Pentru omul care duce o viata dumnezeiasca, inima este o realitate vie

Îmbiindu-ne metoda isihastă a rugăciunii inimii, Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei ne încredinţează că atunci când vom face „să înceteze împrăştierile din afară" şi vom părăsi „gândurile dinlăuntru", mintea ni se va ridica „la lucrurile şi la cuvintele Duhului". În continuare, arhipăstorul ne îndeamnă: „Opreşte aşadar, vorbirile despre cele din afară şi luptă-te cu gândurile dinlăuntru până ce vei afla locul rugăciunii curate şi casa în care locuieşte Hristos, Care te luminează şi te îndulceşte prin cunoştinţa şi sălăşluirea Lui". Inima este deci locul în care se descoperă harul prin asceză - locul unde sălăşluieşte Hristos; cel care s-a curăţit pe sine de patimi şi de orice făptuire păcătoasă cunoaşte aceasta. În timp ce pentru omul care duce o viaţă dumnezeiască, inima este o realitate vie, pentru cel căzut, care vieţuieşte departe de Dumnezeu, inima este ascunsă şi întru totul necunoscută; unul ca acesta nici nu ştie dacă inima lui există sau nu.

Descoperirea inimii echivalează cu descoperirea persoanei. Cel care, prin asceză întru har, pătrunde în inima sa - acel loc unde Se revelează Hristos ca împărat al său - devine o persoană, deoarece persoana poartă în sine asemănarea cu Dumnezeu.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 184)

Categoria: Articole

Cautare: