Rugaciunea mintii

Părinţii pustiei ne învaţă că împrăştierea minţii plăsmuieşte închipuiri ce se vădesc a fi piedici în calea rugăciunii inimii. Ei îi sfătuiesc pe monahi să rămână în chilia lor, ţinându-şi mintea în inimă, ştiind că această lucrare îi va învăţa toată virtutea. Într-adevăr, toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înlăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă diavolul l-a luat în stăpânirea lui prin înşelăciune; de aceea toată strădania noastră, toate puterile noastre sufleteşti trebuie să se îndrepte spre alungarea vrăjmaşului, recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vrăjmaşul a fost izgonit din inimă, nu-i rămâne altă cale decât să ne războiască din afară.

Astfel, preocuparea neîncetată a celor ce caută adevărata rugăciune este de a-şi „struni” mintea, de a o pogorî şi a o închide în inimă, în timp ce vorbirea în deşert, grijile lumeşti şi, în general, aplecarea către orice lucru pământesc sunt pentru ei o piedică. Chiar şi convorbirile cu împreună-nevoitori ar trebui evitate, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu. Iar aceasta nu din dispreţ pentru fraţii noştri, ci din nevoia stăruitoare a duhului nostru de a alege mereu „partea cea bună” (Luc. 10, 42).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, ed. a II-a, Editura Nicodim Caligraful, Putna 2013, p. 149)

Categoria: Articole

Cautare: