Patimile sunt o pervertire a puterilor sufletului

Alăturându-se Sfinţilor Părinţi, Nicolae Cabasila afirma: „Doar chiar dintru început aşa a fost adusă firea omului pe lume, pentru ca prin minte şi voinţă să ajungă făptură nouă; judecata minţii de aceea ni s-a dat, ca să putem cunoaşte pe Hristos, voinţa ca să ne avântăm spre El, iar aducerea aminte pentru a-L purta în noi, toate acestea fiind astfel rânduite din pricină că El a fost modelul după care s-au zidit toate făpturile”.

Prin urmare, omul nu a fost creat pătimitor sau împătimit, în sensul în care se manifestă patimile într-un om trupesc care nu are în el lucrarea Duhului Sfânt: „Patimile nu le avem în chip firesc, căci nici nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas, ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după fiinţă, ci sunt ca o boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile, care se iveşte după aceea, din lipsa luminii. Abătându-se sufletul de la virtuţi, din iubirea de plăcere, a dat naştere patimilor (bolilor) şi le-a întărit pe acestea împotriva sa” (Avva Dorotei).

Altfel spus, patimile sunt o pervertire a puterilor sufletului. Dumnezeu nu l-a zidit pe om cu patimi de ocară: „Răul sau patima nu se găsesc în mod firesc în natura omului, căci Dumnezeu nu este creatorul patimilor. Există însă în firea noastră multe virtuţi sădite de El, dintre care iată câteva: milostenia, pentru că şi păgânii sunt compătimitori; iubirea, pentru că şi fiinţele fără de raţiune deseori plâng când sunt despărţite unele de altele; credinţa, pentru că toţi o avem în noi înşine, fără a fi nevoie s-o împrumutăm de la alţii” (Sf. Ioan Scărarul).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 284-285)

Categoria: Articole

Cautare: