Predica la Duminica a IV-a din Post - a Sfantului Ioan Scararul - Sfantul Nicolae Velimirovici

Predica la Duminica a IV-a din Post

Evanghelia despre alungarea duhului mut

 Marcu 9:17-32

Si I-a raspuns Lui unul din multime: Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-l pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil si, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: Din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si-n apa ca sa-l piarda. Dar de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Iar Iisus, vazand ca multimea da navala, a certat duhul cel necurat zicandu-i: Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el! Si racnind si scuturandu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit. Dar Iisus, apucandu-l de mina, l-a ridicat, si el s-a sculat in picoare. Iar dupa ce a intrat in casa, ucenicii Lui L-au intrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi decat numai cu rugaciune si cu post.

Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului Se va da in mainile oamenilor si-L vor ucide, iar dupa ce-L vor ucide, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvantul si se temeau sa-L intrebe.

Evanghelia despre slabiciunea necredintei si puterea credintei

Matei 17:14-23

Si mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in ingenunchi si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu, ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiinud-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post.

Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor, si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte.

De la inceputul lumii si al veacurilor, toate popoarele de pe pamant au crezut ca lumea duhurilor exista si ca duhurile nevazute sunt adevarate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale gresita in aceasta privinta, dand in mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decat celor bune si, cu trecerea vremii, au facut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducandu-le jertfe si rugaciuni si bizuindu-se pe ele, pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepadat cu totul de credinta in duhurile cele bune si au ramas numai cu credinta in duhurile cele rele, sau in "zeii" cei rai, asa cum ii numeau ei; asa incat aceasta lume parea ca o cursa de cai, unde oamenii si duhurile rele se luau la intrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce in ce mai mult, si i-au orbit, numai pentru a sterge din mintea oamenilor orice gand de Dumnezeu, bun si cu putere mare, data de Dumnezeu duhurilor celor bune.

Si in zilele noastre, toate popoarele de pe pamant cred in duhuri. Si, in adevar, aceasta credinta este corecta. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru ca ei vad numai cu ochii lor trupesti si nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, daca s-ar vedea cu ochii trupesti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisa si inima neinvartosata de pacat, poate simti in intreaga sa fiinta, in fiecare zi si in fiecare ceas, ca noi nu suntem singuri in lumea aceasta, numai in tovarasia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor si altor fapturi, elemente si fenomene, ci, ca sufletele noastre se afla mereu in legatura cu lumea nevazuta, cu fiinte nevazute. Dar ei gresesc, scapandu-se de duhurile cele bune si facandu-si zei din duhurile cele rele, inchinandu-se lor.

Cand Domnul Iisus a venit pe pamant, cu adevarat toate popoarele credeau in puterea raului si in slabiciunea a ceea ce este bun. Puterile cele rele stapaneau lumea cu adevarat, asa incat Insusi Hristos a numit pe capetenia lor, imparatul acestei lumi. Chiar si ocarmuitorii evreilor au pus pe seama dracilor si a puterii lor, toate lucrarile cele Dumnezeiesti ale lui Hristos. Domnul Iisus a venit in lume ca sa rupa si sa smulga din radacina credinta slaba a oamenilor in ceea ce este rau si sa semene credinta in ceea ce este bun in sufletele lor; credinta in puterea atotcuprinzatoare a binelui si in firea de nebiruit si rabdatoare a binelui. Hristos nu a naruit, ci a intarit credinta straveche, a oamenilor, in duhuri. Cu toate acestea, El a dezvaluit lumea duhovniceasca, asa cum este ea cu adevarat, si nu asa cum li se parea oamenilor, care se aflau sub puterea draceasca inselatoare. Dumnezeul Cel bun, intelept si atotputernic, este Domnul atat al lumii duhovnicesti, cat si al celei trupesti, al lumii vazute si al lumii nevazute. Duhurile cele bune sunt ingerii si este greu de spus care este numarul lor. Duhurile cele bune sau ingerii sunt cu mult mai puternici decat duhurile rele. De fapt, duhurile rele nu au nici o putere sa faca ceva, daca Atotvazatorul Dumnezeu nu le ingaduie aceasta. Dar duhurile cele rele sunt de asemenea foarte numeroase. Intr-un singur indracit din tinutul Gadarenilor, pe care Domnul l-a vindecat, se salasluia o intreaga legiune - cateva mii de duhuri rele. Aceste duhuri rele au inselat oameni si popoare intregi in zilele acelea, tot asa cum astazi, acestea inseala pe multi pacatosi, ca ar fi atotputernici; ii inseala ca, de fapt, aceste duhuri sunt singurii zei si ca nu mai exista altii in afara de ei, iar duhurile bune nu ar exista. Dar oriunde S-a aratat Domnul Iisus, acestia au fugit de El cu groaza. Ei au recunoscut in El atat puterea, cat si judecata, care ii putea vadi, izgoni din lumea aceasta si arunca in prapastia iadului. Ei si-au facut de cap in lumea aceasta, cu ingaduinta lui Dumnezeu; ei s-au napustit asupra oamenilor, precum mustele in jurul hoitului si au gandit ca lumea aceasta era pentru ei un adapost sigur, ca salas al lor si loc de hranire al lor. Deodata, Purtatorul a tot binele, Domnul Iisus Hristos, S-a aratat inaintea lor si ei au tremurat de frica si au strigat: "Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti?" (Matei 8:29). Nimeni nu se infricoseaza de chinuire atat de mult cat se infricoseaza chinuitorul altora. Duhurile cele rele au chinuit oamenii vreme de mii de ani si si-au gasit placerea in aceste chinuiri. Dar, vazandu-L pe Hristos, ei au tremurat inaintea celui mai mare chinuitor al lor si erau gata sa mearga din oameni chiar si in porci, sau in oricare alta faptura, numai ca sa nu fie izgoniti cu totul din lumea aceasta. Dar Hristos nu S-a gandit sa-i alunge din lumea aceasta. Aceasta lume este o lume a puterilor amestecate. Aceasta lume este camp de lupta, in care oamenii trebuie sa aleaga in chip constient si de bunavoie: sa-L urmeze pe Hristos Biruitorul, sau sa-i urmeze pe dracii necurati si infranti. Hristos a venit ca Iubitor al oamenilor, pentru a arata puterea binelui asupra raului si pentru a intari credinta oamenilor in bine - si numai in bine.

Pericopa Evanghelica de astazi povesteste un exemplu, printre nenumarate altele, despre felul in care Domnul, in dragostea Lui pentru oameni, a descoperit inca o data puterea binelui asupra raului, si chipul in care S-a straduit El sa intareasca credinta in bine, ca fiind atotputernic si biruitor.

Si iata un barbat din multime a strigat, zicand: Invatatorule, ai mila de fiul meu, caci ste lunatic si face spume la gura si scrasneste din dinti. Si de multe ori l-a aruncat si in foc si in apa. Aceasta intamplare este povestita de alti doi Evanghelisti: Marcu (9:17-29) si Luca (9:37-42). Ei adauga unele amanunte despre boala tanarului. El era singurul fiu la tatal sau si era posedat de duh mut. Cand acest duh rau il apuca, il arunca la pamant si tanarul facea spume la gura si scrasnea din dinti si intepenea. Sagetile duhului celui rau erau indreptate in acelasi timp in trei directii: inspre om, inspre intreaga zidire a lui Dumnezeu si inspre Dumnezeu Insusi. Baiatul era "lunatic". Cum se poate aduce hula luniii pentru boala omului? Daca aceasta aduce nebunie si mutenie intr-un om, de ce nu face acelasi lucru cu toti? Diavolul nu se afla in luna, ci in duhul cel rau, viclean care inseala omul si se ascunde: el invinuieste luna pentru ca omul sa nu-l invinuiasca pe el. Diavolul cauta in felul acesta sa-l faca pe om sa creada ca intreaga zidire a lui Dumnezeu este rea si ca diavolul vine la om din natura si nu din duhurile cele rele, care au cazut de la Dumnezeu. Si victimele lor sunt lovite la schimbarile lunii, pentru ca oamenii sa gandeasca: "Vezi, acest diavol vine din luna!" - si, pentru ca luna este de la Dumnezeu, urmeaza ca acest diavol este de la Dumnezeu. Asa sunt inselati oamenii de catre aceste fiare prea crude si viclene.

De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: si intreaga zidire se afla in slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. Desi poate fi ceva care sa impiedice multumirea trupeasca a omului, chiar si aceasta este spre slujirea sufletului sau, spre veselirea si sporirea lui. "Ale Tale sunt cerurile si al Tau este pamantul; lumea si plinirea ei Tu le-ai intemeiat" (Psalm 88:12). "Toate acestea mana Mea le-a facut ... zice Domnul" (Isaia 66:2). Asadar, cind toate sunt de la Dumnezeu, toate trebuie sa fie bune. Izvorul poate da numai atata apa, cata contine; nu atata cat nu are. In Dumnezeu nu se afla nici un pic de rau; atunci, cum poate veni raul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun? Multi oameni nestiutori numesc rau toata suferinta. In realitate, nu toata suferinta este rea, ci, exista suferinta care este lucrarea diavolului si mai exista suferinta care este vindecatoare de rau, raul insusi fiind duhul cel rau care lucreaza in omul nebun si necumpatat.

Suferinta si nefericirea care au cazut asupra multor imparati ai Israelului, care au facut ceea ce este rau in ochii Domnului, au fost lucrarea si urmarea pacatului lor. Cu toate acestea, suferinta si nefericirea pe care Domnul le ingaduie sa cada asupra celor drepti, nu este lucrarea diavolului, ci un leac, atat pentru cei drepti, cat si pentru cei din jurul acestora, care inteleg ca suferinta lor este trimisa de la Dumnezeu pentru binele lor. Atunci, suferinta care vine din lovirile duhurilor rele asupra omului, sau ca o urmare a pacatului, este rea. Dar suferinta pe care Dumnezeu o ingaduie sa cada asupra oamenilor, pentru a-i curati in intregime de pacat, ii scoate de sub puterea diavolului si ii aduce aproape de Dumnezeu - aceasta suferinta curatitoare nu este nici de la diavol, nici nu este rea in sine, ci este de la Dumnezeu, pentru binele oamenilor. "Bine este mie ca m-ai smerit ca sa invat indreptarile Tale" (Psalm 118:71), spune inteleptul Imparat David. Diavolul este rau si calea diavolului este pacatul. In afara diavolului si a pacatului, nu exista nici un fel de rau. Duhul cel rau este raspunzator pentru chinuirile si suferintele acestui tanar, nu luna. Daca Dumnezeu, in dragostea Lui pentru oameni, nu ar infrana duhurile cele rele si nu i-ar ocroti pe oameni de acestea, fie nemijlocit, fie mijlocit, prin ingerii Sai, atunci, cat ai clipi din ochi, duhurile cele rele ar zdrobi intreaga lume in suflet si in trup, tot asa cum lacustele zdrobesc semintele pe camp.

"Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut." A spus Domnului tatal copilului bolnav. Trei dintre ucenici nu erau de fata: Petru, Iacov si Ioan, care fusesera cu Domnul pe muntele Tabor cand El S-a schimbat la fata si coborasera muntele dimpreuna cu El, ca sa gaseasca la poalele muntelui multime adunata in jurul celorlalti Apostoli si al copilului cel bolnav. Negasindu-l pe Hristos, tatal cel indurerat si-a adus fiul la ucenicii lui Hristos, dar nu le statusera lor in putinta sa-l ajute. Ei nu l-au putut ajuta, mai intai, pentru lipsa lor de credinta; in al doilea rand, pentru lipsa de credinta a tatalui copilului si, in al treilea rand, pentru intreaga lipsa de cedinta a carturarilor care erau de fata, in jurul ucenicilor, cu care se aflau in stare de razboi (Marcu 9:16). Credinta slaba a tatalui se vadeste in cuvintele sale catre Hristos. El nu vorbeste asa cum a facut-o leprosul: "Doamne, daca voiesti, poti sa ma curatesti" (Matei 8:2). Acolo vorbeste credinta puternica a omului. El nu vorbeste nici ca dregatorul Iair, cand I-a cerut lui Hristos sa-i aduca fiica iarasi la viata: "Venind, pune mana Ta peste ea si va fi vie" (Matei 9:18). Si aici vorbeste un om cu credinta puternica. El vorbeste si mai putin hotarat decat sutasul din Capernaum, a carui sluga era bolnava: "Numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea" (Matei 8:8). Aici vorbeste credinta foarte mare. Dar cel cu cea mai mare credinta nu spune nimic, ci numai se apropie de Hristos si se apuca de marginea vesmantului Lui, asa cum a facut femeia cu scurgere de sange si multi altii. Acest tata nu se poarta, nici nu vorbeste ca acestia, ci Ii spune lui Hristos: "Dar de poti ceva, ajuta-ne" (Marcu 9:22). Dar de poti ceva! Sarmanul om; desigur ca el stia foarte, foarte putin despre puterea lui Hristos, ca sa vorbeasca astfel cu Cel care poate toate lucrurile sa le faca. Credinta sa cea slaba a slabit chiar si puterea Apostolilor de a-l ajuta si au mai ajutat la aceasta si defaimarile cele rautacioase ale carturarilor impotriva lui Hristos si a ucenicilor Lui. "Dar de poti face ceva"! aceasta descopera doar o scanteie stearsa de credinta - foarte, foarte mica si care se stinge usor.

Iar Iisus, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Domnul a grait aceasta ocara tuturor in general: tuturor necredinciosilor si tuturor celor cu putina credinta din Israel si tuturor celor care se aflau in fata Lui: tatalui copilului bolnav, ucenicilor si, in mai ales, carturarilor. "O, neam necredincios!" Cu alte cuvinte: O, neam care s-a inrobit raului, diavolului, care crede cu neclintire in puterea diavolului, care slujeste diavolului cu slugarnicie, si se impotriveste binelui si se impotriveste lui Dumnezeu; care are o credinta slaba in bine sau lipseste cu desavarsire, si fuge de bine cu razvratire! Si de aceea Domnul adauga cuvintele: "si indaratnic". El a vrut in felul acesta sa arate de unde vine necredinta - din stricaciune sau, si mai lamurit - din pacat. Necredinta este urmarea; stricaciunea este pricina. Necredinta este unirea cu diavolul, dar pacatul - stricaciunea - este calea care duce la aceasta unire. Stricaciunea este starea de a fi cazut de la Dumnezeu si necredinta este intunericul, slabiciunea si groaza in care este aruncat omul cand cade de la Dumnezeu. Dar vedeti cata grija are Domnul si cat de prevazator este El in zicerile pe care le rosteste. El nu spune pe nume, ci vorbeste in general. El nu ii judeca pe oameni, ci ii desteapta. Nici nu Il preocupa sa aduca vreo ocara asupra vreunui om oarecare si nici sa-i umileasca pe oameni, ci le trezeste constiinta si ii ajuta ca sa se ridice deasupra lor insile. Ce invatatura mare este aceasta pentru vremurile noastre, pentru neamul nostru, care da drumul cuvintelor atat de grabnic si indata se simte ocarat! Daca oamenii de astazi, numai s-ar sili si si-ar masura vorbele pe care le rostesc si daca ar pune capat ocarilor unora fata de altii, jumatate din raul din lume ar disparea si jumatate din duhurile cele rele ar fi izgonite din mijlocul oamenilor. Auziti cat vorbeste de intelept marele Apostol Iacov, invatand de bine din exemplul Invatatorului: "Toti gresim in multe chipuri; daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul. Dar, daca noi punem in gura cailor fraul, ca sa ni-i supunem, ducem dupa noi si trupul lor intreg." (Iacov 3:2-3). Care este semnificatia cuvintelor lui Hristos: "Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi?" Inchipuiti-va un om nobil si luminat, izgonit printre salbatici, ca sa vietuiasca impreuna cu ei. Sau inchipuiti-va un imparat mare, lasandu-si tronul si coborand in asezamantul vagabonzilor murdari, nu numai ca sa vietuiasca impreuna cu ei si ca sa cerceteze felul lor de viata, ci si ca sa-i invete sa gandeasca, sa simta si sa lucreze ca imparatii, cu noblete si cu inima mare. Dupa trei zile n-ar striga fiecare imparat pamantesc: "Pana cand voi fi cu voi?" N-ar fi prea multa urgie, prostie, murdarie si duhoare dupa trei zile? Dar Domnul Iisus, Imparatul imparatilor, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia dupa treizeci si trei de ani de vietuire printre oameni, care erau mai departe de inaltimea Lui, decat erau oamenii cei mai salbatici, de omul cel mai civilizat si mai nobil, si cu mult mai departe decat vagabonzii cei mai murdari, fata de cei mai mari imparati de pe pamant. Probabil ca El nu a masurat timpul in zile si in ani, ci in lucrarile si minunile pe care le facuse El inaintea fetei miilor de oameni si in invatatura raspandita si semanata in multe mii de suflete omenesti. Si dupa toate aceste lucrari si minuni, invatatura si intamplarile ce puteau cuprinde o perioada de o mie de ani, asa cum sarea da gust pentru o mie de neamuri de oameni, El a vazut de indata ca ucenicii Sai nu puteau vindeca un singur copil epileptic, si sa izgoneasca un singur duh rau dintr-un om, cu toate ca El ii invatase cu cuvantul si cu exemplul, cum sa alunge legiunile. Si El a auzit un pacatos cu credinta putina spunandu-I: "Dar de poti face ceva ... ajuta-ne!" (Marcu 9:22).

Cand Domnul mustrase pe cei care erau de fata, pentru lipsa lor de credinta, El le-a poruncit sa-l aduca la El pe copilul cel bolnav: "Aduceti-l la Mine". Si El a certat diavolul si diavolul a iesit de indata din copil si copilul s-a vindecat in ceasul acela. Aceasta este relatarea lui Matei. Ceilalti doi Evanghelisti dau amanunte despre lucrurile care s-au petrecut inainte de adevarata vindecare a copilului. Iata cele trei amanunte: mai intai, ca Hristos a intrebat pe tatal de cata vreme era bolnav fiul sau; in al doilea rand, ca El a intarit credinta, ca o trebuinta de netagaduit a vindecarii; si in al treilea rand ca, pe cand copilul era adus la Hristos, diavolul ingrozitor l-a chinuit cu infricosare pe copil, apoi l-a lasat si a plecat. "Cata vreme este de cand i-a venit aceasta?" (Marcu 9:21), a intrebat Iisus pe tatal copilului bolnav. El nu a pus aceasta intrebare pentru El, ci pentru cei din jurul Lui. El vazuse totul limpede si stia ca boala baiatului era de multa vreme. Si tatal a raspuns: "Din copilarie". Sa auda si sa stie toti, ce suferinte ingrozitoare vin de la duhurile cele rele si cat de puternic il ocroteste Dumnezeu pe om, fara de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multa vreme atat trupul, cat si sufletul copilului, in intregime; si, in cele din urma, ce putere mare are Fiul lui Dumnezeu asupra celui mai nebun dintre duhurile cele rele. "Fie-Ti mila de noi", spune lui Hristos tatal copilului. "De noi", spune el, nu numai de copil. Pentru ca suferinta copilului este in acelasi timp si a tatalui si a intregii case si familii. Daca s-ar vindeca copilul, s-ar ridica o mare povara de pe multe suflete omenesti. Iisus i-a zis: "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9:23).

Potrivit felului obisnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut sa faca cat mai multe lucruri bune intr-o singura fapta. Un lucru bun, era sa restabileasca starea de sanatate a copilului. Si de ce sa nu faca si altele? De ce sa nu intareasca credinta tatalui copilului? Si de ce sa nu faca in acelasi timp un al treilea lucru bun: sa arate taria Lui cat mai puternic cu putinta, in asa fel incat oamenii sa creada in El? Si de ce sa nu faca si un al patrulea lucru bun: sa dea pe fata necredinta si stricaciunea si purtarea lingusitoare a oamenilor fata de lucrurile cele rele, de duhurile cele rele si de pacat? Si de ce sa nu faca si al cincilea, al saselea si al saptelea si tot binele pe care-l trage dupa sine o fapta buna? Caci o fapta buna intotdeauna aduce dupa sine si multe alte fapte bune.

Dar vezi cum, inca o data, Domnul imbina in chip intelept, fermitatea cu blandetea. El da la iveala necredinta, vorbeste in termeni generali, trezind credinta in toti, dar nu umileste pe cineva anume, in chip personal. Dar acum, cand El Se indreapta catre cel care se roaga de El sa-l milostiveasca, El nu vorbeste aspru, ci cu mare grija si cu blandete: "De poti crede". Asemenea grija si blandete din partea lui Hristos a pricinuit lucrarea dorita. Tatal a strigat si a spus cu lacrimi: "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!" (Marcu 9:24). Nimic nu topeste gheata necredintei cu atata repejune ca lacrimile. In clipa aceea, cand omul acesta plangea inaintea Domnului, el se pocaia de necredinta lui de odinioara si, in launtrul sau, atunci cand se afla inaintea lui Dumnezeu, credinta lui a crescut, clocotind ca iuresul apelor umflate ale raurilor. Si atunci el a dat glas cuvintelor care au ramas ca o vestire de tarie pentru oamenii tuturor vremurilor: "Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!" Aceste cuvinte arata ca omul nici macar nu poate veni la credinta fara ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credinta slaba, prin puterile lui: la o credinta in bine si rau sau, cu alte cuvinte, la o indoiala in ceea ce priveste binele si raul. Dar calea este cu adevarat foarte lunga, de la o anumita masura a credintei, pana la credinta adevarata, si nici un om nu poate urma aceasta cale, fara mana calauzitoare a lui Dumnezeu. "Ajuta-ma, o, Doamne, sa cred intru Tine!" "Ajuta-ma sa nu cred in diavol!" "Ajuta-ma sa scap cu totul de diavol si sa ma unesc cu Tine!" Acesta este intelesul cuvintelor: "Ajuta necredintei mele!"

Si cand au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pamant si l-a zguduit. (Luca 9:42). Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a ingaduit diavolului, pentru ca toti oamenii sa vada infricosarea si groaza pe care este in stare sa le aduca diavolul asupra omului, si sa se lamureasca cat de putina este puterea omului, chiar si puterea celor mai buni doctori din lume, ca sa mantuiasca viata unui singur om dintr-o asemenea infricosare si groaza; si asa, vazand puterea diavolului si intelegand ca ei sunt lipsiti in intregime de orice ajutor, oamenii sa poata cunoaste puterea mareata si sfanta a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citeaza aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rau: "Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!" (Marcu 9:25). "Eu iti poruncesc", spune Domnul. El este izvorul puterii si tariei si nu are nevoie sa imprumute de la nimeni altul. "Toate cate are tatal ale Mele sunt" (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Si acum, dupa cum vedem, El dovedeste aceasta prin fapte. "Eu vorbesc de la Mine; iti poruncesc prin puterea Mea si cu puterea mea te izgonesc." Sa fie lamurit oamenilor ca El nu este unul dintre prooroci, care a facut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit si oamenii Il asteptau.

Trebuie sa mai observam si partea a doua a poruncii lui Hristos catre diavol: "Sa nu mai intri in el!" Deci, Domnul ii porunceste nu doar sa iasa din el, ci sa nu se mai intoarca la copil, care patimise indelung. Aceasta inseamna ca omul, chiar dupa ce a fost curatit, poate sa atraga din nou necuratia la el. Diavolul care a fost scos din om poate sa se intoarca la el. Aceasta se intampla atunci cand pacatosul care s-a pocait si a fost iertat de Dumnezeu, se intoarce le vechiul sau pacat. Atunci diavolul intra in el din nou. De aceea Domnul porunceste diavolului ca nu numai sa plece de la baiat, ci sa nu se mai intoarca in el nicodata; mai intai, pentru ca darul Lui cel sfant sa fie intreg si desavarsit; si, in al doilea rand, pentru ca putem desprinde din aceasta invatatura convingerea ca, dupa ce am primit o data iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie sa nu ne mai intoarcem la vechiul pacat, precum nu se intoarce cainele la ceea ce a vomat, si, prin aceasta, sa ne descoperim din nou in fata primejdiei de moarte, prin deschiderea usii catre duhul cel rau, ca el sa intre in noi si sa se faca stapanul nostru.

Dupa aceasta mare minune a lui Hristos, toti au ramas uimiti de marirea lu Dumnezeu, scrie Sfantul Luca (9:43). O, aceasta uimire fata de marea putere a lui Dumnezeu, ar putea ramane ca un adevar pentru vreme indelungata, si de neuitat, in sufletele oamenilor! De nu s-ar sparge degraba ca baloanele de sapun in apa! Dar Dumnezeu nu seamana fara folos. Daca samanta care cade pe cale, pe piatra si printre spini se pierde, cea care cade pe pamant bun nu se pierde, ci va aduce roada tot mai departe si insutit.

Cand ucenicii erau impreuna cu Hristos, numai ei singuri, acestia L-au intrebat: "De ce noi n-am putut sa-l scoatem?" Iar Iisus le-a raspuns: "Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta." Pricina neputintei este necredinta, in chip lamurit. Cu cat credinta este mai mare, cu atat si puterea este mai mare, cu cat credinta este mai mica, cu atat si puterea este mai mica. Domnul daduse odinioara ucenicilor Sai putere asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata si sa le tamaduiasca orice boala si orice neputinta (Matei 10:1). Si pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar in masura in care credinta lor s-a imputinat, fie din frica de lume, ori din mandrie, tot asa si puterea care li s-a dat lor a slabit. Iata, lui Adam i se daduse putere peste intreaga zidire, dar Adam, prin neascultare, lacomie si mandrie, a luat aceasta in usor si a pierdut-o.Tot asa si Apostolii, prin vreo greseala ce au facut-o, si-au pierdut puterea si taria care li se daduse lor. Dar aceasta putere pierduta se poate castiga din nou numai prin credinta, tot mai multa credinta. De aceea Domnul foloseste acest prilej si intareste in chip deosebit si cu tarie puterea credintei. Credinta poate muta muntii din loc; nu exista ceva care sa nu poata face credinta. Un graunte de mustar este foarte mic, dar mirosul lui patrunde un intreg vas cu mancare. (Chiril al Ierusalimului spune in Catehezele sale nr. V: "Asa cum un graunte de mustar, de marime mica, dar cu lucrare puternica, atunci cand este semanat intr-un loc mic, da muguri multi si, cand a crescut, poate adaposti pasari, tot la fel si credinta din suflet, foarte degraba savarseste faptele cele mai mari. Tot la fel si credinta in El, ca poti primi de la El o credinta lucratoare ce depaseste taria omeneasca.") Daca inca ai credinta cat un graunte de mustar, muntii se vor duce de la fata ta si se vor muta dintr-un loc intr-altul.

Atunci, de ce Domnul Insusi nu a mutat muntii? Pentru ca nu a fost trebuincios pentru El, sa faca acest lucru. El a facut numai acele minuni care erau trebuincioase si de folos oamenilor, pentru mantuirea lor. Cu toate acestea, este o minune mai mare sa muti muntii din loc, decat sa schimbi apa in vin, sa inmultesti painile, sa izgonesti demonii din oameni, sa vindeci toate felurile de boli, sa mergi pe apa sau sa potolesti apele marii dezlantuite de furtuna si vanturile cu un cuvant - sau un gand? Nu se inlatura in nici un chip faptul ca, urmatorii lui Hristos, pentru o anumita nevoie si cu mare credinta, ar savarsi minunea de a muta muntii din loc. Dar exista munti mai mari, tinuturi muntoase mai salbatice, poveri si vlaguire mai ingrozitoare pentru sufletul omului, decat grijile lumesti, legaturile si lanturile lumesti? Cel care este in stare sa doboare muntele acesta din sufletul omului si sa-l arunce in mare, a mutat intr-adevar muntii cei mai mari si mai grei din lume.

"Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post." Postul si rugaciunea sunt cei doi stalpi ai credintei; doua focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupesti sunt potolite si nimicite, mai ales amestecatura; prin rugaciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii si mintii sunt domolite si strivite: intentiile rele si faptele rele, razbunarea, zavistia, ura, rautatea, mandria, ambitia si altele. Prin post, se curata madularele trupului si ale sufletului de murdaria patimilor si a naravurilor lumesti; prin rugaciune, harul Duhului Sfant se pogoara in vasul gol, curatit - si plinatatea credintei sta in salasluirea Duhului lui Dumnezeu in om. Din vremuri nepovestite, Biserica Ortodoxa a dat o mare greutate postului, ca leac incercat si cu bune urmari asupra patimilor trupesti, si l-a aratat ca arma puternica impotriva duhurilor rele. Toti cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o porunca limpede si hotaratoare a Domnului Iisus din randuiala mantuirii omului. Rugaciunea este intarita si sporita prin post; credinta se intareste prin post si prin rugaciune - si credinta muta muntii, scoate demonii si face cu putinta, ceea ce este cu neputinta.

Ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelica de astazi, par sa nu aiba nici o legatura cu intamplarea povestita. Dupa marea minune de vindecare a copilului posedat de diavol, pe cand oamenii se minunau de aceasta, Domnul a inceput dintr-o data sa vorbeasca ucenicilor Sai despre Patima Lui: "Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor, si-L vor omori, dar a treia zi va invia." De ce, dupa aceasta minune, ca si dupa alte minuni ale Lui, Domnul vorbeste ucenicilor despre Patima Lui? Pentru ca, atunci cand va veni vremea care trebuie sa vina, inimile lor sa nu se teama. El le spune aceasta dupa marile Lui minuni, asa incat aceasta vestire mai dinainte sa se asemene cu marile Lui minuni, si cu marirea, cu slava si cu bucuria cu care a fost asteptat si insotit, ca sa se intipareasca mai bine in mintile oamenilor. Dar El mai spune aceasta si ca invatatura, nu doar Apostolilor, ci si noua, ca dupa asemenea fapte mari, noi nu trebuie sa asteptam rasplata de la oameni, ci sa fim pregatiti pentru ceea ce este mai rau si pentru cele mai grele lovituri si umiliri chiar de la cei pe care i-am ajutat mai mult.

Cu toate acestea, Domnul nu a spus mai dinainte numai despre suferinta si moartea Lui, ci si despre Invierea Lui. La capatul tuturor acestora va fi Invierera, biruinta si slava vesnica. Domnul spune mai dinainte ucenicilor Lui ceva ce pare cu totul nepotrivit, pentru a scoate la iveala credinta lor care urmeaza sa se arate; ca sa invete sa creada ceea ce li se spune. Este nevoie doar de atata credinta, cat un graunte de mustar, sau chiar mai putin, pentru ca fiecare om sa se pregateasca sa astepte orice suferinta in aceasta lume, cunoscand cu siguranta faptul ca, la sfarsitul tuturor lucrurilor, ei se vor afla intru Inviere. Trebuie sa privim toata slava lumeasca si toata lauda oamenilor ca pe nimica toata. Dupa toate maririle pe care le poate da lumea, trebuie sa ne pregatim pentru suferinta. Trebuie sa primim tot ceea ce ne trimite Tatal Cel ceresc cu supunere si ascultare. Nu trebuie sa ne laudam niciodata cu ceea ce am facut pentru oameni, pentru orasul sau satul nostru, pentru poporul sau tara noastra, ori sa ne razvratim atunci cand suferinta ne apasa. Pentru ca, daca am facut ceva pentru cei din jurul nostru, aceasta a fost cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu adevarat, fiecare lucrare buna se face de catre Dumnezeu prin noi. De aceea Dumnezeu are toata dreptatea sa ne trimita suferinta dupa slava lumeasca, umilire dupa lauda, saracie dupa bogatie, batjocura dupa lingusire, boala dupa sanatate, singuratate si izolare dupa multime de prieteni. Dumnezeu stie de ce ne trimite asta. El stie ca toate astea sunt pentru binele nostru. Mai intai, pentru ca noi trebuie sa invatam sa cautam pretuirile vesnice si nestricacioase si ca sa nu fim dusi la moarte de stralucirea fatarnica si trecatoare a acestei lumi; si, in al doilea rand, pentru ca sa nu primim toata rasplata pentru lucrarile si ostenelile noastre cele bune, de la oameni si de la lume in viata aceasta, asa incat, in lumea ce va sa vina, sa nu mai avem nimic de cautat sau de primit. Sa nu ni se spuna noua la poarta Imparatiei cerurilor: "Mergi de aici; ti-ai primit plata ta!"

Sa nu ni se intample noua aceasta; sa nu ne piarda pe noi pentru vesnicie stricaciunea cea nescapatoare a lumii acesteia, de la care am primit marire, lauda si cinste. Singurul nostru Prieten, Domnul nostru Iisus Hristos, ne invata ca, dupa cea mai mare marire, lauda si cinste pe care ni le da noua lumea, trebuie sa ne pregatim sa ne luam crucea. Marire si lauda vesnica sa I se aduca lui Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Categoria: Predici - Sfantul Nicolae Velimirovici

Cuvinte cheie: Duminica a 4-a din Post, Sfantul Ioan Scararul, Vindecarea fiului lunatic

Cautare:

Predica la Duminica a IV-a din Post - a Sfantului Ioan Scararul - Sfantul Nicolae Velimirovici

Vizualizari: 2306

Id: 2070

Imagine:



Share: