Despre pocainta

După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea de la viaţa după fire la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză[1]şi nevoinţă[2]; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora. Semnele pocăinţei sunt remuşcarea şi schimbarea minţii, în vreme ce însuşirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Este sinceră atunci când este însoţită de zdrobirea inimii/Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, de/din dispoziţia de a împlini [engl. compensate = a satisface, vezi mai departe nota] Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate.

Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.[3]

Un model de pocăinţă autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălaţi-vă, fiţi curaţi; lepădaţi răutăţile voastre dinaintea ochilor Mei; opriţi-vă de la răutăţi; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi dreptatea, ajutaţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi roşii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1: 16-18).

Cel ce se pocăieşte cu adevărat, dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. David, proorocul şi regele, este un exemplu grăitor de pocăinţă. Mintea şi inima lui, sufletul şi trupul, atât omul lăuntric cât şi cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minţii şi de dorinţa arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască, - în special psalmul de pocăinţă[4] prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente/transparenţe pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă şi firea sa înflăcărată după adevărata pocăinţă. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Pilde de pocăinţă asemănătoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda; a ninivitenilor; a vameşului, şi cea a fiului risipitor. Pocăinţa lui Zaheu ne arată, totodată,atât un mod prin care se vindecă păcatul cât şi un mod prin care este compensată/satisfăcută [compesnsated] jignirea[1] adusă Dreptăţii Dumnezeieşti. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăinţă, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om.

Un exemplu de falsă pocăinţă/pocăinţă făţarnică este Faraon, care şi-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi, în final, s-a pornit împotriva voinţei lui Dumnezeu. Inima lui îndărătnică n-a putut fi smerită/îmblânzită/umilită de păcatele sale, aceasta rămânând învârtoşată şi de neînduplecat (Ieş. 10: 16-20). Pocăinţa lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis şi nu din simţământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conştientizarea păcatului său celui mare. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roşii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăinţă.

 

[1]Prosblhqei,sij = jignire, ofensă, rănire. Cuvântul are şi înţelesul de îndurerat sau vătămat. Sf. Nicodim Aghioritul spune că „fiecare păcat Îi ‚aduce ofensă’ sau Îl ‚insultă’ pe Dumnezeu, deoarece ocărăşte pe Dumnezeu şi  se opune Lui. Fiind ceva ce nu există, aduce ofensă şi se opune existenţei lui Dumnezeu. Fiind ceva rău, ocărăşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Fiind ceva slab şi bolnav, loveşte în puterea lui Dumnezeu. Fiind săvârşit din neştiinţă, ocărăşte înţelepciunea Sa. Şi, pentru că este numit şi este o nedesăvârşire şi o lipsă, ofensează şi se opune desăvârşirilor fără de sfârşit ale lui Dumnezeu. Fiind un păcat şi o nedreptate, ofensează şi huleşte legile şi poruncile lui Dumnezeu. Şi, aşa cum fiecare cuvânt spus împotriva lui Dumnezeu este numit blasfemie deoarece loveşte în slava şi numele lui Dumnezeu, tot astfel, se poate spune că orice păcat Îl loveşte pe Dumnezeu, nu numai fiindcă în sine este opus binelui, dar şi fiindcă acesta, venind de la creatură, dă să se înţeleagă că Făcătorul este hulit ca Unul Care este privit ca rău deoarece a creat lucruri rele” (Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, 1996, pp. 10-11, n. tr.]. Sfântul Apostolul Pavel spune şi el: Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? (Rom. 2: 23). Şi iarăşi: Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu (Ef. 4: 30).     

Categoria: Articole

Cautare:

Despre pocainta

Vizualizari: 2

Id: 23782

Share: