Raspunzand prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, ii dam putinta sa continue in noi creatia Sa

Cu timpul, am înţeles că moar­tea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noas­tră aici, pe pământ, nu este decât un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne chea­mă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia. Primul stagiu a fost viaţa noastră în pântecele mai­cii noastre. A fost o gestaţie „mecanică", unde s-a for­mat sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existenţa pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existenţa aceasta, se petrece o a doua gestaţie; am murit ca să ne naştem aici, am murit pen­tru viaţa noastră precedentă, în pântecele maicii, şi acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decât dacă îl lă­săm, dacă zicem „Amin" cuvântului Lui, dacă avem încredere în El. Prin toate formele pe care ni le-a dat în istorie, Domnul ne cheamă, ne dă încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă în viaţa aceasta că şi ea este o „gestaţie" pentru viaţa care va să fie, adică viaţa veşnică. În pântecele maicii ni se formau mădulare, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini şi picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare nor­mal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt mădularele vieţii ce va fi. Spre deosebire însă de starea de dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie liberă se exprimă prin cre­dinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pântecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pântecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin par­ticiparea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieţii ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos - ne pogorâm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puțin câte puțin, să ne îndepărtăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri până la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii ăsteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 31-33)

Categoria: Articole

Cautare:

Raspunzand prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, ii dam putinta sa continue in noi creatia Sa

Vizualizari: 716

Id: 14266

Imagine:

Share: