Staretul Iacov Țalikis iubea milostenia

Stareţul devenea din ce în ce mai milostiv. Sub patul său îşi avea traista, un săculeţ făcător de minuni. În acesta punea banii care i se dădeau, iar el, la rândul său, lua bacnotele, le făcea mosoraşe şi punea pe fiecare câte o hârtiuţă prinsă cu elastic, pe care scria numele căruia i se cuveneau. Întotdeauna dădea milostenie îndestulată, însă atunci când era mare nevoie, când unii tineri mergeau să se opereze sau să se stabilească în străinătate, dădea o sumă mare de bani. Se întâmpla uneori să trimită la intervale de timp sume mari de bani la aceiaşi bolnavi, pe care îi luase sub protecţia sa. De multe ori plicurile cu bani pe care le primea nu le deschidea, ci le dădea aşa cum le primea, ca să nu se gândească să ţină o parte din ei pentru altă milostenie.

Şi traista lui nu se golea niciodată, precum încredinţa el însuşi:

- Dau cinci şi îmi aduc cincizeci. Şi astfel traista are întotdeauna bani în ea, niciodată n-am găsit-o goală.

Atunci când miluia pe cineva, Starețul lacov simţea o mare bucurie şi chiar ceva mai mult: recunoştinţă faţă de cel pe care îl miluia. Îl puteai vedea cu câtă bucurie primea pe cel pe care îl ajutase. Iar dacă cel căruia îi făcuse bine îi ducea un oarecare dar mic, o dovadă neînsemnată a recunoştinţei sale, atunci Stareţul o spunea mereu şi altora, îi mulţumea aceluia de multe ori, ca şi când darul aceluia ar fi fost lucrul cel mai preţios pentru el.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 177)

Categoria: Articole

Cautare: