Viaţa Cuviosului Savatie, din insula Soloveţului, noul făcător de minuni
(17 aprilie)
În zilele dreptcredinciosului şi marelui voievod Vasilie Vasilievici
al Vladimirului, al Moscovei şi al întregii Rusii, marelui voievod Boris Alexandrovici
al Tferului şi marelui voievod Olgovici al Riazanului, ocupa scaunul Mitropoliei
Rusiei Fotie Grecul; iar în marele Novgorod şi în Poscov era arhiescop Eftimie
Bărbosul. Atunci a fost la Bealoezer în mănăstirea lui Chiril, un stareţ anume
Savatie, vieţuind acolo în pustnicie cu alţi monahi.
Slujind Domnului ziua şi noaptea, îşi omora trupul cu setea
şi cu foamea, cu privegherea, cu rugăciunile şi cu toate ostenelile vieţii
monahiceşti celei întristătoare, fiind ascultător egumenului şi fraţilor şi
trecînd toate slujbele mănăstireşti cu sîrguinţă. Pentru aceasta era iubit
şi cinstit de toţi, şi viaţa sa îmbunătăţită şi iubitoare de osteneală a devenit
pildă pentru ceilalţi, iar numele lui era slăvit între monahi. Şi supărîndu-se,
nu suferea să fie slăvit de oameni, ştiind că nu de la oameni, ci la Dumnezeu
se cuvine a căuta slava. Deci gîndea să se depărteze de acolo şi să-şi caute
un loc unde să fie neştiut. Şi a auzit că în stăpînirea Novgorodului era un
lac numit Nevo, în care se afla o insulă ce se cheamă Valaam şi acolo era
o mănăstire a Schimbării la Faţă a Domnului; iar monahii acelei mănăstiri
aveau viaţă foarte îmbunătăţită, ostenindu-se ziua şi noaptea în dumnezeiasca
rînduială, iar hrana o aveau din ostenelile lor.
Deci, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-l lase cu binecuvîntare
în acea mănăstire. Şi fiind liberat, a venit în insula Valaam şi a fost primit
în mănăstire cu dragoste, urmînd nevoinţei pline de osteneală, a monahilor
de acolo. Apoi, înnoindu-şi ostenelile sale, a covîrşit pe toţi prin nevoinţele
lui şi s-a cunoscut viaţa sa îmbunătăţită, pentru că şi-a subţiat trupul desăvîrşit
şi s-a arătat locaş al Sfîntului Duh. Astfel s-a făcut acolo, ca şi în mănăstirea
lui Chiril, cinstit şi lăudat de toţi fraţii. De aceea Cuviosul Savatie se
mîhnea în sine, primind cu greu cinstirea de la fraţi şi se gîndea să-şi caute
linişte. Auzind de insula Soloveţului din ocean, ce este depărtată de ţărm
cam de două zile, care în acea vreme era pustie şi nelocuită de oameni, s-a
bucurat cu duhul. Fiind cuprins de un mare dor să meargă acolo şi să se sălăşluiască
la linişte, ruga pe egumen să-l libereze. Iar egumenul şi fraţii iubeau pe
cuviosul pentru fapta cea bună a lui şi îl cinsteau ca pe un rob al lui Dumnezeu,
trimis de El între dînşii.
Nevrînd să se lipsească de un împreună vieţuitor ca acesta,
de al cărui chip al vieţii celei îmbunătăţite se foloseau toţi, rugau pe stareţ
să nu-l lase, şi prin rugămintea cea stăruitoare, nu-l liberau. Deci, pînă
la o vreme a vieţuit încă puţin cuviosul cu ei. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu
şi la ajutorul Lui lăsîndu-se, a ieşit în taină, neştiindu-l nimeni, şi de
Dumnezeu povăţuindu-se, a plecat în insula Soloveţului. Şi venind la mare,
în preajma insulei Soloveţului, a văzut pe locuitorii care vieţuiau acolo
aproape de mare şi-i întreba despre insulă. Aceia îi spuneau că este multă
depărtare de la mal pînă acolo şi calea este grea, căci marea este înfricoşată
şi cei ce plutesc spre Soloveţ, abia ajung în două zile, cînd este liniştită.
Iar cuviosul cu multă osîrdie îi întreba cu de-a-mănuntul despre insula aceea;
şi a înţeles din spusa lor, că locul este bun pentru viaţa monahicească pustnicească
şi liniştită. Căci a auzit că insula este mare, avînd împrejurul ei ca o sută
de stadii şi are în ea ape dulci, lac de peşte, munţi şi văi, păduri şi brazi
şi altele pentru petrecerea omenească cea plăcută. Însă nu locuiesc într-însa
mireni pentru că se ajunge greu acolo; mulţi, de multe ori vrînd să sălăşluiască
acolo, n-au putut de frica primejdiilor mării. Uneori se duc într-acolo pescarii
în luntre, socotind vremea pentru vînarea peştelui şi, împlinind trebuinţa
lor, se întorc.
Aceasta auzind de la locuitori, Cuviosul Savatie, ardea cu
duhul să vieţuiască în ostrovul acela şi înţelegînd locuitorii gîndul fericitului,
că voieşte să se sălăşluiască acolo, i-au zis: "O, bătrînule, cu ce te vei
hrăni acolo sau te vei îmbrăca, fiind sărac şi bătrîn? Cum vei petrece singur
departe de oameni, neputînd nimic singur să faci?" Cuviosul le-a răspuns:
"Eu, o, fiilor am un Stăpîn, Care face tînără firea bătrîneţilor, precum şi
pe prunc pînă la bătrîneţe îl creşte. Ştie a îmbogăţi pe cei săraci şi scăpătaţilor
a le da cele de trebuinţă; iar pe cei flămînzi a-i sătura cu puţină hrană,
precum altădată a săturat cu cinci pîini, cinci mii de oameni în pustie".
Iar locuitorii, auzind pe bătrînul că vorbeşte din cărţi, unii se minunau
de înţelepciunea lui, iar alţii uşori la minte, rîdeau de el. Iar cuviosul,
aruncînd spre Domnul grija sa, s-a dus de acolo spre rîul numit Vig, la care
ajungînd a găsit un monah ce se chema Ghermano, vieţuind lîngă o casă de rugăciune.
Petrecînd la dînsul cîteva zile şi despre insula Soloveţului
auzind aceleaşi de la el, ca şi de la locuitori, s-au sfătuit amîndoi, ca,
punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, să meargă şi să vieţuiască acolo. Deci, pregătind
o luntre şi puţine din cele spre trebuinţa trupească, adică unelte la lucrarea
cea cuviincioasă, s-au rugat mult lui Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea neîndoită
spre El, s-au aşezat în luntre şi au pornit, marea fiind alinată. Iar Domnul
ajutîndu-le şi fără de primejdie plutind, au ajuns la insula cea dorită, bucurîndu-se
şi veselindu-se cu duhul şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce i-a povăţuit în
acel loc pustiu.
Şi mergînd de la mare ca la o stadie, au văzut un loc frumos
aproape de iezer. Drept aceea, acolo au voit să-şi facă locuinţă; au înfipt
o cruce, au făcut o chilie şi au început a vieţui întru Domnul, ostenindu-se
şi lucrînd cu mîinile şi din sudoarea feţei lor cîştigînd pustniceasca hrană,
adică cu mîinile neîncetat lucrau, iar cu gura lăudau pe Dumnezeu, totdeauna
rugîndu-se şi cîntînd psalmii lui David, pe cînd cu mintea se apropiau de
Dumnezeu.
După o vreme, locuitorii cei mai sus-pomeniţi, care petreceau
aproape de mare în preajma insulei, au început a urî pe cuvioşii bătrîni,
că vieţuiau acolo şi au zis între ei: "Noi sîntem mai aproape de insulă, ca
nişte moştenitori ai aceleia, fiind de neam din pămîntul Corilei şi nouă mai
mult ni se cade, să avem acolo parte şi fiilor noştri din neam în neam". După
puţină vreme, un om pescar, după sfatul prietenilor săi, a venit cu femeia
sa şi cu toată casa, în insula aceea şi sălăşluindu-se nu prea departe de
chilia bătrînilor celor plăcuţi lui Dumnezeu, au început a vieţui şi a vîna
peşte din lac cu ai săi. Iar fericiţii părinţi şedeau în linişte, luînd aminte
la mîntuirea lor şi cu obişnuitele lucruri se îndeletniceau.
Dar odată, într-o zi de Duminică dimineaţa, după cîntarea
pravilei sale, Cuviosul Savatie, luînd cădelniţa, a ieşit din chilie să cădească
Sfînta Cruce, pe care a înfipt-o de la început şi a auzit un glas de bătaie
şi strigăte de plîngere, ca de la o fiinţă foarte abătută; şi s-a înspăimîntat
cuviosul de glasul acelei văitări, socotind că este o nălucire, apoi s-a îngrădit
cu semnul Crucii, s-a întors în chilie şi i-a spus fericitului Ghermano, care
vieţuia cu el, despre glasul de bătaie şi de văitare care se auzea. Iar Ghermano,
ieşind afară, a auzit la fel şi, mergînd spre glas, a găsit o femeie plîngînd
şi a întrebat-o ce i s-a întîmplat şi pentru ce plînge? Iar ea, plîngînd,
a spus ceea ce i se întîmplase: "Eu mergînd spre lac la bărbatul meu, m-au
întîmpinat doi tineri, luminoşi la chip şi apucîndu-mă, m-au bătut cu vergile
foarte tare şi, bătîndu-mă, mi-au zis: "Duceţi-vă din locul acesta, că nu
se cade vouă să fiţi aici, de vreme ce spre petrecerea monahilor a rînduit
Dumnezeu locul acesta". Iar după bătaie s-au făcut nevăzuţi!" Fericitul Ghermano,
întorcîndu-se la Cuviosul Savatie, i-a spus cele ce auzise de la femeie şi
amîndoi au preamărit pe Dumnezeu. Iar pescarul acela, fără întîrziere luîndu-şi
femeia şi toate ale sale, a plutit la satul său în care locuise mai înainte,
şi din vremea aceea n-a îndrăznit nimeni să locuiască acolo cu casa, fără
numai pescarii care veneau uneori pentru peşte.
După cîţiva ani fericitul Ghermano s-a dus la rîul Onig, iar
Cuviosul Savatie a rămas singur în insulă, vieţuind după Dumnezeu. Dar ce
fel era acolo traiul lui, cum postea, în ce chip era duhovniceştile lui nevoinţe,
le ştie numai singur Domnul Cel ce toate le ştie, Cel ce privea de sus spre
plăcutul Său, cum şi sfinţii Lui îngeri care cercetau pe robul lui Dumnezeu,
cel ce în trup urma celor fără de trup. Iar din locul în care cuviosul vieţuia,
putem să-i înţelegem viaţa. Pentru că în insula mării, cea depărtată de oameni
şi rareori cercetată de cineva, ce altceva avea să facă, decît în cele plăcute
lui Dumnezeu să se îndeletnicească. La Acela neîncetat gîndind, cu El prin
rugăciune vorbind şi întru El toată mintea sa adîncindu-şi, ridicîndu-şi către
El ochii cu lacrimi, ziua şi noaptea suspina din adîncul inimii, dorind să
se dezlege de trup şi să meargă către Domnul.
Iar cînd şi-a cunoscut ducerea sa la Dumnezeu, fiind plin
de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu, gîndea cum ar putea să se învrednicească
de împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Şi rugîndu-se către Domnul, a şezut
într-o luntrişoară mică, alinîndu-se marea cu rugăciunile lui şi a plutit
în cealaltă parte a mării. În două zile ajungînd la mal, a mers pe uscat,
vrînd să ajungă la o casă de rugăciune ce era lîngă rîul Viga, la care atunci
se întîmplase să zăbovească egumenul Natanail, care venise pentru cercetarea
dreptcredincioşilor creştini. Şi cînd cuviosul mergea pe calea ce-i stătea
înainte, după dumnezeiasca rînduială a întîmpinat pe acel egumen Natanail,
mergînd cu dumnezeieştile Taine la un sat depărtat ca să împărtăşească un
bolnav. Şi după obişnuita metanie întrebîndu-se între ei şi cunoscîndu-se
cine sînt, s-au bucurat unul de altul. Cuviosul s-a bucurat, că a aflat ceea
ce căuta, iar Natanail, egumenul, era bucuros că s-a învrednicit a vedea cinstitele
cărunteţe şi faţa cea cu sfîntă podoabă a Cuviosului Savatie de a cărei îmbunătăţită
viaţă auzise. Şi a grăit fericitul Savatie către Natanail: "Rogu-mă sfinţiei
tale, părinte, ca păcatele mele să le mărturisesc ţie, să le iei de la mine,
cu puterea ce ţi s-a dat de la Dumnezeu şi să mă învredniceşti împărtăşirii
Sfintelor Taine ale Preacuratului Trup şi Sînge al lui Hristos Stăpînului
meu, pentru că de mulţi ani doresc cu dumnezeiască hrană să-mi hrănesc sufletul
meu. Deci, să mă hrăneşti acum tu, sfinte părinte, căci Hristos Dumnezeul
meu mi-a arătat a ta dragoste către Dumnezeu, ca să mă curăţeşti de greşelile
pe care din tinereţe le-am făcut, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu gîndul, în
toată viaţa mea, pînă în ziua de astăzi".
Răspuns-a Natanail: "Dumnezeu să te ierte, frate". Şi, tăcînd,
şi-a ridicat mîinile în sus şi cu multă mirare şi cu lacrimi a zis: "O, cuvioase,
de aş avea eu păcatele tale, spre curăţirea neîngrijirii mele". Grăit-a Sfîntul
Savatie către Natanail: "De vreme ce s-a apropiat sfîrşitul vieţii mele, rogu-mă
dar sfinţiei tale ca neîntîrziat să mă învredniceşti dumnezeieştii împărtăşiri".
Zis-a lui egumenul: "Acum, domnul meu, Părinte Savatie, să mergi la casa de
rugăciune şi să mă aştepţi acolo căci eu voi merge la acel bolnav şi degrabă
mă voi întoarce la cuvioşia ta, iar mîine de dimineaţă voi veni la tine".
Grăit-a Sfîntul Savatie: "Nu întîrzia, părinte, pînă dimineaţă, că nu ştiu
dacă voi mai avea suflare, iar despre cele ce se vor întîmpla după aceasta,
cum vom fi încredinţaţi?" Şi aceasta o zicea sfîntul, mai înainte spunînd
ducerea sa degrabă către Dumnezeu.
Şi făcînd după dorinţa lui, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile
Taine ale lui Hristos, după săvîrşirea mărturisirii; şi dîndu-i sărutarea
cea iubită pentru Hristos, i-a grăit: "Rogu-te, robule a lui Dumnezeu, să
mă aştepţi la Viga, lîngă casa de rugăciune"; şi a făgăduit sfîntul să-l aştepte
acolo pe egumen. Deci, acela s-a dus la bolnav, iar cuviosul la casa pomenită,
întru care, dînd mulţumită lui Dumnezeu pentru cîştigarea împărtăşirii şi
pentru toate darurile şi din destul rugîndu-se, a intrat în chilia care era
lîngă acea casă; şi într-însa închizîndu-se, îşi gătea fericitul său suflet,
cum să-l dea în mîinile lui Dumnezeu.
Într-acea vreme un neguţător din cetatea Novgorodului, anume
Ioan, mergînd pe apă cu neguţătoria sa, a stat la acea casă de rugăciune,
care se afla lîngă mal. Ieşind din luntrea sa, s-a închinat în biserică sfintelor
icoane şi, intrînd în chilie, a aflat într-însa pe Cuviosul Savatie şi s-a
binecuvîntat de dînsul, iar sfîntul binecuvîntîndu-l l-a învăţat destul din
dumnezeiasca Scriptură, povăţuindu-l la lucruri bune. Folosindu-se neguţătorul,
voia să dea sfîntului din averea sa cele de trebuinţă, pentru că era foarte
bogat. Iar el nimic nu voia să ia de la dînsul şi zicea: "De voieşti să faci
milostenie, ai pe cei ce le trebuie, iar mie nu-mi trebuie nimic". Îl învăţa
pe Ioan despre iubirea de săraci, despre milostivire şi despre celelalte fapte
bune. Iar bărbatul acela s-a mîhnit, căci nimic n-a luat de la dînsul stareţul.
Iar cuviosul, vrînd să-l mîngîie, i-a zis: "Fiule Ioan, să te odihneşti aici
pînă dimineaţă şi vei vedea darul lui Dumnezeu şi apoi fără de osteneală te
vei duce în calea ta". Însă Ioan voia să plutească de acolo şi îndată s-a
făcut cutremur şi învăluire în rîu şi în mare; şi s-a spăimîntat Ioan văzînd
schimbarea cea neaşteptată a văzduhului şi tulburarea cea mare a apei şi a
rămas acolo.
A doua zi a mers Ioan la chilie, vrînd să ia binecuvîntare
de la Cuviosul Savatie şi să se ducă în calea sa, de vreme ce învăluirea apei
se schimbase întru alinare. Şi bătînd cu rugăciune în uşă, n-a primit răspuns.
Deci, bătînd el a doua oară şi a treia oară, s-a deschis uşa şi, intrînd înăuntru,
a văzut pe sfînt îmbrăcat în mantie şi cu culionul în cap. Apoi, apropiindu-se
de el, zicea: "Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, că am îndrăznit a veni la
tine, avînd dragoste şi credinţă către sfinţia ta. Deci, mă rog cuvioşiei
tale să-mi dai binecuvîntare de cale, cu bună sporire să călătoresc cu ale
tale sfinte rugăciuni". Acestea zicîndu-le Ioan, nu auzea glas nici ascultare;
căci acum cinstitul şi sfîntul suflet al Cuviosului Savatie s-a dus către
Domnul şi un frumos miros venea în chilie. Iar Ioan, văzînd că nimic nu-i
răspunde cuviosul şi părîndu-i-se că a adormit, s-a apropiat de dînsul, atingîndu-l
cu mîna, dar văzîndu-l sfîrşit întru Domnul, s-a spăimîntat şi s-a umilit,
vărsînd lacrimi fierbinţi din ochi.
Într-acea vreme egumenul Natanail, întorcîndu-se de la cel
bolnav, a venit; şi văzînd pe sfîntul mort, a plîns şi a sărutat cinstitul
lui trup, povestind neguţătorului despre faptele cuviosului. Unul spunea cum
s-a învrednicit a-i da dumnezeieşile Taine plăcutului lui Dumnezeu; iar celălalt
spunea cum s-a învrednicit a se îndulci de folositoarele vorbe ale aceluia.
Şi cîntînd rugăciuni deasupra gropii, a îngropat cu cinste sfîntul lui trup,
dînd ţărîna ţărînii. Cuviosul Savatie s-a săvîrşit în 26 de zile ale lunii
lui septembrie, zi în care şi pomenirea lui se cinsteşte, întru slava lui
Dumnezeu Celui în Treime slăvit, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia
se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie
Cuvinte cheie: Cuviosul Savatie
Cautare:
Vizualizari: 1113
Id: 1580
Imagine:
Share:
