Prin smerenie, omul ajunge la curatia lui Adam de dinainte de pacat

În zilele Postului Mare, Sfânta Biserică ne îndreaptă gândurile spre evenimentele evanghelice, la chipul vameşului şi fariseului.

„Doamne, milostiv fii mie păcătosul”, a rostit vameşul din adâncul inimii şi cu multă smerenie aflându-se în templu, el, care era urât de toţi, în timp ce fariseul, aparent împlinitor al tuturor poruncilor Legii, se mândrea şi se socotea drept.

Oare cum apărem noi în viaţa de zi cu zi în faţa lui Dumnezeu: vameşi sau farisei? Oare săvârşim fapte bune ca să ne putem mândri? Şi, în general, pot sta alături fapta bună şi patima?

Să ne aducem aminte de Sfânta Scriptură, care spune că din cauza mândriei a avut loc prima cădere: îngerul Domnului a vrut să fie mai presus de Creatorul său. Şi prin smerenie s-a ajuns la mântuire: Dumnezeu, prin marea Sa smerenie, S-a întrupat şi a pătimit.

Când Adam era în rai, Dumnezeu i-a trimis toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, ca să-i fie de ajutor, iar Adam le-a pus nume tuturor. Cât timp omul n-a ştiut de păcat, toate animalele îi erau supuse şi ascultau de el. După cădere însă, toate creaturile au început să sufere şi să se chinuie.

Acum, când omul ajunge la starea de smerenie adâncă ce i-a fost dată lui Adam, el poate porunci din nou animalelor. Nu le dresează ca la circ, însă fiarele sălbatice îl slujesc. Animalele simt acest duh şi se închină în faţa omului, se smeresc. Atunci când, pe arena Colosseumului, asupra creştinilor erau eliberate fiarele sălbatice, acestea îşi plecau capetele în faţa lor şi le lingeau mâinile şi picioarele. Astfel, prin smerenie, omul ajungea la curăţia lui Adam de dinainte de păcat.

(Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov) , vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 183)

Categoria: Articole

Cautare: