Puterea exemplului parintelui duhovnicesc

Deşi părintele duhovnicesc nu încetează el însuşi a învăţa şi a spori în cunoaşterea duhovnicească, totuşi pentru a putea primi sarcina îndrumării celorlalţi în încercările lor, trebuie ca el însuşi deja să le fi experimentat şi să le fi depăşit: „Bine facem" - învăţa Avva Antonie pe ucenicii săi - „să ne îndemnăm unii pe alţii în credinţă şi să ne întărim prin cuvinte. Deci voi aduceţi ale voastre ca nişte fii părintelui, spunând cele ce ştiţi. Şi eu, ca mai bătrân decât voi, vi le dau pe ale mele, pa care le ştiu şi le-am cercat"(Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Petru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, PSB16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 202).

De altfel, părinţii nu vorbesc cu uşurinţă ucenicilor, ci numai cunoscând din greutatea luptei nevoia şi puterea sfătuirii: „Multe şi mari sunt cursele diavolilor, iar noi din cele ce le-am pătimit de la ei trebuie să ne îndreptăm unii pe alţii. Eu, având o parte din cercarea acestora, vă grăiesc ca unor fii" (Ibidem, p. 207).

Alteori însă, părinţii îl lasă pe ucenic să descopere singur cele ce-l folosesc, ştiind că nu multa vorbire îl va ajuta, ci buna lui voire: „Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: «Spune-mi vreun cuvânt». Iar el i-a zis: «De ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă!»" (Avva Sisoe, în Patericul, p. 214).

Tot astfel, Avva Isaac descoperă ucenicilor săi puterea exemplului, dar şi necesitatea urmării lui. „Când eram mai tânăr, şedeam cu Avva Kronie şi niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, cu toate că era bătrân şi tremura, ci singur se scula şi-mi da vasul mie şi tuturor asemenea. Şi cu Avva Teodor al Fermei am şezut şi nici el nu-mi zicea să fac nimic, ci singur masa o punea şi zicea: «Frate, de voieşti, vino şi mănâncă». Iar eu ziceam către dânsul: «Avvo, eu am venit la tine ca să mă folosesc şi cum de nu-mi zici să fac ceva?»". Neştiind, aşa dar, Avva Isaac cum să înţeleagă aceasta a vestit Bătrânilor despre tăcerea avvei Teodor, iar aceştia l-au întrebat: „Avvo, a venit fratele la sfinţia ta ca să se folosească, deci pentru ce nu-i spui ce să facă?". Răspunsul Bătrânului devine pentru Avva Isaac cheia înţelegerii pe care, la rândul lui, o va da ucenicilor săi: „Au doară chinoviarh sunt eu, ca să îi rânduiesc lui? Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, ci de voieşte, ceea ce mă vede pe mine făcând, va face şi el. Deci de atunci, apucam înainte şi făceam orice voia Bătrânul să facă. Iar el orice făcea, tăcând făcea şi aceasta m-a învăţat să fac tăcând" (Avva Isaac, în Patericul, p. 115).

Fără însă a fi întărit cineva în virtute, numai buna intenţie de a îndruma, de a ajuta pe cel aflat la răscruce îl poate primejdui şi pe el, şi pe cel îndrumat: „Primejdios este să înveţe cel ce nu a trecut prin viaţa cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind pe străin îl va vătăma cu căderea casei, aşa şi aceştia, nezidindu-se pe sine mai înainte şi pe cei ce s-au apropiat de dânşii îi vor prăpădi. Deoarece cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat" (Maica Singlitichia, în Patericul, p. 227).

Lucrul cel mai important al părinţilor nu este cuvântul, ci practica. Ucenicul învaţă mai mult de la Bătrân din pilda vieţuirii sale, trăind alături de el, văzând cum depăşeşte Bătrânul anumite încercări, decât din cuvintele acestuia: „Du-te, lipeşte-te de omul care se teme de Dumnezeu şi apropiindu-te vei învăţa şi tu a te teme de Dumnezeu" (Avva Pimen, în Patericul, p. 171).

Cuvântul, întemeiat pe trăire, linişteşte nu numai pe cel ce întreabă, ci şi pe cel întrebat. Avva Ioan, cerându-i-se un cuvânt scurt în ultimele clipe ale vieţii sale, a mărturisit: „Niciodată n-am făcut voia mea, nici am învăţat pe cineva ceea ce mai înainte n-am făcut" (Avva Casian, în Patericul, p. 121).

Cu cât părintele, care este ţinta observaţiilor tuturor fraţilor, se întăreşte în virtute, umblând neşovăielnic în calea poruncilor lui Hristos, cu atât aceştia, văzându-l, se vor întări ei înşişi şi unii pe alţii, prin pilda vieţii sale, cuvintele părintelui zidind nu numai pe cei direct îndrumaţi de el, ci străbătând spaţiul şi timpul, rodind pretutindeni unde ajung: „Auzind cuvintele părintelui nostru foarte ne foloseam, deşteptându-ne spre râvna faptelor celor bune. Iar văzând noi şi de tăcea el fapta lui, care era cuvânt, ne minunam unii către alţii zicând: «Şi noi putem cu toţii să-i urmăm lui, fiindcă urmează sfinţilor. Că din părinţi elini fiind, atât de cinstitor de Dumnezeu s-a făcut şi cu toate poruncile lui Dumnezeu este îmbrăcat. Deci să murim şi împreună să trăim cu omul acesta, că drept ne povăţuieşte pe noi către Dumnezeu»" (Avva Psantaie, în Patericul, p. 238).

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 125-128)

Categoria: Articole

Cautare: