A iubi inseamna a muri

Dumnezeu nu violează libertatea noastră, nu Se furişează El Însuşi înlăuntrul inimii noastre, dacă nu suntem dispuşi să-I deschidem uşa: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el” (Apoc. 3, 20). Şi cu cât deschidem mai larg, cu atât mai îmbelşugat Lumina Necreată va umple lumea noastră lăuntrică.

Dragostea pe care o încercăm noi faţă de Dumnezeu şi El faţă de noi schimbă radical şi psihicul şi gândirea noastră. Orice vrăjmăşie între oamenii fraţi ne apare ca o nebunie groaznică. Noi toţi avem un unic duşman, propria moarte. Dacă omul este muritor, dacă oamenii nu învie, atunci întreaga istorie a omenirii nu este altceva decât o suferinţă absurdă a făpturii. Aici, chiar iubirea se împleteşte cu moartea: a iubi înseamnă a muri. Şi duhul nostru se chinuie să treacă în acea sferă purtătoare de lumină, unde nu sunt piedici pentru iubirea nesăţioasă. Şi acolo unde este acest nesaţiu, el nu este altceva decât un dinamism refăcut al vieţii, „belşug de viaţă”, dăruită de Hristos (In. 10, 10).

Căile spre marea rugăciune sunt strâns legate de pocăinţa adâncă pentru păcatele noastre. Când amărăciunea acestui pahar întrece măsura putinţei de a răbda, atunci din pricina durerii atemporale, a repulsiei faţă de sine, în mod cu totul neaşteptat pentru noi, prin apariţia iubirii Dumnezeieşti, totul se schimbă deodată și lumea este uitată. Acest eveniment este numit de mulţi extaz, frenezie. Mie nu-mi place acest cuvânt, deoarece de el sunt legate multe falsuri. Dar dacă noi am schimba numele acestui dar Dumnezeiesc si l-am numi rezultat al sufletului ce se căieşte înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci ar trebui să spun că niciodată nu mi-a trecut prin gând să-l cultiv în mod nefiresc pentru a dobândi o astfel de stare.

Ea întotdeauna a venit în mod cu totul neprevăzut şi de fiecare dată în alt fel. În mod exclusiv eu îmi amintesc aceasta (şi acest lucru îl ştiu bine cu adevărat), ca pe marea mea durere de a mă fi îndepărtat de Dumnezeu, Care în chip foarte vădit Se apropia de sufletul meu, îmi părea rău şi sufeream multe dureri din pricina căderii mele. Şi dacă aş fi avut în mine puteri fizice îndestulate, plângerea mea nu ar fi încetat niciodată.

(Arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Editura Pelerinul, p. 65-66)

Categoria: Articole

Cautare: