Iubirea trebuie sa fie adevarata noastra lege de convietuire

Cred că cea mai mare dragoste pe pământ este dragostea părinţilor faţă de copii; dar aceasta, atâta timp cât copiii sunt buni şi ascultători.

Dumnezeu însă ne iubeşte şi când suntem buni, dar ne iubeşte şi când suntem răi şi păcătuim. Atunci este milostiv şi dacă ne pocăim şi ne întoarcem, ne iartă. Sfântul Apostol Pavel spune: „iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20). Mult grăitoare în acest sens este pilda cu fiul risipitor, care ne arată iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei ce se întorc de pe calea păcatului. Când fiul se întoarce plin de căinţă, recunoscând că a greşit, tatăl nu-i face nici un reproş de genul: „Vezi ce ai păţit dacă nu m-ai ascultat, sau vezi cum ţi-ai risipit averea”, ci iertându-l, s-a bucurat de întoarcerea lui. Dacă cu aceeaşi zdrobire de inimă ne vom întoarce şi noi de pe drumul păcatelor, la fel vom fi primiţi, pentru că „multă bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce!”.

În schimbul dragostei şi milostivirii pe care Dumnezeu le manifestă faţă de noi, El aşteaptă ca şi omul să-I răspundă cu aceeaşi dragoste şi ascultare. În ce mod?

Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, una sunt prin iubire, şi dacă omul a fost creat din această iubire, oare nu tot iubirea trebuie să fie adevărata noastră lege de convieţuire?

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 16-17)

Categoria: Articole

Cautare: