Vrajmas milostiv si prieten viclean

Când potrivnicul se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, le stârneşte piedica a doua: propriul lor trup cu iubirea de sine. Se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el, (dar asta) e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea, Părinţii i-au zis trupului: „Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean”.

În vremea negrijei pentru mântuire, trupul se nărăveşte cu patimile şi poftele care l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau mai bine zis au scos mintea de la conducere încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, întărâtându-se până şi împotriva lui Dumnezeu. Deoarece „pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate” (Romani 8,7). Aşa vine, că fiecare suflet duce un necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptă, uneori o viaţă întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât cu osteneală şi foame, însă aceasta să fie după dreapta socoteală, ca să nu-i dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc şi nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele din om.

Toată lupta aceasta însă, nicidecum să nu se facă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie pentru fiecare aceste trei: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca - Despre durerile oamenilor, vol. 7, Editura Credinţa strămoşească, 2011, pp. 12-14)

Categoria: Articole

Cautare: