Principii de guvernare bizantina in secolele VIII-XII » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

www.resurse-ortodoxe.ro - Predici, rugaciuni, filme, carti, conferinte ortodoxe

Principii de guvernare bizantina in secolele VIII-XII » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului


Principii de guvernare bizantina in secolele VIII-XII

Imperiul bizantin era continuatorul Romei; el era un fel de magistratura in care imparatul detinea puterea provizorie. Factorii constitutivi ai epocii romane subzistau chiar daca acestia deveneau din ce in ce mai formali. Imparatul era imperator, proclamat de armata, iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu intervenea decat in cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezenta senatorilor in timpul ceremoniilor de la hipodromul din Constantinopol, unde avea loc aclamarea imparatului de catre popor. Aceasta procedura facea din imparat "alesul lui Dumnezeu", conform formulei consacrate. Investiturii politice urma incoronarea din catedrala Sfanta Sofia; patriarhul cerea o marturisire de credinta pentru a verifica ortodoxia celui care era insarcinat cu apararea credintei, apoi ii punea coroana noului ales. Patriarhul era un personaj influent, el putand juca de multe ori un rol decisiv, asa cum s-a intamplat cu Mihail Cerularie la venirea pe tron a lui Isaac Comnenul. In istoria Bizantului nu a existat vreun patriarh care sa refuze incoronarea imparatului: pe 31 octombrie 802, cand Nichifor I (802-811) a detronat-o pe Irina, restauratoarea cultului icoanelor, patriarhul Tarasie, animatorul sinodului de la Niceea, l-a incoronat pe uzurpator.

Explicatia: pentru bizantini, lumea in care traiau era imaginea pamanteasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Imparatul este locotenentul lui Dumnezeu pe pamant. In mod firesc, Dumnezeu este liber sa aleaga, pentru a numi si pentru a revoca; o uzurpare care a reusit, era de inspiratie divina, ca in cazul nostru cu Nichifor. Imperiul bizantin a fost o autocratie temperata de uzurpari, ca rod al unui complot de palat ca cel din 802 sau a unei revolte populare ca cea din 1042 care a condus la inlaturarea lui Mihail al V-lea (1041-1042). Chiar daca Dumnezeu poate alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea uzurparea.

Dumnezeu, imparatul si legea

Titulatura imperiala, asa cum aparea in actele imperiale sau in portretele suveranilor, rezuma aceasta conceptie: "N ... basileus8, credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor". Imparatul se definea prin titlul sau. El era mai intai credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa si ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimitatii sale, conferindu-i puterea absoluta a autocratorului. Aceasta putere se exercita in mod deosebit in cadrul Imperiului, singurul care corespunde intregului pamant sau oikumene, Imperiul Romanilor.

In calitate de locotenent al lui Dumnezeu, imparatul era atoputernic: el era intruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Imparatul avea obligatia de a aplica hotararile conciliare, iar legislatia canonica era integrata in dreptul imperial. De asemenea imparatul convoca si prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica apartinea exclusiv acestuia din urma. Imparatul nu era nici cleric, nici un simplu laic; el era un isapostolas, "egal cu apostolii". In acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra in Sfantul Altar prin usile imparatesti, el se impartasea singur din Sfantul Potir; patriarhul aplica porfirogenetilor la 8 zile dupa nastere tunderea care marca caracterul lor sacru, imparatul avea dreptul de a predica si a binecuvanta multimea credinciosilor.

In cartea Despre ceremonii, Constantin al VII-lea explica participarea imparatului la Liturghie, ca avand un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea terestra a ordinii divine din lume. Dupa Constantin al VII-lea, un inger ar fi daruit lui Constantin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor. Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale in care imparatul isi prezenta hotararile sale erau silentia. Imparatul nu vorbea niciodata direct, ci numai prin gesturi si prin intermediul unui demnitar. El facea parte dintr-un ceremonial de adorare cu rezonanta religioasa, insotit de lumanari si tamaie. Cei care veneau la el, isi plecau capetele pana la pamant, dupa care uneori ii sarutau picioarele sau genunchii. La masa imperiala, intr-o sufragerie din aur (chrysotriklinos), imparatul invita periodic cate 12 persoane sarace, alese cu grija, carora printr-un simbolism simplu le spala picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperiala a inregistrat un vizibil declin incepand cu secolul al XII-lea, cand are loc o izolare aristocratica a puterii.

Lumea crestina nu putea admite decat un singur imparat, pentru ca nu exista decat un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva fata de orice partaj al puterii: in momentul in care cu putin timp inainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat "ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei" si pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tanarului Alexis II, pentru ca "suveranitatea multipla nu este buna" si "nu este nevoie decat de un singur suveran, de un singur imparat". Idealul era ca acest imparat unic sa domneasca absolut singur, sa faca totul singur, in cadrul Imperiului.

Vasile I cand se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el insusi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator caruia ii placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alti functionari de Stat, referinta se indreapta intotdeauna catre un ideal politic de tip patriarhal, in virtutea caruia suveranul se comporta cu poporul sau ca si un parinte, ca un tata de familie drept si sever. In cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie daca suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : "pamantul este al meu si nu al tau ... iar tu daca nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?". Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea imparatului asa cum consemna Isaac II: "este ingaduit imparatilor sa faca tot ceea ce vor" pentru ca nu exista dezacord intre Dumnezeu si ei in guvernarea problemelor pamantesti; intr-un cuvant orice act al imparatului era traducerea vointei divine.

Stapan al tuturor lucrurilor si al oamenilor din Imperiul sau, imparatul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca in anumite situatii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai in cazul in care se faceau in beneficiul unei echitati superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Imparatul isi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunitati, asa cum s-a intamplat in repetate randuri cu dinastia macedoneana a carei politica sociala a fost o constanta violare a garantiilor legale. In rest, imparatul cel care poate fi in unele situatii deasupra legii, in altele o poate imblanzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunta la respectarea legii pentru un functionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul in calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omori pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; in acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni si cu atat mai mult imparatul, nu poate tolera o crima, chiar daca impins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfarsit prin a depasi in rigoare pe predecesorul sau, Andronic Comnenul.

Imparatul putea face totul in limita vointei divine; in plus tot ceea ce este bun in lume nu putea proveni decat de la el, idee cu atat mai puternica la Bizant, cu cat aceasta era sprijinitasi de traditia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decat cea a imparatului, soldatul lui Dumnezeu, chiar si in cazurile in care suveranul nu participase fizic la conflict. Cand un general de armata obtinea o victorie, imparatul era cel care triumfa, asa cum a facut Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea ii atribuie totusi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici "cu adevarat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu", pe scurt, "o victorie datorata autoritatii si puterii imperiale". Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului Sau pe pamant, demonstra si increderea pe care Dumnezeu o avea in continuare in imparat; de aceea Ioan al II-lea dupa victoriile sale impotriva pecenegilor si turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca si Manuel I dupa victoria asupra ungurilor.

Imparatul se putea bucura si de alte binefaceri, demnitatile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta imparatului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societatii umane depinde de cea a imparatului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o meritasi deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe imparat, insemna a respecta intreaga umanitate crestina. Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi pastrat.

Una din calitatile Imparatului era impasibilitatea (apatia) in virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului sau, trebuie intotdeauna pastrata o atitudine impozanta, cea pe care el insusi o afiseaza in mijlocul supusilor. Chiar si in viata zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburari interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales in exercitarea actului imperial de justitie, care consta "in a privi cu acelasi ochi pe toata lumea, cei care detineau autoritatea si ceilalti", care nu trebuia sa condamne pe nimeni fara o ancheta prealabila, urmarind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Imparatul trebuia sa aiba aceasta calitate tipic greceasca, "bunavointa fata de oameni" (filantropia), care consta in puterea de a sti sa ierti, asa cum a facut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, in cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab in fata dusmanilor. In afara iertarii, aceasta filantropie ingloba si generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care dupa o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.

Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atat de oficiali cat si de masele populare; el reiesea si din promisiunile unui Constantin al X-lea, care in 1059 in momentul succesiunii spunea: "voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de varsta mea si un sprijin pentru cei in varsta"406. Pana la urma imparatul putea fi chiar un sfant, asa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om "al carui suflet sfant este inspirat de Dumnezeu".

Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevarata asceza, incasi mai meritorie decat aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste in acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii sai, Leon al VI-lea spunea ca: "ei nu au trecut, prin viata imbracati in par de camila, ascunsi prin grote si prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor si solicitarilor care-i presau fara incetare in favoarea altora, in timp ce ei vegheau pentru salvarea universului". Ajuns la o asemenea stare, imparatul devine un model pentru supusii sai, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Daca imparatul era puternic, totul era bine, daca era virtuos si poporul practica aceleasi virtuti.

Aceeasi valoare de exemplu se extinde si asupra religiei: imparatul trebuia sa ajute poporul, sa inteleaga cum trebuie sa se mantuiascŕ si sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci asa cum spunea Fotie "suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mantuire, ci si de cea a poporului pe care-l are in grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mana pentru a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu". In fata acestui ghid reactia normala era una de teamasi veneratie, transformata uneori in adorare.

Administratia centrala

Sistemul de functionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, indeosebi al inaltilor functionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe campul de lupta, dar si ordinea ierarhica a demnitatiilor si a functiilor in Stat. Cei care faceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrari aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe campul de lupta reusind sa fie un autor prolific in acest sens. Alte lucrari contineau liste cu demnitati si functii, care ne dau multe informatii despre administratia bizantina. Toata aceasta ordine exista in Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. Seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era in general un om de incredere al imparatului. Un alt post foarte important era dromos, cel insarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe intreg teritoriul Bizantului, ocupandu-se si cu intretinerea drumurilor si a sistemului de legaturi postale in intreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea in sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor. Aceste cateva functii mentionate dadeau acces la ceremonialul imperial, purtand marca proximitatii fata de imparat. Salariul si ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat, statut care oferea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramant la domiciliu, dispensa de cautiune).

In intregul sistem administrativ bizantin un loc important il ocupa eficienta financiara, care cunoaste o criza sensibila odata cu devalorizarea nomismei410 de aur din secolul al XI-lea. De aceea, sistemul fiscal cunoaste incepand cu secolul al VIII-lea o anumita evolutie in vederea satisfacerii necesitatilor unui Stat in expansiune precum si unele modificari sociale. Din secolul al VIII-lea au aparut primele suprataxe, ajungandu-se practic in secolele X-XI la o dublare a acestora. In aceste conditii micii proprietari erau pusi in dificultate. Pericolul desfintarii unor sate a determinat Statul bizantin sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau mostenitorilor acestuia, sa-si plateasca restantele in mod progresiv. In cazul in care la termenul stabilit suma restanta nu era achitata, pamantul in cauza facea obiectul unei decizii de retragere (klasma): el devenea clasmatic, proprietatea Statului. De asemenea, marirea impozitelor a antrenat si o trecere a multor terenuri in proprietatea Statului sau o crestere semnificativa a evaziunii fiscale. Schimbarile monetare din secolul al XI-lea au condus spre o schimbare a modului de contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiterilor si inaltilor demnitari, dreptul de a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o forma concesionara.

Masura a fost profitabila pentru aristocratie, care devine beneficiara unei anumite suveranitati, o putere asupra oamneilor de rand.

Armata si sistemul thematic

Incepand cu secolul al VIII-lea, imparatii bizantini au constientizat faptul ca marimea originara a themelor conferea sefului acestora, strategului, o putere excesiva, devenind de multe ori o sursa de uzurpare. Astfel, unele theme au fost divizate: cea a anatolicilor a fost impartita inainte de 741 in thema tracesienilor la Vest si in prima jumatate a secolului al IX-lea in cea a Seleuciei la Est.

Recuceririle din Orient ca si cele din Balcani sau Italia, au condus la crearea unor noi theme; Constantin al VII-lea in cartea sa Despre theme mentioneaza 29 de astfel de unitati administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea aparitiei themelor de frontiera, de mici dimensiuni si concentrate in jurul unei fortarete: Germaniceea, Edessa, etc. In conditiile in care situatia militara evoluase, Imperiul trecand de la o politica defensiva la una de tip ofensiv, strategul si-a pierdut din importanta in favoarea administratiei civile, kritesul, ale carui atributii nu erau exclusiv juridice.

Pe de alta parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente in cazul unor operatiuni de anvergura, chiar si defensive; themele de frontiera sunt regrupate sub autoritatea unui duce sau catepan. In timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei fragmentari a administratiei locale, s-a incercat o reconstituire a vechilor theme, incredintate fie ducilor, fie strategului, care acumula functiile civile si militare. Acest amestec de centralizare si descentralizare a dus la o slabire a autoritatii imperiale in favoarea puterii locale.

Din momentul crearii themelor, armata bizantina era impartita intre themata, formata din soldati profesionisti, care in perioadele de pace reveneau la casele lor, si tagmata, contingente de mercenari, a caror origine sociala era diversa. La randul ei, flota era organizata dupa acelasi model: o flota a themelor maritime (Marii Egee, Samos, Kefalonia etc.) si ploimon, comandata de un drongar al ploimon. In secolul al X-lea, pe fondul multiplicarii expeditiilor pe termen lung si la distante mari, evolutia strategicasi tehnica a modificat aceasta organizare. Armata si-a pierdut in aceasta perioada aspectul "popular" al soldatilor, transformandu-se intr-o armata de mercenari straini; era vorba in primul rand de varegi, specializati in garda imperialasi de turci, contingent important dar nesigur in timpul derutei de la Mantzikert. Odata cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recrutati specialisti, crestini occidentali, desemnati prin termenul generic de franci, dar care in realitate erau normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul ca acesti cavaleri refuzau autoritatea bizantina, preferand sa fie condusi de catre un sef ales de ei415. In fruntea catorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s-au pus adesea la dispozitia imparatului bizantin: Grigorie Pakurianos in fruntea georgienilor a fost folosit de Alexios I Comnenul in luptele impotriva normanzilor si a pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obtinut din partea imparatului mari suprafete de teren in Tracia, unde a fondat o manastire care a servit ca loc de retragere pentru soldatii sai.

Iisus-Hristos
Sfintii zilei
Cauta

cuvant:

Stiri ortodoxe
Contact

Ne pot contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).

Contact Us


Recomandari:
Resurse ortodoxe: www.resurse-ortodoxe.ro - Contine o bogata colectie de resurse ortodoxe audio/video/text: predici, rugaciuni, carti, conferinte, icoane, filme.
Agentia de stiri "Noutati ortodoxe": www.noutati-ortodoxe.ro - Ofera stiri si informatii din viata bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferinte, aparitii editoriale. Stirile pot fi preluate si de alte site-uri prin intermediul unui script.
Maica Domnului: www.maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.