(Adunată pe scurt după Grigorie prezbiterul, ucenicul său, şi după Rufin) Patria Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul),
era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz.
Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie,
iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind
născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amîndurora
le urma în parte, atît cu rătăcirea elinească, cît şi cu necredinţa iudeilor,
precum este credinţa cea rea a ipsistarilor. Iar maica Sfîntului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă,
născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi
în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată,
iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca
să-l aducă şi pe acela la sfînta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios,
după cuvîntul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut. Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte
de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul,
l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei
o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cîntînd cuvinte din psalmul lui David,
pe care niciodată nu le avea în gura sa, decît numai le auzea cîndva de la soţia
sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta.
Iar cuvintele care se cîntau de dînsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am
de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cîntarea aceea a simţit
în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptîndu-se, se veselea şi a spus soţiei sale.
Iar ea înţelegînd că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfînta Biserică,
a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea
mîntuirii. Într-acea vreme, s-a întîmplat că Sfîntul Leontie, episcopul
Cezareei Capadociei, care mergea la sfîntul sobor a toată lumea, cel din Niceea,
să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfînta Nona pe bărbatul ei. Deci,
a fost botezat Grigorie chiar de mîinile arhiereului. Iar după primirea Sfîntului
Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului
celui adevărat şi desăvîrşit. Atît de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune,
încît mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului,
de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericita
Nona în cinstită însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa
rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască măcar
un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil,
ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face
voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei
femei şi în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul
ce avea să se nască dintr-însa. Şi a văzut Nona înainte de naşterea fiului,
ce fel va fi el, cum şi numele lui l-a ştiut. Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, şi
l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înştiinţase
înainte. Apoi a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat
pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru
că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulţi creştini să amîne Botezul
pînă la vîrsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan,
adică pînă la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite,
a fost înlăturat de acest Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, Vasile cel
Mare, de Grigorie de Nissa şi de alţi mari părinţi. Deci, pruncul cel născut,
adică Sfîntul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi,
ce era între creştini, s-a amînat botezul lui pînă la vîrsta anilor Domnului
nostru Hristos. Crescînd pruncul în casa părinţilor, cînd a venit la vîrsta
de copil, îndată a învăţat carte şi crescînd cu anii, creştea şi cu înţelepciunea,
pentru că era, după numele său: isteţ la minte, deştept şi sîrguitor în învăţături,
încît întrecea pe cei mai vîrstnici decît el; căci nu îi erau împiedicare anii
cei copilăreşti la înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vîrstă.
Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrînesc; pentru că jucăriile
şi glumele copilăreşti şi tot felul de privelişti, le-a urît cu totul, îndeletnicindu-se
la cele mai bune, şi mai vîrtos la învăţătură; cheltuindu-şi vremea, nu în deşertăciune.
Şi după ce a venit mai în vîrstă, dreptcredincioasa maică îl învăţa dreapta
credinţă cu multe învăţături, spunîndu-i că el este rod al rugăciunii; căci
cu rugăciuni osîrdnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar mai înainte de
zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului. Deci, bunul tînăr punea cuvintele cele de maică în inima sa
şi i se lumina sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos,
adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească
a iubit-o foarte mult şi şi-a pus în gînd, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria
sa pînă la sfîrşitul său; iar la aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile
cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i
s-a arătat lui în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit. Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stînd aproape de
sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amîndouă frumoase la vedere, şi
amîndouă de vîrstă şi de ani potrivite, însă amîndouă neînfrumuseţate cu podoabele
cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici
cu pietre de mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici
cu brîie de aur nu se împodobeau, nici se mîndreau cu frumuseţile feţei, nici
cu potrivirea sprîncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea,
cu care fecioarele cele lumeşti se sîrguiesc a vîna ochii tinerilor, spre a
fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate şi încinse cu cinste,
avînd acoperite cu mahrame subţiri, nu numai capetele, ci şi feţele lor, privind
cu ochii în jos şi roşindu-se cu obrajii de ruşine feciorească; apoi erau pline
de curăţenie, buzele erau ca floarea trandafirului roşu şi cu tăcere multă arătîndu-se.
Iar el văzîndu-le, a simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sînt dintre
pămînteni, ci din cei ce covîrşesc firea omenească. Acelea văzîndu-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au
cuprins cu dragoste. Apoi, întrebîndu-le el: "Cine sînteţi şi de unde aţi venit?"
Cea dintîi i-a spus că este curăţia, iar a doua s-a numit înfrînarea şi spunea
că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos şi de frumuseţile cereştilor
fecioare se îndulcesc. Şi-i ziseră: "Fii de un gînd cu noi, uneşte mintea ta
cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălţăm la cer, în lumina cea
aleasă, şi aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem". Acestea
zicîndu-i, s-au înălţat la cer, precum cu nişte aripi zburînd în sus. Iar tînărul
Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, pînă ce au intrat în cele cereşti,
apoi deşteptîndu-se, şi-a simţit inima sa plină de negrăită plăcere şi veselie.
Şi dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osîrdie a fecioriei
sale, pe care cu multă înfrînare se sîrguia a o păzi, fugind de toată hrana
dulce, de beţii, şi de îmbuibări. După naşterea Sfîntului Grigorie, fericita Nona a mai născut
şi alt fiu, anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în
dreapta credinţă şi învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrînd să se deprindă
desăvîrşit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, şi cu
toată înţelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întîi în Cezareea Capadociei,
şi acolo petrecînd cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a deprins în
puţină vreme din destul la învăţături; mai întîi că era foarte isteţ la minte,
şi al doilea, avea multă sîrguinţă, şi s-a ostenit peste măsură. Iar după ce
a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau
într-acea vreme vestite învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie retorul.
Apoi s-a dus în Alexandria, adunînd de la mulţi bărbaţi comoara înţelepciunii
şi cu înţelepciunea îmbogăţindu-se. După aceasta, vrînd să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie
cu oameni necredincioşi. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună,
încît toţi plîngeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea cea trupească;
atunci Grigorie temîndu-se de moartea cea sufletească, plîngea, de vreme ce
nu era botezat, ci era numai catehumen; şi îşi aducea aminte de minunile lui
Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roşie, apoi
de mîntuirea proorocului Iona din pîntecele chitului; şi se ruga lui Dumnezeu
cu tînguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din
învăluirile mării, s-a descoperit părinţilor lui în vis, care îndată stînd la
rugăciune, vărsau lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, cerînd ajutor pentru fiul
lor ce înota în mare. Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi
pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblînzit acea sălbatică învăluire,
a certat furtuna şi valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie,
văzîndu-se mai presus de nădejde mîntuiţi de înecare şi scăpaţi ca din ghearele
morţii, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin chemarea
numelui Celui Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi,
un tînăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut şi iubit de sfînt, a
văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericita Nona, umblînd
pe mare, apucînd corabia, cînd se afunda, şi tîrînd-o la uscat; şi a spus la
toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au mărturisit că este ajutător
Dumnezeul lui Grigorie; au mulţumit şi au crezut în El. Tatăl lui Grigorie, rugîndu-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie,
iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie, şi anume: a văzut
un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat
cu mîinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mîntuirea
lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună cu soţia sa. Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena,
şi acolo petrecînd în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru
ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa cea plină de înţelepciune. Apoi, nu după
mult, a mers la Atena şi Sfîntul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii. Şi
erau amîndoi, Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună vieţuitori.
Una le era lor casa şi hrana, unul le era duhul şi aceleaşi obiceiurile, ca
ale unor fraţi de o mamă. Deci, erau amîndoi cinstiţi în Atena, căci în puţină
vreme au întrecut pe dascălii lor şi ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor
lor. În acel timp Constanţiu, fiul marelui Constantin, împărăţea
peste Roma şi peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat
(361-363) şi depărtat de la Dumnezeu, învăţa cu ei filosofia, la Atena. De aceea,
adeseori zicea Grigorie: "O! cît de mare răutate hrăneşte pămîntul Romei şi
al grecilor!", pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întîmple. Deci, petrecînd Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecînd
toată învăţătura desăvîrşit, chiar şi mai presus de toată înţelepciunea atenienilor,
Vasile s-a dus în Egipt, la părinţii insuflaţi, ca să înveţe înţelepciunea cea
duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar Grigorie a fost ţinut de atenieni
prin rugăminte şi puţin după Vasile stînd acolo, a auzit că tatăl lui a fost
ales episcop în Nazianz. Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său,
după treizeci de ani de la naşterea sa şi a primit Sfîntul Botez chiar din mîinile
tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie;
însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lîngă dînsul, acasă. Şi şi-a pus rînduială
ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi
a păzit aceasta pînă la sfîrşitul vieţii sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor
cărţi, apoi, în gîndirea de Dumnezeu petrecînd ziua şi noaptea, de multe ori
vedea pe Hristos în vedenie. După aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot şi încă voia
ca să-l facă şi episcop, dar Sfîntul Grigorie neprimind o vrednicie şi cinste
ca aceea, şi liniştea monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul
său, Sfîntul Vasile; care şi el era acum preot şi avea în Pont o mînăstire cu
o mulţime de monahi şi care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemîndu-l
la sine. Deci, iarăşi amîndoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui
împreună, unul pe altul avînd ca model de fapte bune şi unul altuia urmînd.
Deci, au scris împreună pustnicescul aşezămînt al monahilor, petrecînd acolo
Sfîntul Grigorie cu Sfîntul Vasile, vreme destulă. Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plîngeau părinţii foarte
mult după dînsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnîndu-l
să se întoarcă la dînsul, să-i ajute la bătrîneţe; iar fericitul Grigorie, pe
de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzînd nevoia Bisericii,
căci atunci Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl
lui Grigorie, fiindcă era neînvăţat, se vătămase în parte, a mers iarăşi din
Pont în Nazianz şi ajuta pe bătrînul său tată în lucrurile bisericeşti şi în
rînduielile casei, spunîndu-i despre rătăcirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta
credinţă. După moartea împăratului Constanţiu, fiul lui Constantin, luînd
împărăţia Iulian, s-a împlinit despre dînsul proorocia lui Grigorie; căci mare
răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădîndu-se de Hristos şi ridicînd prigonire
asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfîntul Grigorie cu multe şi înţelepte
scrisori ale sale, văzîndu-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune idolească,
cum şi basmele elineşti cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău
călcător de lege, după dînsul a luat împărăţia dreptcredinciosul creştin Iovian
(363-364), iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos. Iar după Iovian, urmînd la împărăţie Valens arianul(364-378)
şi pe mulţi vătămîndu-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos;
pentru că acum şi arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea dumnezeiască,
a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credinţă. De aceasta
Sfîntul Grigorie a scris către dînsul, sfătuindu-l să roage pe Sfîntul Vasile,
ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioşi.
Deci, a scris Sfîntului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugîndu-l ca, nepomenind
mînia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, şi să
ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăşi să
o întărească. Astfel, Sfîntul Grigorie, făcînd pace între Eusebiu arhiepiscopul
şi Sfîntul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfîntului Vasile la întoarcerea
în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost
ruşinaţi, încît unii au tăcut, iar alţii au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu
se bucura de Sfîntul Vasile şi, în dragoste cu dînsul vieţuind, s-a sfîrşit;
iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioşi, marele Vasile,
chiar nevrînd. Iar cei răucredincioşi neîngăduind aceasta şi cu zavistie pornindu-se,
au făcut ca cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era
episcop Antim, care se făţărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era
eretic. Acela cu alţi episcopi, de un gînd cu sine, deosebindu-se de
Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; şi a făcut ca partea aceea a Capadociei
să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărţirea
eparhiei. Văzînd Sfîntul Vasile luate din eparhia sa cîteva cetăţi şi sate,
a socotit astfel: era între Cezareea şi între Tiana o cetate mică, Sasima, în
aceea Sfîntul Vasile voia să aşeze noul scaun de episcopie şi să pună acolo
un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia ca astfel să potolească şi certurile,
şi sufletele multora întru dreaptă credinţă să le păzească. Însă neavînd bărbat
iscusit, a trimis la Sfîntul Grigorie prietenul său, rugîndu-l să primească
sfinţirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai
bun acolo, să întărească dreapta credinţă, precum era el. Sfîntul Grigorie i-a scris, lepădîndu-se de ea cu totul; dar
Vasile scriind de multe ori către dînsul şi necîştigîndu-şi dorirea, s-a sculat
şi a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrînul Grigorie,
episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile şi bătrînul Grigorie,
au silit pe Grigorie fiul, să primească sfinţirea arhierească; deci, a fost
pus cu sila episcop al cetăţii Sasimei. De care lucru înştiinţîndu-se Antim,
mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere
de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun şi străjuia drumurile venirii lui.
Sfîntul Grigorie venind acolo şi înştiinţîndu-se despre răutatea lui Antim şi
despre puterea ostaşilor, s-a dus într-o mînăstire, unde slujea bolnavilor;
apoi s-a sălăşluit în pustie, la dorita lui linişte. După cîtăva vreme însă, iarăşi prin părinteasca rugăciune s-a
întors în Nazianz, pentru că părinţii lui îmbătrîniseră şi le trebuia la bătrîneţe
ajutor de la dînsul, fiindcă ei nu mai aveau alţi fii, afară de acesta singur,
pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte
s-a pomenit. Asemenea şi fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, şi acolo
îngropară pe sora lor. Sfîntul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; şi rămăsese
singur la părinţi, ca o lumină a ochilor, şi nu era cu putinţă ca să nu asculte
pe părinţii lui, ci era dator să le slujească la bătrîneţile lor, şi apoi, sfîrşindu-se
ei, să-i dea obişnuitei îngropări. Întorcîndu-se iarăşi Sfîntul Grigorie din pustie în Nazianz,
Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrîneţea, a voit ca, în viaţă fiind,
să aşeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai
cu îndemnări şi cu rugăminte, ci şi cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de
grija pentru bisericeştile rînduieli, nu se lepăda, supunîndu-se la porunca
tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. "Nu este
cu putinţă mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viaţa aceasta, ci fiind viu,
ca să primesc scaunul tău". Iar tatăl nemaisupărîndu-l pentru luarea scaunului,
ci numai grija pentru Biserică punînd asupra lui, i-a zis: "Viu fiind eu, o!
fiul meu, să fii toiag bătrîneţilor mele, iar după ducerea mea, vei face precum
îţi va fi plăcerea!" Nu mult după aceasta s-a sfîrşit Grigorie, episcopul Nazianzului,
tatăl Sfîntului Grigorie, avînd pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a vieţuit
100 de ani de la naşterea sa, şi a fost îngropat cu cinste, venind şi Sfîntul
Vasile cel Mare la îngroparea lui. Şi a rămas între cei vii numai Nona, maica
Sfîntului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme şi aceea s-a
odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani. Îngropînd Sfîntul Grigorie pe ai săi sfinţi părinţi, s-a uşurat
de grija pentru dînşii; apoi, vrînd să scape şi de tulburare, de vreme ce îl
silea poporul ca, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus
în taină în Seleucia şi petrecea lîngă biserica Sfintei celei dintîi Muceniţe
Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a
primit grija pentru casele de străini şi de bolniţe; pentru că Sfîntul Vasile
zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-şi plece capul, aduna pe săraci
şi bolnavi, văduvele, sărmanii şi străinii acolo, şi de hrana cea rînduită lor
îngrijindu-se, a încredinţat iubitului său prieten grija pentru dînşii. Şi era
Sfîntul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor şi odihnitorul
străinilor. Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul
arienilor, încă de mulţi ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulţi; iar
acum se mai ivise şi eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfîntului Duh.
Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte
de veci, iar pe Fiul creat, nu de o fiinţă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau
pe Fiul întocmai cu Tatăl şi huleau pe Sfîntul Duh. Unii dintr-înşii numindu-L
a fi făptură, nu Dumnezeu, şi nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfîntul Grigorie
semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfîntul Duh nu-L cinsteau. Şi
se înmulţea acel eres mai mult în Constantinopol. Apoi, cu sfatul de obşte al Sfîntului marelui Vasile şi al altor
mulţi credincioşi şi episcopi, Sfîntul Grigorie, ca un bărbat înţelept şi puternic
la cuvînt, a fost îndemnat să meargă la Bizanţ, pentru biruirea învăţăturii
celei eretice şi pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credinţe.
Dar mai înainte de a merge la Bizanţ, Sfîntul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se,
s-a sfîrşit; şi aşa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfîntul
Grigorie, plîngînd mult şi cu cuvînt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era
înaintea lui şi ajungînd la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioşii
cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor
lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma
eresului şi toate bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii;
numai una mică şi veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dînşii, era
lăsată dreptcredincioşilor. Drept aceea, Sfîntul Grigorie îndată înarmîndu-se împotriva
ereticilor cu praştia cuvîntului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva
Filistenilor -, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte
pînze de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea
către dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu,
în puţină vreme a înmulţit atît de mult Biserica lui Hristos, încît nu era cu
putinţă a se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea
ceea ce se scrisese în Sfînta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul:
casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea. Neîncetînd răutatea arienilor şi a macedonenilor, s-a ridicat
un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înţelegea rău întruparea
Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca şi cum Hristos n-ar fi luat suflet,
şi că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul
acela şi iscusit în înţelepciunea elinească, pe mulţi a înşelat cu eresul său;
iar ucenicii lui străbăteau pămîntul, vînînd pe cei neînvăţaţi şi atrăgîndu-i
la pierzare, ca cu o undiţă. Iar bunul nevoitor, Sfîntul Grigorie, avea iarăşi
mare nevoinţă, luptîndu-se cu ereticii aceia şi cu cei căzuţi din dreapta credinţă,
învăţîndu-i, rugîndu-i, şi pe unii păzindu-i în credinţă, iar pe alţii ridicîndu-i
din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurînd poporul, cleveteau pe Sfîntul
Grigorie, ca şi cum Hristos ar fi despărţit în doi fii; apoi, mereu semănînd
o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mînie şi răutate împotriva Sfîntului
Grigorie, pentru că şi picăturile de apă picînd, adeseori, găuresc piatra. Deci, cei ce nu puteau să priceapă meşteşugul cuvintelor eretice
şi să înţeleagă adîncul tainelor lui Hristos, lupii şi ereticii erau crezuţi
şi cinstiţi, în locul păstorilor şi bunilor învăţători; iar păstorul cel ce
învăţa adevărul, se socotea ca un lup şi eretic. Şi făcînd gîlceavă, aruncau
pietre asupra sfîntului, ca şi altădată iudeii asupra Sfîntului întîiului Mucenic
Ştefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea
lor, l-au prins ca fiarele şi l-au adus înaintea judecăţii eparhului cetăţii,
ca pe un tulburător şi pricinuitor de gîlceavă şi de zavistie. Dar sfîntul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blînd
şi smerit cu inima, într-atîta primejdie şi năvălire de popor, zicea către Dumnezeu:
În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morţii,
nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Iar eparhul ştiindu-i nevinovăţia
şi văzînd răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; şi a ieşit mucenicul
fără răni şi fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, avînd totuşi
voinţă să pătimească pentru Hristos. Cu nişte nevoinţe ca acestea şi cu lupta cea mare cu ereticii,
strălucind Sfîntul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înţelepciunea lui
era slăvită pretutindeni, şi a fost chemat de toată Sfînta Biserică cu un nume
nou "Teologul", adică "Cuvîntătorul de Dumnezeu", asemenea celui mai vechi cuvîntător,
adică Sfîntului şi iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de
"Cuvîntător de Dumnezeu", măcar că se dă de obşte tuturor celor mai mari învăţători
şi arhierei, pentru că toţi au predicat cu dreapta credinţă Sfînta Treime; însă
Sfîntului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească "Cuvîntător
de Dumnezeu", spre semn de biruinţă asupra acelor atît de mari şi de mulţi eretici;
şi de atunci au început toţi a-l chema "Cuvîntător de Dumnezeu". Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioşi şi toată mulţimea
voia să-l aibă patriarh. Chiar şi Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat
scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul
de Dumnezeu, încredinţîndu-i scaunul cetăţii lui Constantin (379-381) ca unui
păstor vrednic şi ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos.
Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip. Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim,
de neam egiptean, meşter în răutate, tare viclean şi înşelător. Acela venind
la fericitul păstor Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea
elinească şi fiind botezat, s-a unit cu Sfînta Biserică; dar vieţuia cu vicleşug,
acoperindu-se făţărniceşte cu cucernicia, ca şi cu o haină de oaie, iar înăuntru
era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu
Grigorie, neştiindu-i vicleşugul lui şi întoarcerea de la păgînătate spre creştinătate
socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperămînt cu el; el însă, urmînd
lui Iuda, a gîndit să se depărteze de părintele şi învăţătorul său şi să ridice
război asupra lui şi luînd ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare,
netemător de Dumnezeu şi iscusit a ţese vicleşuguri. Cu acela a început cu vicleşug
a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului.
Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuinţă nu de puţin aur, adică cu
plată şi cu daruri să înduplece pe mulţi la împlinirea gîndului său, de aceea
pentru aur se îngrijea mai întîi, şi cu sporirea satanei şi-a cîştigat dorinţa
în acest chip. A venit în Bizanţ un prezbiter din insula Tasos, aducînd aur
mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau
de la Procones; pe acela înşelîndu-l cu mari făgăduinţe, au luat aur destul,
să le ajungă pentru săvîrşirea vicleşugului scornit şi au trimis în taină la
Alexandria multe şi mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor şi clericilor
de lîngă dînsul, rugîndu-l foarte mult să-i trimită la Bizanţ pe episcopii săi
şi prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile,
ca şi cum ar fi uitat de scrisoarea sa mai înainte către Sfîntul Grigorie, s-a
învoit îndată la rugămintea lor şi nezăbovind episcopii cei trimişi de dînsul,
au venit din Egipt în Constantinopol, nespunînd nimănui scopul lor, nici păstorului,
nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cîntării Utreniei,
au intrat în biserică cu Maxim (Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind
cuprins de boală trupească în acea vreme) şi voiau să-l sfinţească pe Maxim
ca arhiepiscop. Înştiinţîndu-se aceasta îndată la toţi, degrabă s-au adunat
prezbiterii, clericii şi popor mult, nu numai credincioşi, ci şi eretici, pentru
că toţi, mirîndu-se de acea răutate tăinută şi de hirotonia cea fără de rînduială,
s-au aprins de mînie, şi strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu
totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu ruşine ieşind din biserică,
au intrat în casa unui om, şi acolo, făcînd sfinţirea cea fără de lege, au propovăduit
pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), avînd ajutor pe unii din
clerici şi mireni, din care unii din greşeală erau despărţiţi de Biserică, alţii
pentru plată, iar alţii prin făgăduinţă de daruri şi de cinstire erau înşelaţi;
se ţineau lîngă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulţi şi mai cinstiţi
cetăţeni aprinzîndu-se, defăimau cu negrăite ocări şi dosădiri pe Maxim; dar
şi pe Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe
un om ca acela să vieţuiască în casă cu dînsul şi că de prieteşugul său l-a
învrednicit. Sfîntul răspundea către dînşii, zicînd: "Nu vă mîniaţi asupra
mea, o! bărbaţilor, că bine i-am făcut aceluia, nevăzîndu-i mai înainte răutatea
lui; pentru că nu sîntem vinovaţi de aceasta, cînd nu cunoaştem mai înainte
răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să ştie tainele omeneşti
cele dinăuntru. Iar pe lîngă aceasta, au nu prin lege ni se porunceşte ca să
deschidem părinteşte şi cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice
Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a
fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus
la Botez şi în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei
Treimi, şi se arăta îmbunătăţit, deşi cu făţărnicie, precum acum s-a vădit făţărnicia
şi răutatea lui; şi nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea;
pentru că nu intră în omeneştile gîndiri, nici ştim ce va să fie, fără numai
cînd Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la faţă căutăm, iar Dumnezeu în
inimă". Cu nişte cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă
dragoste s-a lipit de Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luîndu-şi
soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul
împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic,
de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul
nu avea putere de la bisericeştile rînduieli, s-a gîndit să aibă prin poruncă
împărătească stăpînirea ocîrmuirii bisericeşti, vrînd mai ales să domnească
decît să păstorească. De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mînie şi îngrozire
a izgonit de la dînsul pe Maxim şi pe episcopii care veniseră cu dînsul. Şi
au plecat toţi în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult
aur umplînd mîinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală şi fără
ruşine zicea către patriarhul Petru: "Sau să mijlociţi scaunul Constantinopolului
sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta". Şi săpa groapa patriarhului prin
viclene meşteşugiri şi ar fi săvîrşit răutatea sa, de nu s-ar fi înştiinţat
despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temîndu-se ca să nu se ridice vreo tulburare
în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria. Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în
Bizanţ de o boală trupească, s-a lepădat de grija pentru ocîrmuirea Bisericii
Bizanţului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Şi a făcut
către popor cuvîntul cel de pe urmă, învăţînd să păzească credinţa fără de prihănire
şi să facă lucruri bune. Iar poporul înţelegînd că vrea să se ducă, şi-a ridicat
glasul şi toţi plîngeau, zicînd cu o gură: "O! părinte, plecînd de la noi, duci
cu tine şi pe Sfînta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate
dreaptă credinţă". Un glas ca acesta şi plîngerea poporului auzind Sfîntul Grigorie,
a părăsit scopul său şi a făgăduit să petreacă cu ei pînă ce va fi venirea episcopilor.
Pentru că era aşteptare ca, adunîndu-se episcopii, să aleagă la patriarhie un
bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aştepta sfîntul, căci dacă ar fi văzut pe
scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale. În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război
cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci
ţineau Biserica cea sobornicească arienii, avînd patriarh pe Demofil (370-379).
Iar credincioşii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică şi veche,
a Sfintei Anastasia. Deci, chemînd împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească
mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar
Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decît
să se depărteze de la credinţa lui cea rea. Atunci împăratul a dat Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu
şi adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii
de patruzeci de ani o ţineau, cum şi celelalte biserici. Şi cînd arhiereul lui
Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul şi poporul, mulţimea arienilor
înarmîndu-se ca la război, stăteau lîngă biserică, oprind intrarea credincioşilor;
iar pe sfînt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tînăr îndrăzneţ şi voinic,
ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pîntece. Atunci s-a făcut tulburare şi gîlceavă de arieni; şi cu adevărat
ar fi făcut acel rău sfîntului, dacă n-ar fi venit împăratul şi n-ar fi dus
singur în biserică pe sfîntul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioşi,
cu mare bucurie şi veselie a înălţat glasuri de laudă şi slavă lui Dumnezeu,
vărsînd lacrimi de bucurie, ridicînd şi mîinile în sus, căci bisericile după
atîţia ani, iarăşi şi-au dobîndit a lor sfinţenie; iar către împărat striga
cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu.
Iar sfîntul neputînd singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare
glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupeşti, a strigat printr-un oarecare
cleric: "O! fiilor, acum este vremea de mulţumire şi de laudă lui Dumnezeu,
Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăşi să primim a noastră biserică;
pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul
patriarhiei, vom rîndui mai pe urmă altă vreme". Un răspuns ca acesta al arhiereului
auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; şi după săvîrşirea Sfintei Liturghii,
s-au dus lăudîndu-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut ruşinaţi. Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfîntul
Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai
rar la împăratul, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui Solomon, care zic:
Rar adu-ţi piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturîndu-se
de tine, să te urască. Iar sîrguinţa sfîntului era ca de-a pururea să înveţe
pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi şi să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiţilor,
să sprijinească pe cei neputincioşi şi să-şi cureţe turma sa de vătămările eretice.
Ieşea uneori la sat, iubind liniştea şi tămăduind puţin prin odihnă bolile sale
cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpînind
mari averi bisericeşti, nici un ban nu şi-a oprit sieşi şi nici nu cerceta pe
iconomii bisericeşti, cît au adunat şi cît au cheltuit; pentru că lucrul acela
nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toţi îndemna să-şi
păzească conştiinţa curată pentru Dumnezeu. Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea şi de bătrîneţe,
s-a îmbolnăvit odată şi zăcea la pat; de care lucru înştiinţîndu-se poporul,
au venit să-l cerceteze, iar el şezînd în pat, întreba: "Ce voiţi, fiilor? Care
este pricina venirii voastre la mine?". Iar aceia, închinîndu-se, îi aduceau
mulţumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curăţat cetatea de eresuri
şi a întors iarăşi la dreapta credinţă sfintele biserici, pe care de mulţi ani
le ţineau arienii; că atît de mult bine a făcut tuturor, prin învăţătură şi
prin păstoresca grijă cea pentru toţi; iar după aceea îi ziceau: "Acum, o! părinte,
de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul
împărat şi pentru toată Biserica". Dar sfîntul spunîndu-le că boala sa nu este
spre moarte şi învăţîndu-i după obicei, i-a slobozit. Ieşind aceia, a rămas un tînăr, care stînd la picioarele sfîntului,
cu lacrimi şi cu tînguire îl ruga, să-i ierte greşeala. Iar sfîntul întrebîndu-l
care este greşeala lui, tînărul nu răspundea nimic, ci numai se tînguia şi cerea
iertăciune. Iar unul din cei ce sta înaintea lui a zis: "Acesta este ucenicul
tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în
pîntecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căieşte şi cere iertăciune". Sfîntul a zis tînărului: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi
fie milostiv, o! iubite, şi să-ţi ierte greşeala, dar de acum să fii al nostru;
lasă-ţi eresul şi apropie-te de Hristos Dumnezeu şi slujeşte Aceluia cu credinţă".
Şi astfel a liberat cu iertăciune pe tînărul acela; de care lucru înştiinţîndu-se
toată cetatea şi minunîndu-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins
de dînsul. După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanţ, pe
de o parte pentru alegerea patriarhului cetăţii împărăteşti, iar pe de alta
ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Şi adunîndu-se
episcopi credincioşi, 150, printre care era începător Sfîntul Meletie antiohianul;
atunci, Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, chiar şi nevrînd, fiind bolnav
şi plîngînd, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugîndu-l împăratul şi tot poporul.
Apoi nu multe zile trecînd, preasfinţitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381)
îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul. Atunci au venit îndată episcopii din Egipt şi din Macedonia
şi nu îngăduiau aşezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dînşii este ales,
şi ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei,
ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era
întîi, şi pe acela trebuia să se aşeze patriarhul Constantinopolului; deci,
se făcuse multă neînţelegere şi gîlceavă între episcopi, unii zicînd că după
dreptate este punerea lui Grigorie, iar alţii împotrivindu-se; şi aşa episcopii
se gîlceveau unul cu altul. Sfîntul Grigorie, văzînd cearta care era între episcopi pentru
el, le-a ţinut în sobor o cuvîntare, zicînd: "Eu, păstori sfinţiţi şi cinstiţi,
n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate
că această Biserică a crescut şi s-a întărit cu ale mele sudori şi osteneli,
era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, şi de la El să aştept răsplată;
totuşi dragostea turmei celei cuvîntătoare şi judecata arhiereilor cea de obşte
m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulţi că nu mă voiesc pe mine.
Deci, să ştiţi, că nu caut nici bogăţii, nici scaun înalt şi cinste şi nici
că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mîhnire, voi
ieşi din episcopie; iar voi sfătuiţi-vă şi faceţi cele plăcute vouă; mie de
mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc
de Dumnezeu". Zicînd acestea, a ieşit, lăsînd casa patriarhală, şi s-a sălăşluit
într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gîlceavă şi de întrebările
celor ce veneau la dînsul. Apoi, mulţi din popor alergînd la dînsul, îl rugau
să se milostivească spre turma sa, să n-o lase, căci a crescut-o şi a înmulţit-o
cu atîtea osteneli şi sudori; şi-i ziceau: "Dă, o! părinte, darul tău iubiţilor
tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruieşte nouă şi rămăşiţa zilelor
tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce sîntem luminaţi prin
învăţăturile tale". Iar sfîntul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioşa cu
inima şi nu ştia ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rînduiască cum
e mai bine pentru turma sa. Adunîndu-se mai mulţi episcopi, şi mai mare neunire şi gîlceavă
făcînd, fericitul Grigorie, stînd în mijlocul soborului, a zis: "Bărbaţi şi
împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urît şi cu totul trist ar fi
dacă învăţînd pe alţii pace, înşivă să ridicaţi război unii către alţii; căci
pe alţii învăţaţi a se uni într-un cuget, iar voi înşivă sînteţi neuniţi; deci,
vă rog pentru însăşi Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, să vă uniţi unii cu
alţii în bine şi cu pace, iar de sînt eu pricinuitor de dezbinare, nu sînt mai
cinstit decît proorocul Iona, deci, aruncaţi-mă în mare şi va înceta dintre
voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice aţi voi, deşi sînt nevinovat,
pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateţi-mă, din cetate goniţi-mă,
numai adevărul şi pacea, precum zice Zaharia, iubiţi-le; fiţi sănătoşi, sfinţi
păstori, şi a pomeni ostenelile mele să nu încetaţi". Acestea zicîndu-le, ei s-au ruşinat, umilindu-se de cele zise.
Iar sfîntul, ieşind din sinod şi gîndind să se întoarcă în patria sa, s-a dus
la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: "Pentru
ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ţi răsplătească
Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine,
preaputernicule stăpîne, să nu te îndoieşti a mi-l dărui. Nu poftesc averi,
nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preţ;
ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze şi zavistia multora şi
să aibă pace episcopii, prin sîrguinţa ta; alinează războiul arhiereilor, cel
ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpînirea ta cea purtătoare de biruinţă
s-o împodobeşti prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace şi unire între
ei; şi o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire
o poftesc; acest dar desăvîrşit să-l arăţi mie". Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfîntul şi a lăcrimat;
la fel şi boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toţi erau cuprinşi de
mare dragoste către dînsul şi nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punînd
înainte bătrîneţile şi bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele
ce se făceau pentru dînsul între episcopi, şi mult rugînd pe împărat, l-a înduplecat
ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voieşte; ca celelalte zile ale vieţii
sale să le săvîrşească în pace, odihnindu-se puţin de ostenelile cele multe.
Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toţi şi, pace dînd oilor sale, ieşea din
cetate, tot poporul petrecîndu-l şi cu mare tînguire plîngînd. Apoi, episcopii
care iubeau pe Sfîntul Grigorie şi plîngeau după dînsul au ieşit din cetate,
lăsînd soborul şi s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie
de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei,
Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei şi mulţi alţii. Iar soborul cel ce a
rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie. Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, mergînd în ţara
Capadociei, s-a sălăşluit în satul părintesc, care se numea Arianz, şi se odihnea
acolo, fiind foarte slab; totuşi nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu,
pentru că aflîndu-şi patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie,
a curăţit-o prin multe sfătuiri şi scrisori. Şi fiind rugat de cetăţeni ca să
primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie,
bărbat drept-credincios şi îmbunătăţit, l-a pus episcop; iar el se liniştea
în satul Arianz, unde vieţuind cîtva vreme, şi multe scrieri folositoare lăsînd,
întru adînci bătrîneţe a trecut la viaţa cea neîmbătrînită, în 25 de zile ale
lunii ianuarie, şi a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz. După mulţi ani, cinstitele lui moaşte le-a mutat dreptcredinciosul
împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol
şi le-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli, spre ajutorul şi apărarea cetăţii
şi spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul
Duh slăvit, în veci. Amin.Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie
de Dumnezeu cuvîntătorul, Patriarhul Constantinopolului
(25 ianuarie)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie
Cuvinte cheie: Sfantul Grigorie de Dumnezeu cuvantatorul
Cautare:
Viata celui intre Sfinti Parintele nostru Grigorie de Dumnezeu cuvantatorul, Patriarhul Constantinopolului
Vizualizari: 1367
Id: 1394
Imagine:
Share:
Viata Sfantului Xenofont, a sotiei lui, Maria, si a fiilor lor, Ioan si Arcadie
Aducerea moastelor Sfantului Ierarh Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului
Viata Cuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul
Viata Sfantului Ierarh Efrem, Episcopul Periaslavului
Cuviosul Efrem, facatorul de minuni
Sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan si Sfanta Mucenita Atanasia, cu cele trei fiice ale ei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Soborul Sfintilor Parintilor nostri si marilor dascali si ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur
Viata Maicii noastre Sinclitichia
Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Sfantul Sfintit Mucenic Ipolit si cei impreuna cu dinsul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.