Despre lacrimile de la rugaciune

După Sfântul Isaac Sirul, lacrimile sunt puse între minte şi trup: ele sunt semne ale trupului, semne în trup, despre aşezarea minţii. Sunt un dar bineplăcut de la Dumnezeu, însă doar pentru unii. Ştim cu toţii că femeia cea păcătoasă a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar El a iertat-o, pentru cinstirea pe care I-a adus-o Lui şi pentru faptul că a dorit din toată inima să fie iertată. Dar nu se spune acelaşi lucru despre fiul risipitor, care a avut şi el pocăinţă, gândul spre întoarcere.

Întoarcerea, pocăinţa în sine, este părăsirea păcatului; acesta este esenţialul. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre lacrimile de întristare şi despre lacrimile de bucurie. Aşezarea sufletească poate fi, în sensul acesta, de întristare pentru păcate, şi aceasta poate aduce lacrimi pentru unii. În schimb, alţii au o sensibilitate faţă de bucuria de la Dumnezeu şi pot avea şi din aceasta darul lacrimilor.

Lacrimile nu sunt esenţialul, esenţialul fiind aşezarea sufletească. Bineînţeles, că ele sunt dorite. Noi, de exemplu, avem la sfânta slujbă un cuvânt care zice astfel: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi ma învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit, şi mir de bună mireasmă să-Ţi aduc Ţie: viaţă curată, întru pocăinţă mie agonisită; ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”.

În această rugăciune, adresată Mântuitorului Hristos, cerem lacrimi. Păcate avem, Dumnezeu ştie câte, dar nu avem aşezarea de lacrimi pe care a avut-o femeia cea păcătoasă, şi atunci zicem: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii păcătoase şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit”. Astfel, cerem de la Dumnezeu un har special.

Mirul nostru trebuie să fie viaţa curată, întru pocăinţă agonisită, pocăinţa aducând viaţa curată. Cerem de la Dumnezeu, întocmai ca femeia păcătoasă, noi fiind mult mai jos decât ea. Dacă Dumnezeu vrea, ne va învrednici să udăm cu lacrimi preacuratele Sale picioare, acest semn fiind o îndurare din partea Domnului faţă de noi, creaturile Sale.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei, pp. 65-66)

Categoria: Articole

Cautare: