Zice vrajmasul: Postul - daunator si pe deasupra inutil

Următorul argument împotriva postitului este acela potrivit căruia tot ce este mult prea greu devine pe termen lung şi vătămător pentru sănătate:

„Gândurilor care mă sfătuiesc şi-mi spun: «Nu duce o viaţă aşa de aspră şi nu-ţi zdrobi trupul slăbit cu postire si osteneală neîncetată», Şi cu toate că s-a ostenit în veac, viu va fi până întru sfârşit şi nu va vedea stricăciune când îi va vedea pe cei înţelepţi murind” (Ps 48, 10).

Replica pune necruţător degetul în punctul nevralgic al întregii griji după binele trupesc: viaţa omului este mărginită şi nu se poate sustrage acestui adevăr oricâte viclenii ar folosi.

„Gândului care-mi insinuează dorinţa devin ca una care ar veni din ficat şi din rinichii plini de apă: Cine îşi lucrează pământul se va îndestula de pâine” (Prov 12, 11a).

Aici vorbeşte „mintea sănătoasă" a fiecăruia. Vom vedea însă de îndată că asemenea spaime nu sunt decât pretexte superficiale. Pentru că sensul postitului nu este în nici un caz acela de a produce daune trupului. Din contră, folosit adecvat şi dozat cu măsură, adică acomodat puterilor şi nevoilor fiecărui om în parte, acest leac are tocmai sensul de a feri trupul şi sufletul de orice vătămare, respectiv de a vindeca bolile lor. Există infinit mai mulţi oameni care, în ţările bogate, astăzi mai mult decât oricând, s-au distrus hrănindu-se iraţional decât postind iraţional.

Obiecţia superficială, potrivit căreia renunţarea la mâncare ar dăuna sănătăţii, poate fi auzită la tot pasul. E însă uşor de combătut. Mult mai insidioasă e însă obiecţia legată de aceasta şi potrivit căreia că postul ar fi în definitiv cu desăvârşire inutil.

„Gândului care-mi spune: «Nu-ţi da osteneală sufletu lui tău prin mult post, căci nu-ţi va fi de nici un folos şi nu-ţi va curaţi mintea!»: A făcut apoi baia de aramă, cu tălpica ei tot de aramă; [a făcut-o] din oglinzile femeilor postitoare, ale celor ce-au postit la intrarea cortului mărturiei" (Iş 38, 8; LXX 38, 26).

„Gândului care ne spune că viaţa monahală e aspră şi apăsătoare peste măsură, că ne pierde în chip rău trupul şi nu ne e de nici un folos sufletului: Certarea, oricare ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre întristare; dar mai târziu, celor ce-au fost încercaţi prin ea le pune înainte roadă paşnică a dreptăţii" (Evr 12, 11).

Mobilul care impulsionează viaţa omului, chiar în forma ei secularizată, e speranţa. în comparaţie cu binele sperat, şi anume „curăţia minţii" ca premisă a „cunoaşterii lui Dumnezeu", sacrificiile care trebuie făcute în acest scop sunt mici. Postirea ţine însă în mod indisolubil de acea „disciplină" (paideia) de „moderare a patimilor" (metriopatheia), care constituie esenţa treptei practice a căii duhovniceşti (Prov 1, 2).

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 32-33)

Categoria: Articole

Cautare: