(După Metafrast) În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare
(457-474), era în Constantinopol - care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu
dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de
soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba
împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai
mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea
retoricească şi a filozofilor. Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai
mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea
lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai
la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic. Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate
şi smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu
cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor
celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguinţă alerga
la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieştii dragoste,
şi în cugetul lui se aprindea foc. Aşa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat
de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzîndu-l
copilul l-a întrebat, zicînd: "De unde eşti, părinte, şi unde mergi?". Iar monahul
i-a răspuns: "Din Mînăstirea Neadormiţilor sînt şi merg la Ierusalim, ca să
mă închin Sfintelor Locuri". Mînăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor,
era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul
Marcel. Şi aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească,
de rugăciune şi de post, de cîntarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe
şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea. Monahul văzînd pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amă-nuntul
obiceiurile şi rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte
povestirile monahului, i-a zis: "Părinte, te vei întoarce iarăşi în mînăstirea
ta sau vei rămîne la Ierusalim?" Monahul i-a răspuns: "Am poruncă de la egumenul
meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă
voi întoarce". Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: "Părinte,
un cuvînt duhovnicesc am să-ţi spun". Şi ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis: "Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci
am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui
Hristos; dar părinţii mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult
decît pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare
şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu
în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sînt
deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să
slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce
voieşte mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici şi să mă duci
în mînăstirea ta". Auzind acestea monahul şi cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască,
a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit. După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan
dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie
o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri
plăcute Lui. Părinţii, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre
Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca
să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu
pietre scumpe, ca nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru,
să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară.
Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea
cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în
zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptînd cu osîrdie pe monahul
acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale. Trecînd multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzîndu-l
Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: "Iată, fiule, m-am întors pe la
tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi". Fericitul
Ioan a răspuns: "Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit
a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să
facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică
şi cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînşii, va umplea pămîntul cu lacrimi
şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea. Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să
nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul".
Monahul a zis: "Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu
dorinţa inimii tale". Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor
şi, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor;
iar cîrmaciul cerea de la dînşii aur mult pentru chirie, căci zicea: "Eu aştept
pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita
chirie". Ioan l-a întrebat: "Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?" Cîrmaciul
răspunse: "O sută de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, să aştepţi trei zile
şi eu voi închiria corabia ta". Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către
monah deosebit: "Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi
şi a nu fi ştiut de dînşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi
şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare". Monahul i-a răspuns:
"Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa". Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: "Doamnă,
maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc". Maică-sa
i-a răspuns: "Cere, fiul meu, tot ce doreşti". Ioan a zis: "Toţi vîrstnicii
mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat
cu dînşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit
cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum
nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atîţia bani cît să ajungă
pentru facerea ospăţului prietenilor mei". Maică-sa i-a răspuns: "Aşteaptă,
fiule, pînă dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă". Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el
iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu
rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrşire.
Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă,
poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe
lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni şi
pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dînsul la ţărm, zicînd: "Să căutăm peşte
bun să cumpărăm". Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală,
zicînd : "Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la
mine. Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dînd
chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră
părinţii, şi citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la şcoală, căuta pe
Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii
săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe
zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au
găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere şi tînguire mare în casa lui Eutropiu,
pentru Ioan, iubitul lor fiu. Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a
scos vînturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei,
apoi degrabă a sosit la sfîntul locaş al Neadormiţilor; în care intrînd, a spus
monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea
şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare
şi nunta ce se aştepta, spunînd apoi cu cîtă credinţă şi osîrdie caută să se
îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului. Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: "Fiule,
nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tînăr,
şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi
să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei
voi ca să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întîi fără chipul monahicesc
să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe
tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan
a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: "Rogu-mă ţie părinte,
ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osîrdnica
mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al
vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o fiinţă
şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor".
Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzînd darul
Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i
a petrece în mînăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrîni. Cîştigîndu-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguinţă
şi cu smerenie le făcea, şi îndreptîndu-se întru nevoinţele monahiceşti din
zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult
a sporit în faptele bune, încît a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi
mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu,
de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că
adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor
lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît
şi egumenul se minuna şi zicea către dînsul: "Fiule, fiind tînăr, pentru ce
ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te ca nu slăbind cu trupul
din postul cel fără de măsură şi vătămîndu-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te
faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos". Iar el, cu
obişnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: "Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine
netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep
nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea". Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela,
s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească
întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o
alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut
dor de părinţii săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-şi aminte de
dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dînsul, şi-i
zicea gîndul: "Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare
şi plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plînge, maica
se tînguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi
toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine". Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor,
de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea
lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît
acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea
mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor,
se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vînt
clătinîndu-se. Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: "Au nu ţi-am spus eu ţie,
fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte
ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui
sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură
şi ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta". Răspuns-a Ioan: "Nu postul m-a
uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de
la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea". Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinţi
şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ţi-am spus, fiule, de la început,
că nevoinţele monahiceşti sînt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului
nespuse?" Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat şi a plîns destul pentru Ioan.
Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare,
a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi,
pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat
pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul
de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: "Deşi
la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile
voastre voi sfărîma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el". Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi
nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările
genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i
îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvîrşită, precum ştie şi precum voieşte. A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare,
ca să nu se mînie asupră-i pentru ieşirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună
cu binecuvîntarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci
egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se
ducă de la dînşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a
zis către fraţi: "Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfînt,
pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele
voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu
picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca". Mergînd toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru
Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: "Mergi, fiule, în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfîntului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos,
împreună călătorind şi îndreptîndu-ţi calea după a Sa voie". La fel şi toţi
părinţii ridicîndu-şi mîinile lor, l-au binecuvîntat şi pe toţi sărutîndu-i,
le-a zis: "Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuieşte-te şi tu însoţire
binecuvîntată, mîntuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit
întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc
cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicîndu-le,
a ieşit din mînăstire şi a mers în calea sa. Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzînd
mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu,
tînguindu-se şi udînd pămîntul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculîndu-se,
iarăşi s-a dus, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de
grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat
în zdrenţe, către care Sfîntul Ioan a zis: "Te văd frate, că ai haină veche
şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea,
căci este mai bună". Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcîndu-şi
haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea
bună. Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa
părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, rugîndu-se şi zicînd: "Doamne,
Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine". Atunci era seară şi a aşteptat fericitul
Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea
porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pămînt, zicînd: "Doamne Iisuse
Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd
pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor şi
putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el,
ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrşesc bine viaţa mea". Astfel rugîndu-se,
a petrecut pînă la ziuă. Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful
casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzînd pe sărac îmbrăcat
în zdrenţe, i-a zis lui: "Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit
a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă".
Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: "Iată, precum mă vezi, sînt om
sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpînul meu, milostiv
să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru
că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă,
de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămîn aici". Atunci, sluga milostivindu-se
spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă,
mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut
de lacrimi şi a zis în sine: "Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei,
dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic
socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea". Apoi, suspinînd, iarăşi a zis către Dumnezeu: "Doamne, Iisuse
Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrşit". Şi a petrecut acolo într-un unghi ce
era lîngă porţi, zăcînd în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzînd
pe nevoiaşul sărac zăcînd lîngă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate,
zicînd: "Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul
şi ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului.
Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru
aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi
miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul
nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului
acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru". Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzînd
pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de
el foarte mult şi a zis către slugi: "Luaţi pe omul acesta urît, pentru că nu
pot umbla, cît îl voi vedea pe aici". Şi îndată, luîndu-l slugile, l-au dus
într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată,
văzînd pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: "Rogu-mă
ţie, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te
spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră şi apoi să
am şi puţin acoperămînt". Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă,
nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Şi în toate zilele
tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la
alţi săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna
şi şi-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare şi de atîta post, încît era
cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut
Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinţilor săi cum că el este fiul lor. După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru
Iisus Hristos, căutînd spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrînd să pună
sfîrşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: "Bucură-te,
Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai
lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrşit
alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi
întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui". Deşteptîndu-se Ioan din vedenie, a
început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul
meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar
mă rog Ţie Stăpîne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti
după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv". Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit,
pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: "Dintru început pînă într-acest
ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpînul meu, ca să fii milostiv
pînă în sfîrşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpînei
voastre astfel: "Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă,
se roagă ţie prin mine, zicînd: "Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ţi
aminte de Stăpînul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de
trebuinţă să-ţi spun". Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului.
Iar ea a zis: "Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta
spre dînsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?". Şi a spus bărbatului
său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: "Mergi, femeie, să nu te scîrbeşti
de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat şi
nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicînd: "După trei zile
eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale
vei avea". Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul,
zicînd întru sine: "Ce voieşte săracul acela să-mi spună?". După aceasta, abia
s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle
ceva nou de la el. Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea
sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte
bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să
nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: "S-a sfîrşit
slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie,
precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti
fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic,
voi să-ţi las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea
ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvîntarea". Iar ea cu jurămînt a făgăduit
că va face ceea ce va zice. Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea
mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu
mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrenţe în care sînt acum, pentru că
sînt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună". Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicînd:
"Aceasta să-ţi fie ca mîngîiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi
fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpînului meu". Ea, luînd Evanghelia,
o întorcea într-o parte şi într-alta, zicînd: "Aceasta este asemenea cu acea
Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci,
alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: "Cu adevărat
aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are
şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan". Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: "Te jurăm
cu Sfînta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia
aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscînd
că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru
acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă;
şi suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: "Eu sînt Ioan cel căutat
de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, cînd voiam să
mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia
dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinţii
mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun". Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile
feţei lui şi cunoscînd după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era
cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după
ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întîi; să se veselească că
l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui. Deci, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, se căinau şi se tînguiau
cumplit, zicînd: "O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii
noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele
noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît
înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da
oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de
la noi şi această mîngîiere a nădejdii şi ai întors întru mîhnire acea puţină
mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrşit în tăcere şi
nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima
mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! faţă dorită, care
ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi cînd ai venit, că
aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să
te fi săvîrşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem:
aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociţii de
noi, cei mai ticăloşi decît toţi ticăloşii, noi îl aveam în mîinile noastre
şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguinţă! O!
înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi?
Cîte suspinuri, cîte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta
nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău
ca acesta neasemuit?" Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan,
vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mîhnită şi îndurerată, care
îşi aducea aminte de urîciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa
lui - după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale şi cu mîngîiere,
smulgîndu-şi părul capului şi bătîndu-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind
cîte puţin, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor
bunul biruitor. Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plîngeau
şi se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar
maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurămîntul
cu care se jurase lui, şi dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat
în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos,
că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai
iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele
ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată.
Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte
porunca copilului şi cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite şi l-a
îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa. Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătînd
Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar
şi ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a
îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd
ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus. Apoi au zidit şi o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul
cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o
săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă
îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea-
cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica
cea zidită de dînşii pe mormîntul fiului lor. Aşa a fost viaţa Sfîntului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel
au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta
a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei
în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos,
căruia se cuvine slava, în veci. Amin. Viaţa Cuviosului Ioan Colibaşul
(15 ianuarie)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Ioan Colibasul
Cautare:
Viata Cuviosului Ioan Colibasul
Vizualizari: 1285
Id: 1376
Imagine:
Share:
Patimirea Sfintilor Mucenici si frati Pevsip, Elasip, Mesip si moasa lor, Neonila, si cei impreuna cu dinsii
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Viata celui intre Sfinti Parintele nostru Atanasie Marturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Macarie Egipteanul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Macarie Alexandrinul
Sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan si Sfanta Mucenita Atanasia, cu cele trei fiice ale ei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Soborul Sfintilor Parintilor nostri si marilor dascali si ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur
Viata Maicii noastre Sinclitichia
Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Sfantul Sfintit Mucenic Ipolit si cei impreuna cu dinsul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.