Trei sunt puterile sufletului: ratiunea, pofta si mania

Ce semnifică istorisirea de la Judecători despre un levit şi concubina lui pe care, după ce au batjocorit-o, au ucis-o cei din neamul lui Veniamin?

Deoarece mintea, care de la început, fiind de la Dumnezeu, era sfântă, a ucis prin cădere legea firii, şi-a luat concubină, adică slujirea Legii, aceasta nefiind naturală, ci adusă din afară. Apoi, mişcările naturale ridicându-se împotrivă, precum lupii, au ucis-o şi pe aceasta. Iar mintea cea sfinţită (preotul), mâniindu-se, o taie în bucăţi şi o trimite în toate hotarele lui Israel la cele douăsprezece neamuri, adică împarte poruncile Legii şi le distribuie pe fiecare la puterea corespunzătoare din suflet, astfel încât toate să fie mişcate spre uciderea gândurilor celor neorânduite. Căci trei sunt puterile sufletului: raţiunea, pofta şi mânia. Acestea au nevoie de patru virtuţi naturale: fiindcă fără acestea nu ar putea avea loc nici omorârea răutăţii, nici îndreptarea spre virtute. Apoi, pentru a ajunge la lucrare, cele deosebite frumos [de noi mai sus au nevoie şi de cele cinci simţuri ca să plinească numărul complet de doisprezece, care semnifică toate neamurile lui Israel. Dar numărul doisprezece înseamnă, de asemenea, timpul şi firea. Căci timpul este septiform, iar firea pentiformă.

Faptul că în război au căzut mulţi dintre israeliti şi după aceea puţini au învins înseamnă că trebuie ca cel ce luptă împotriva păcatului să se cureţe de orice patimă, deoarece cât timp va fi stăpânit de înălţarea cugetului sau de slava deşartă şi înfumurare, sau îi condamnă pe alţii, sau este ţinut de orice altă patimă, fără îndoială va fi aflat neputincios în războiul împotriva patimilor şi va cădea. Dar trebuie să se cureţe de toate şi aşa să stea în poziţie de luptă, fiindcă numai astfel dăruieşte Domnul biruinţa. Iar faptul că s-a înduioşat Israel de cei rămaşi din Veniamin, care s-au refugiat la stânca Rimon, arată că cel ce luptă împotriva patimilor nu trebuie să ucidă împreună cu patimile şi puterea naturală, ci să biruiască numai pe cele care sunt contrare firii. Astfel, dacă cineva luptă împotriva patimii lăcomiei pântecelui nu trebuie să se lipsească de toată hrana necesară întreţinerii vieţii, ci de un trai dezmierdat şi desfrânat. Iar refugierea la stâncă înseamnă credinţa în Hristos sau deprinderea stăruitoare a lucrării practice (nevoinţei), care ucide cu uşurinţă neorânduiala patimilor. Căci Rimon se tâlcuieşte ridicarea [osândei] morţii.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 108-109)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: