? Cum va face Dumnezeu milă repausatului, dacă în loc să se roage pentru el, ei plâng nemăsurat, se lasă pradă întristării şi se murmură poate chiar împotriva Domnului? De aceea repausaţii, nesimţind binefacerile ce ar trebui să urmeze cuvenitelor rugăciuni pentru ei, se întristează adânc, lăsaţi fiind în voia soartei.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 366-367)

Categoria: Articole

Cautare: