Pelerinul rus - Povestirea a saptea

www.resurse-ortodoxe.ro - Predici, rugaciuni, filme, carti, conferinte ortodoxe

Pelerinul rus - Povestirea a saptea

„[…] Şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi…”

(Iacov 5, 16)

Pelerinul: Râvnitorul meu tovarăş de călătorie, profesorul, împreună cu mine, am dorit ca înainte de a porni la drum să trecem pe la prea cuvioşia ta, ca să ne luăm rămas bun şi să te rugăm să nu ne uiţi în rugăciunile sfinţiei tale…

Profesorul: Da, sinceritatea sfinţiei tale şi convorbirile cele mântuitoare de suflet ne-au îndulcit inimile. Amintirea lor se va păstra în sufletele noastre ca zălog al unei legături şi al unei iubiri creştine, oricât de departe ne vor duce paşii.

Duhovnicul: Vă mulţumesc că-mi arătaţi dragostea voastră. Venirea dumneavoastră este foarte nimerită! La mine s-au oprit doi călători: un călugăr din Moldova şi un pustnic care a trăit douăzeci de ani în liniştea unei păduri. Doresc să vă vadă. Iată-i!

Pelerinul: Fericită este viaţa pustnicilor! Cât de potrivită pentru apropierea sufletului spre unirea cu Dumnezeu. Să te afli în singurătatea unei păduri, unde pomul vieţii creşte în voie şi plin de dulceaţă în inima iubitoare de rugăciune a trăitorului pustiei! Dacă aş avea unele mijloace, oricât de modeste pentru hrană, atunci cred că nu m-aş despărţi de o astfel de viaţă de sihastru.

Profesorul: Nouă ni se par bune când le privim de departe, dar când ne lovim de realitate, atunci fiecare se poate încredinţa că orice loc, în ciuda anumitor avantaje, are în acelaşi timp şi dezavantajele sale. Desigur că, pentru cel care are o fire tristă şi o înclinare spre tăcere, o viaţă de pustnic este plină de bucurie, însă câte primejdii nu sunt presărate pe această cale! Istoria asceţilor ne pune la îndemână multe pilde din care se vede cum mulţi sihastri şi pustnici închişi în peşterile lor, rupând cu totul legătura cu oamenii, au căzut în propria lor înşelare şi într-o adâncă amăgire.

Pustnicul: Mă mir cât de adesea îţi este dat să auzi în Rusia, nu numai în mănăstirile de călugări, ci chiar de la unii mireni cu frica lui Dumnezeu, că mulţi dintre cei care doresc o viaţă pustnicească sau o practică în lucrarea rugăciunii lăuntrice sunt reţinuţi de frica înşelărilor pierzătoare. Stăruind asupra cuvintelor lor, ei aduc pilde în sprijinul afirmaţiilor lor şi, aşa cum ei se feresc de o viaţă lăuntrică, tot astfel îi îndepărtează şi pe alţii de ea… Eu cred că asta vine din două pricini: una, dintr-o lipsă de înţelegere şi dintr-o lipsă de îndrumare duhovnicească, ori din propria trândăvie, care-i împiedică să pună început bun nevoinţelor contemplative; iar a doua, din invidie, ca nu cumva să-i întreacă în aceste înalte cunoştinţe cei care s-ar afla pe o treaptă mai jos. Îmi pare foarte rău că cei ce împărtăşesc această convingere nu pătrund în gândirea Sfinţilor Părinţi, care învaţă răspicat şi hotărât că, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu, nu trebuie să ne fie frică sau să ne îndoim. Chiar dacă unii au căzut în înşelare de sine sau în nebunie, asta s-a întâmplat din pricina mândriei; în lipsa unui îndrumător, au primit vedeniile şi visurile ca pe ceva adevărat. Dar, chiar dacă s-ar întâmpla o astfel de ispită, continuă el, asta ar duce la îmbogăţirea experienţei şi spre cunună; căci, în timpul acestei îngăduiri, le vine ajutorul grabnic de la Dumnezeu. „îndrăzniţi! Eu sunt cu voi, nu vă temeţi, zice Iisus Hristos” (Grigorie Sinaitul). De aici urmează că teama, frica, de o viaţă lăuntrică din pricina vreunei înşelări este zadarnică, căci smerita recunoaştere a păcatelor, sinceritatea sufletului în faţa povăţuitorului şi îndepărtarea oricărei închipuiri în timpul rugăciunii sunt un reazem tare şi fără primejdii, care ne apără de înşelare. Sfântul Filotei Sinaitul spune următoarele: „Mulţi dintre călugări nu înţeleg înşelăciunea minţii lor, pe care o suferă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţă numai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când este vorba de minte, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce sunt neluminaţi şi necunoscători.” „Şi, chiar de vor auzi despre alţii că într-înşii lucrează darul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, din pricina invidiei”, întăreşte Sfântul Grigorie Sinaitul.

Profesorul: Desigur că recunoaşterea păcatelor proprii este la îndemâna celui ce ia aminte la sine; dar ce ar trebui să faci în cazul când nu ai un îndrumător, care te-ar putea povăţui, prin experienţa lui, pe calea lăuntrică? Acesta, primind spovedania unui suflet, ar putea să-i arate cunoştinţa dreaptă şi sigură privitoare la viaţa duhovnicească, în acest caz e mai bine să nu te atingi de contemplaţie decât să începi lucrarea cu de la sine putere şi fără povăţuitor… Mai departe: pentru mine este de neînţeles în ce fel, atunci când te aşezi la rugăciune ştiind că Dumnezeu e de faţă, poţi păstra o desăvârşită „nevedere”? Este ceva firesc, căci sufletul nostru, sau mintea, nu-şi poate înfăţişa nimic fără o formă, într-o deplină nevedere. Şi pentru ce nu ne-ar fi îngăduit, în timpul cât ne cufundăm mintea în Dumnezeu, să ne înfăţişăm chipul lui Iisus sau Prea Sfânta Treime sau altele?…

Pustnicul: Povăţuirea unui duhovnic încercat şi priceput în cele sufleteşti sau sfaturile unui călugăr bătrân, care ne-ar cunoaşte gândurile şi piedicile întâmpinate, constituie principala condiţie pentru cel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea inimii. Totuşi, în cazul în care nu se poate găsi un astfel de povăţuitor, atunci aceiaşi Sfinţi Părinţi ne pun la îndemână o indicaţie. Cuviosul Nichi-for Monahul învaţă limpede astfel: „în vremea când te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică a inimii, ai nevoie de un îndrumător adevărat şi priceput. Dacă unul ca acesta lipseşte, trebuie să-l cauţi cu sârguinţă. Dacă însă tot nu-l găseşti, atunci cu inimă înfrântă cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor ca să scoţi îndrumările şi povăţuirile din scrierile Sfinţilor Părinţi, călăuzindu-te astfel cuvântul Domnului din Sfânta Scriptură.” De altfel, trebuie să ne dăm seama că cel care caută, cu o dorinţă adevărată şi stăruitoare, poate auzi un cuvânt folositor şi povăţuitor chiar de la cei simpli. Sfinţii Părinţi ne încredinţează de asemenea că, dacă întrebi cu credinţă şi cu gând bun, chiar pe un sarazin, atunci şi acesta îţi poate spune un cuvânt de folos. Dar dacă vei cere sfatul unui prooroc, fără credinţă şi fără scop bun, atunci nici acesta nu va găsi un răspuns mulţumitor… O pildă privitoare la această problemă aflăm la Sfântul Macarie cel Mare, Egipteanul, pe care l-a înţelepţit odată un simplu ţăran, punând capăt prin aceasta unei patimi. In ce priveşte însă „nevederea”, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu ne închipuim şi să nu primim nici un fel de apariţii în vremea contemplaţiei: nici lumină, nici înger, nici pe Hristos, nici pe vreun sfânt, ci să ne întoarcem faţa de la orice vedere. Aceştia sunt mânaţi desigur de motivul că puterea închipuirii poate uşor întruchipa sau, ca să zic aşa, învia o imagine mentală, din această pricină omul neîncercat devenind o pradă uşoară pentru visuri, luându-le drept apariţii ale harului, bine ştiind că, după cum se spune în Sfânta Scriptură, „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14). Mintea se poate afla în chip firesc şi uşor în „ne-vedere” şi s-o păstreze chiar în timpul când îşi aminteşte că Dumnezeu este de faţă. Puterea închipuirii îşi poate înfăţişa ceva în chip simţit în însăşi starea de „nevedere”, aşa cum se întâmplă atunci când ia aminte la anumite lucruri care nu cad sub simţul vederii, neavând un chip sau o formă din afară. Aşa, de pildă, sunt închipuirea şi simţirea proprii, ce vin în sufletul nostru prin lucrarea aerului, căldurii sau frigului. Găsindu-ne la o temperatură coborâtă ne putem repede închipui în minte căldura, deşi aceasta nu are formă, nu e supusă vederii, nici nu poate fi măsurată prin simţurile celui ce se află în frig. În chip asemănător, ne putem închipui în minte prezenţa lui Dumnezeu şi să o recunoaştem în inimă într-o desăvârşită, nevedere.

Pelerinul: Şi mie mi s-a întâmplat să aud în peregrinările mele, de la oameni credincioşi care căutau mântuirea, că le este frică, din cauza unei înşelăciuni întâmplătoare, să se atingă de lucrarea lăuntrică. Unora le citeam cu mult folos din Filocalie îndrumările Sfântului Grigo-rie Sinaitul, care spune că „lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşa cum poate fi lucrarea minţii, căci, dacă vrăjmaşul ar vrea chiar să schimbe căldura inimii în înfocarea lui dezordonată sau să prefacă veselia inimii într-o dulceaţă plină de umezeală, totuşi timpul şi simţul vor da jos de la sine masca vicleniei lui”.

Am întâlnit, de asemenea, pe alţii care, spre marea noastră părere de rău, deşi au cunoscut cărarea tăcerii şi rugăciunea inimii, totuşi, în cazul unei poticniri sau slăbiciuni păcătoase, au căzut în deznădejde şi au părăsit lucrarea lăuntrică a inimii, pe care o cunoşteau bine.

Profesorul: Dar asta e ceva foarte firesc! Chiar eu însumi trăiesc aşa ceva, când se întâmplă să mă abat din calea lucrării lăuntrice spre o nenorocită risipire sau să fac o faptă care nu e la locul ei… Dacă rugăciunea lăuntrică a inimii este un lucru sfânt şi o unire cu Dumnezeu, nu este oare o îndrăzneală şi o necuviinţă să se lucreze aceasta într-o inimă păcătoasă, fără s-o fi curăţit printr-o pocăinţă smerită? E mai bine să fim muţi în faţa lui Dumnezeu decât să rostim cuvinte „nebuneşti”, pornite dintr-o inimă întunecată şi împrăştiată!

Călugărul: Îîmi pare foarte rău că judeci aşa! Tocmai acest gând de deznădejde, mai ucigător decât orice păcat, este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră… Sfinţii noştri Părinţi, având o mare experienţă, dau în acest caz o îndrumare cu totul deosebită. Cuviosul Nichita Stithatul spune că, dacă s-ar întâmpla să cazi şi să ajungi chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci îndată către Dumnezeu. El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu, ca să fim vindecaţi şi curăţiţi. O mare mulţime de dascăli duhovniceşti susţin aceasta cu multă tărie. Deşi suntem în luptă cu vrăjmaşii mântuirii, cu patimile noastre, nu trebuie să dăm înapoi când e vorba de lucrarea purtătoare de viaţă, adică de chemarea lui Iisus Hristos, care se află în inimile noastre! Faptele noastre rele nu numai că nu trebuie să ne întoarcă de la Dumnezeu, trezind în noi neliniştea, deznădejdea şi mâhnirea, ci, dimpotrivă, trebuie să ajute la o grabnică alergare spre Dumnezeu. Copilul dus de mâna mamei, când începe să meargă singur, se întoarce cât mai repede spre ea, iar când se poticneşte, se ţine cu tărie de poala ei.

Pustnicul: Eu cred că duhul deznădejdii, duhurile şi gândurile furtunoase de îndoială sunt stârnite, mai lesne decât orice, de o minte risipită şi de o lipsă de pază, tocmai în timpul când e nevoie de o întoarcere spre noi înşine. Părinţii din vechime, plini de dumnezeiască înţelepciune, ieşeau biruitori în faţa duhului deznădejdii, primeau o iluminare lăuntrică şi o întărire a nădejdii în Dumnezeu, rămânând într-o tăcere deplină, în singurătate. Ne-au dat şi nouă un sfat folositor şi înţelept: „Şezi în chilia ta, şi ea te va învăţa toate!”

Profesorul: Aş dori foarte mult să cercetezi ideile mele privitoare la tăcerea atât de mult lăudată de sfinţia ta şi la binefăcătorul folos al sihăstriei, de care se ţin pustnicii cu atâta dragoste. Iată care e părerea mea. Toţi oamenii, după legea firii lăsată de Dumnezeu, se află în legătură unul cu altul, care le este atât de trebuincioasă, fiind datori să se ajute unul pe altul în viaţă, să fie folositori unul altuia şi să muncească unul pentru altul. Din această legătură se naşte bunăstarea neamului omenesc şi dragostea pentru aproapele. Pe câtă vreme un sihastru, depărtându-se de legătura cu oamenii, ce folos aduce pentru bunul mers al obştii omeneşti şi prin ce poate sluji aproapelui, când el nu lucrează nimic? El nimiceşte în fiinţa lui cu desăvârşire legea Creatorului privitoare la legătura dragostei care-l uneşte cu aproapele şi ia înrâurirea binefăcătoare asupra fraţilor!…

Pustnicul: Fiindcă punctul dumitale de vedere cu privire la tăcere nu este adevărat, nici concluzia nu este dreaptă. Să le cercetăm cu de-amănuntul:

1. Un pustnic tăcut şi singuratic nu numai că nu se găseşte într-o stare nelucrătoare şi trândavă, ci, dimpotrivă, lucrează în mod deosebit şi chiar mai mult decât cei ce iau parte la viaţa obştească. El munceşte neobosit cu firea lui cea mai înaltă: ia aminte, cugetă, urmăreşte starea şi mersul vieţii sale duhovniceşti. Aceasta este adevărata ţintă a liniştii! Şi pe cât este de folositoare pentru propria lui desăvârşire, tot pe atât este de binefăcătoare şi pentru fraţii lui, care sunt lipsiţi de putinţa de a se cufunda, fără nici o risipire, în ei înşişi, în vederea sporirii vieţii morale. Cel ce tace cu băgare de seamă, făcându-şi cunoscute experienţele sale lăuntrice, fie prin cuvinte (în cazuri rare), fie lăsându-le prin scris, lucrează în mod simţit spre folosul sufletesc şi spre mântuirea fraţilor săi, ba chiar îi ajută într-o măsură mai mare şi într-un chip mai înalt decât un binefăcător obştesc. Căci binefacerea particulară, simţită, făcută de oamenii lumii, se mărgineşte întotdeauna la un mic număr de nevoiaşi, pe câta vreme un om duhovnicesc devine binefăcătorul unor popoare întregi prin oferirea convingerilor şi mijloacelor puse în practică în vederea desăvârşirii vieţii duhovniceşti. Experienţele şi poveţele lui trec din neam în neam, lucru pe care noi îl vedem şi de care ne folosim din vechime până în vremea de acum. Şi asta nu se deosebeşte prin nimic de milostenia ce se dă din toată inima pentru Hristos, care se înfăptuieşte de dragostea creştină, ba chiar o întrece în urmările ei.

2. Înrâurirea binefăcătoare şi folositoare asupra aproapelui, înfăptuită de un pustnic ce-şi petrece viaţa în tăcere, nu se arată numai în îndrumările scoase din urmărirea vieţii sale lăuntrice, ci însăşi pilda vieţii lui de lepădare îi foloseşte mireanului atent, pe care-l aduce la cunoaşterea de sine şi-l întoarce spre simţul evlaviei… Un om din lume, auzind vorbindu-se despre un evlavios sihastru sau trecând pe lângă coliba lui, simte un îndemn spre o viaţă plină de evlavie, îşi aduce aminte de ceea ce poate deveni omul pe pământ şi în ce chip are omul putinţa de a se întoarce la starea de contemplare de la început. Un pustnic tăcut învaţă prin însăşi tăcerea lui. Foloseşte altora prin însăşi viaţa lui, povăţuieşte prin pilda vie şi-i împinge către slăvirea lui Dumnezeu…

3. Folosul arătat mai sus decurge dintr-o tăcere adevărată, însoţită de multă înţelepciune şi luminată de razele harului. Dar şi dacă un pustnic ce se nevoieşte în tăcere n-ar avea aceste daruri binefăcătoare, prin care ar putea deveni lumina lumii, ci ar păşi pe calea liniştii numai ca să se ascundă de obştea semenilor săi, să fugă de ei din pricina trândăviei şi delăsării sale unite cu o pildă de viaţă rea şi plină de sminteală, chiar şi atunci el ar aduce un mare folos şi ar avea o binefăcătoare înrâurire asupra obştei. Ar fi asemenea unui grădinar care taie crengile uscate şi neroditoare, aruncând vlăstarele dăunătoare, care ar putea să împiedice creşterea ramurilor mai bune şi mai folositoare. Căci fără altă faptă bună, chiar şi acest lucru este mare şi este de folos obştesc, când un sihastru tăcut înlătură prin retragerea lui sminteala care s-ar fi petrecut într-un chip de neînlăturat din pricina vieţii lui trăite fără nici o rânduială în mijlocul oamenilor, prin care ar fi vătămat viaţa duhovnicească a semenilor săi.

Despre însemnătatea tăcerii Sfântul Isaac Şirul scria astfel: „Dacă vom pune într-o balanţă toate faptele vieţii de aici, vom vedea atunci că tăcerea precumpăneşte faţă de toate celelalte. Să nu-i asemeni pe cei ce fac minuni, semne şi puteri în lume cu cei ce-şi petrec viaţa într-o tăcere plină de cunoştinţă. Trebuie să iubeşti mai mult tăcerea nelucrătoare decât saturarea celor flămânzi în lume sau decât întoarcerea multor popoare la Dumnezeu. Este mai bine să te descătuşezi tu însuţi din lanţurile păcatului decât să scoţi pe robi din sclavie.”

Chiar înţelepţii lumii recunosc folosul tăcerii: şcoala filosofică neoplatonică, care avea mulţi ucenici vestiţi, sub conducerea filosofului Plotin, trăia o adâncă viaţă lăuntrică de contemplaţie, care este atinsă mai ales în tăcere… Un scriitor duhovnicesc a spus că dacă un stat ar progresa până la ultima treaptă de cultură şi de moralitate, chiar şi atunci ar fi necesar să existe oameni pe care să-i poţi folosi în scopuri contemplative, în afară de lucrarea obştească şi cetăţenească, pentru ca să nu se stingă duhul adevărului pe care ei, primindu-l de la înaintaşi, să-l dea urmaşilor.

Pelerinul: Nimeni n-a preţuit frumuseţea şi înălţimea tăcerii ca Sfântul Ioan Scărarul: „Tăcerea, zice el, este mama rugăciunii, întoarcerea din robia cugetelor, o simţită izbândă în fapte bune şi o neîncetată suire la cer.” Ba chiar însuşi Iisus Hristos, ca să ne arate folosul şi nevoia unei singurătăţi tăcute, îşi lăsa din când în când predica obştească şi se retrăgea în locuri pustii, pentru ca să Se liniştească şi să Se roage.

Contemplativii tăcuţi sunt, în fond, un fel de stâlpi care ţin bunăcuviinţa Bisericii prin rugăciunile lor neîncetate. Chiar din cele mai vechi timpuri se vede că mulţi dintre mirenii cucernici, ba chiar înşişi împăraţii şi sfetnicii lor se duceau să-i cerceteze pe pustnici şi pe cei ce se linişteau, pentru a le cere rugăciunile lor spre întărirea şi mântuirea sufletului. Urmează de aici că si un sihastru tăcut poate sluji aproapelui şi poate lucra spre folosul şi binele obştei, prin singuratica-i rugăciune.

Profesorul: Dar iată că mai am o problemă pe care n-o pot dezlega aşa de uşor: toţi creştinii noştri au obiceiul de a cere să se roage unul pentru altul; de a dori ca altul să se roage pentru mine şi, mai ales, un fiu al Bisericii „care mi-a fost încredinţat ca povăţuitor”. Asta nu este, oare, o simplă cerinţă a iubirii de sine, sau numai o deprindere împrumutată, de a vorbi cum i-au auzit vorbind pe alţii, aşa cum i se năzare minţii, fără să-şi dea seama de urmare? Dumnezeu, care are grijă de toate şi care lucrează după pronia Lui atotbună, iar nu după vrerea noastră, cere mijlocirea omului în lucrarea de mântuire a lumii? Rugăciunea făcută de mai mulţi oameni poate birui cu mai multă putere hotărârea Lui decât atunci când e făcută de unul singur? În acest caz înseamnă că Dumnezeu ar căuta la faţa omului! Oare rugăciunea altuia mă poate mântui, când ştim că fiecare dintre noi va fi acoperit de slavă sau de ruşine numai prin faptele sale proprii? Tocmai de aceea eu cred că atunci când cerem rugăciunile altuia nu facem nimic altceva decât să scoatem la iveală rodul evlavios al smereniei noastre duhovniceşti, care dă pe faţă umilinţa şi dorinţa de a se socoti unul pe altul mai vrednic de cinste, şi nimic mai mult!

Călugărul: Judecând lucrurile pe dinafară, după filosofia lumii, s-ar părea că aşa este. Dar mintea duhovnicească, luminată de razele credinţei şi învăţăturii prin practica vieţii lăuntrice, pătrunde mai adânc, contem-plează în chip mai luminos şi dezvăluie în mod tainic ceva ce este cu totul împotriva dovezilor înfăţişate de dumneata!… Ca să înţelegem mai repede şi mai limpede această chestiune o vom lămuri printr-o pildă şi vom verifica acest adevăr prin cuvântul Domnului. Ca pildă: un elev se ducea la un învăţător ca să ia lecţii pentru a dobândi ştiinţa de carte. În calea lui de propăşire în învăţătură, ucenicul întâmpină piedici din pricina slabei lui înzestrări şi, nu mai puţin, din cauza trândăviei şi risipirii, ceea ce îl aşeză în rândul celor leneşi, nesilitori. Întristat de acest lucru, el nu ştia ce să facă şi cum să se lupte cu neajunsurile sale. Odată, întâlnindu-se cu un alt elev, cu un coleg de clasă mult mai deştept, îşi spuse amarul. Plin de compătimire, acesta l-a poftit la el acasă, ca să înveţe împreună: „Vom învăţa împreună, spuse el, ne va fi mai plăcut, mai vesel şi vom avea mai mulţi sorţi de reuşită”. În acest chip ei începură să înveţe laolaltă, împărtăşindu-şi unul altuia părerile. Şi ce credeţi că a urmat peste câteva zile? Elevul delăsător deveni silitor, îndrăgi învăţătura, nepăsarea lui se prefăcu în osârdie şi în înţelegere, lucru care a avut o înrâurire binefăcătoare atât asupra firii, cât şi asupra stării lui morale. Iar înţelegătorul lui coleg deveni mai priceput şi mai iubitor de muncă. Din înrâurirea pe care au avut-o unul asupra altuia, ei au dobândit un folos comun… Şi este foarte firesc să fie aşa, căci omul se naşte într-o obşte de oameni, de la care primeşte obiceiurile vieţii, stările sufleteşti, pornirea dorinţelor, într-un cuvânt, toate însuşirile bune sau rele, după chipul semenului său. Şi pentru că viaţa oamenilor stă în cea mai strânsă legătură şi există o puternică înrâurire între semeni, atunci obiceiurile, lucrările şi năravurile unui om nu sunt decât rezultatul unei deprinderi căpătate de la oamenii în mijlocul cărora trăieşte. Ca urmare, cel rece se poate încălzi, cel neştiutor poate căpăta o minte ascuţită, cel leneş se poate trezi spre o lucrare de părtăşie vie la munca semenului lui. Un duh are puterea să-şi treacă însuşirile altui duh, poate lucra în chip binefăcător unul asupra altuia, poate să-l atragă spre rugăciune, spre luarea-aminte, să-l îmbărbăteze în deznădejde, să-l abată de la o patimă şi să-l îndemne spre o sfântă lucrare, iar în acest fel unul, ajutat de altul, se poate face mai cucernic, mai nevoitor şi mai plăcut lui Dumnezeu… Iată care este taina rugăciunii făcute pentru alţii şi care lămureşte piosul obicei al creştinilor de a se ruga unul pentru altul, de a cere rugăciunile fraţilor!…

Iar din aceasta se poate vedea nu numai că Dumnezeu este mulţumit atunci când i se fac multe cereri şi mijlociri (cum se întâmplă şi cu puternicii pământului), ci că însuşi duhul şi puterea rugăciunii curăţesc şi trezesc sufletul pentru care se roagă alţii şi îl aduc în starea de a fi vrednic să se unească cu Dumnezeu…

Dacă rugăciunea făcută unul pentru altul de către vieţuitorii de pe pământ este atât de rodnică, atunci se înţelege de la sine că rugăciunea pentru răposaţi este tot atât de binefăcătoare, căci între cele de sus şi între cele de jos este cea mai strânsă legătură. În felul acesta, rugăciunea poate pune în legătură sufletele din Biserica luptătoare cu sufletele din Biserica biruitoare, alcătuită din sufletele plecate dintre noi.

Deoarece tot ce am spus poate părea doar o judecată omenească, vom deschide Sfânta Scriptură şi ne vom încredinţa de adevărul celor spuse:

1. Aşa vorbeşte Iisus Hristos Apostolului Petru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta.” Iată că puterea rugăciunii lui Hristos întăreşte duhul lui Petru şi îl îmbărbătează în vremea ispitei ridicate împotriva credinţei.

2. Când Apostolul Petru era ţinut în temniţă, în biserică se înălţau rugăciuni cu multă stăruinţă pentru slobozirea lui. Aici iese la iveală ajutorul rugăciunii frăţeşti în împrejurările amare ale vieţii.

3. Dar cea mai limpede poruncă despre rugăciunea care trebuie făcută pentru aproapele este rostită de către Apostolul lacob astfel: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare dreptului”. Aici se întăreşte hotărât convingerea despre cele spuse mai sus…

Dar ce să zicem despre pilda Apostolului Pavel, care ni s-a dat ca model de rugăciune făcută pentru altul? Un scriitor arată că această pildă a Sfântului Apostol Pavel trebuie să ne înveţe şi să ne arate cât este de trebuincioasă rugăciunea făcută pentru altul, când însuşi acest mare sfânt şi puternic nevoitor duhovnicesc recunoaşte că are nevoie de ajutor duhovnicesc. În Epistola către Evrei, el îşi rosteşte rugămintea astfel: „Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evr. 13,18). Ţinând seama de toate acestea, vom cunoaşte mai bine ce faptă necugetată am face dacă ne-am sprijini numai pe propriile noastre rugăciuni şi izbânzi, în vreme ce acest sfânt bărbat, condus de atâta smerenie şi dăruit cu atâtea fapte bune, cere să se unească rugăciunile fraţilor evrei cu propria lui rugăciune. Şi, de aceea, cu smerenie, simplitate şi unire în duhul dragostei se cuvine să nu înlăturăm, să nu dispreţuim ajutorul pe care ni-l dă chiar rugăciunea celui mai neputincios dintre credincioşi, ştiind că duhul plin de pătrundere al Apostolui Pavel nu s-a folosit în acest caz de o amănunţită cercetare, ci a cerut rugăciunea obştească, de la toţi, cunoscând că puterea lui Dumnezeu în cei neputincioşi se desăvârşeşte, iar, ca urmare, poate să se săvârşească chiar în fraţii care se roagă şi care par neputincioşi.

După ce ne-am încredinţat prin această pildă, vom mai lua în seamă că rugăciunea făcută unul pentru altul întreţine unirea de dragoste creştină poruncită de Dumnezeu şi adevereşte smerenia şi duhul umilit al celui ce se roagă, iar prin aceasta se înflăcărează rugăciunea care se face pentru aproapele.

Profesorul: Cercetarea şi dovezile sfinţiei tale sunt foarte, foarte frumoase şi precise; totuşi aş dori să aud de la sfinţia ta ceva în legătură cu chipul rugăciunii făcute pentru aproapele, căci eu cred că dacă rodnicia şi puterea de atracţie a rugăciunii atârnă de o vie părtăşie la necazurile vieţii fraţilor noştri şi mai ales de o înrâurire necurmată a duhului celui ce se roagă asupra duhului celui care cere rugăciunea, atunci o astfel de stare sufletească nu ne va abate oare de la neîncetata stare de nevedere pe care trebuie s-o avem atunci când stăm în faţa lui Dumnezeu şi de la revărsarea sufletului ce se face înaintea Domnului pentru propriile nevoi? Iar dacă ne-am aminti numai o dată sau de două ori pe zi de aproapele nostru şi ne vom ruga cu compătimire să-i ajute Dumnezeu, atunci va fi oare de ajuns ca să putem atrage şi întări sufletul celui pentru care ne rugăm? Ca să spun mai pe scurt, vreau să aflu în ce fel sau cum trebuie să ne rugăm pentru aproapele?

Călugărul: Pentru orice s-ar face, rugăciunea săvârşită înaintea lui Dumnezeu nu trebuie şi nici nu poate sa ne scoată de la faţa Domnului, pentru că, dacă ea se revarsă în faţa lui Dumnezeu, atunci se face desigur în prezenţa Lui. În ce priveşte însă mijlocul de a ne ruga pentru aproapele, trebuie să băgăm de seamă că puterea acestei rugăciuni stă într-o sinceră părtăşie creştină la necazurile aproapelui şi, pe măsura acesteia, are o înrâurire asupra sufletului lui. De aceea, în timpul când ne amintim de aproapele, sau în vremea hotărâtă de noi, trebuie ca, ridicând ochii minţii spre Dumnezeu, să facem rugăciunea în chipul următor: „Milostive Doamne! Facă-se voia Ta, care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să ajungă; mân-tuieşte şi miluieşte pe robul Tău (cutare). Primeşte această dorinţă a mea ca pe un strigăt de dragoste poruncită de Tine.” De obicei se repetă aceste cuvinte în momentele în care suntem mişcaţi sufleteşte sau când se întâmplă să facem rugăciunea cu metaniile. Eu am cunoscut din experienţă ce lucrare binefăcătoare face o astfel de rugăciune asupra celui pentru care o rostim.

Profesorul: Atât convorbirea ziditoare de suflet, cât şi gândurile luminoase pe care le-am cules din cugetările şi vederile sfinţiei tale mă îndatorează să le păstrez într-o permanentă aducere-aminte, iar pentru dumneavoastră toţi eu nutresc o aleasă cinstire şi mulţumire plină de recunoştinţă.

Pelerinul şi Profesorul: în sfârşit a sosit şi vremea plecării noastre. Cu cea mai mare osârdie cerem rugăciunile sfinţiei tale, cu care să pornim la drum şi să călătorim.

Duhovnicul: Dumnezeul nostru, Cel Care a înviat din morţi, Hristos, Domnul păcii, să vă ajute în orice faptă bună săvârşită după voia Lui. Acestuia I se cuvine slava în vecii vecilor. AMIN.

Categoria: Pelerinul rus

Cautare:

Pelerinul rus - Povestirea a saptea

Vizualizari: 44

Id: 28913

Imagine:

Iisus-Hristos
Sfintii zilei
Cauta

cuvant:

Stiri ortodoxe
Contact

Ne pot contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).

Contact Us


Recomandari:
Resurse ortodoxe: www.resurse-ortodoxe.ro - Contine o bogata colectie de resurse ortodoxe audio/video/text: predici, rugaciuni, carti, conferinte, icoane, filme.
Agentia de stiri "Noutati ortodoxe": www.noutati-ortodoxe.ro - Ofera stiri si informatii din viata bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferinte, aparitii editoriale. Stirile pot fi preluate si de alte site-uri prin intermediul unui script.
Maica Domnului: www.maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.