Smerita cugetare

Cu cât își pune creștinul nădejdea în Dumnezeu în toate cele ale sufletului și ale trupului său, cu atât Îl află pe Dumnezeu mai mult purtând grijă de el, încât se socotește pe sine mai prejos decât toată zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu arătate și nearătate, sufletești și trupești. Căci fiind cu multe dator, nu se poate mândri câtuși de puțin în fața binefacerilor lui Dumnezeu. Și cu cât mulțumește mai mult lui Dumnezeu și se nevoiește pe sine spre dragostea Lui, cu atât Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale și dorește să-l odihnească și să-l facă să prețuiască liniștea și neaverea mai presus decât toate împărățiile pământului, afară de răsplata veacului viitor.

Desăvârșirea smeritei cugetări, ne arată Sfântul Isaac Sirul, constă în a nu ne supăra când suntem învinuiți pe nedrept, ci a primi cu bucurie defăimările și învinovățirile mincinoase, cerând iertare de la cel ce ni le aruncă pe nedrept. Prin urmare, cel ce a dobândit în inima lui smerita cugetare s-a făcut mort lumii, păcatului și ispitei.

Să păzim comoara cea bună a smereniei care ne îmbogățește, pentru că în ea sunt ascunse visteriile dragostei dumnezeiești. Cât timp ne iubim pe noi înșine, nu vedem necazurile și durerile aproapelui, rămânând într-o lipsă de simțire și de duioșie și într-o izolare săracă. Smerenia ne îmbogățește cu dragostea dumnezeiască, pentru că ne pune în legătură cu Dumnezeu și cu aproapele.

(Părintele Hristofor Panaghiotis, Smerenia creștină, Editura Panaghia, 2004, p. 100)

Categoria: Articole

Cautare: