Prin el insusi, omul e firav ca o floare a campului…

Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă, mila lui Dumnezeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi Dumnezeu singur este în suflet, în minte şi peste tot.

Prin el însuşi, omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela Îi mulţumeşte pentru orice întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire cât şi în înjosire.

Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm, încât duhul să fie întotdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi, să trăim simplu ca pruncii; atunci, harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pentru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb, şi cu acest har sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lume, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât că nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte pe ea.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 203)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: