Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

www.resurse-ortodoxe.ro - Predici, rugaciuni, filme, carti, conferinte ortodoxe

Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului


Viata religioasa si culturala la Bizant in secolele IX-XII

Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au facut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de ecumenic. Odata cu convertirea slavilor din Balcani si a rusilor, apartenenta la Patriarhat a devenit un semn de integrare in sistemul bizantin. Imparatul, a carui putere era de origine divina intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o lista cu trei nume, imparatul alegea unul singur sau putea propune o noua lista. In cazul unui conflict, imparatul avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era asemanatoare cu cea a numirii unui functionar, iar apartenenta la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. Consecintele disputei iconoclaste au fost destul de multe printre ele amintim si faptul ca puterea imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentatiilor teologice ale imparatilor. Fotie a fost de altfel prototipul inaltului functionar care a ajuns patriarh si care a influentat legislatia dinastiei macedonene.

Rezultatele acestei schimbari post iconoclaste au fost contradictorii: incepand cu secolul al XI-lea populatia bizantina, mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusa sa-si vada patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci cand era vorba de concesiuni facute papei, asa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul in 1054. De asemenea, slujirea patriarhala atrasese politicieni ambitiosi si elita intelectuala, precum Constantin Lihudes si Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, pozitia Bisericii bizantine a ramas invariabila: dogma apartinea in mod exclusiv sinodului, care este convocat si prezidat de imparat. La lucrarile unui sinod puteau participa egumenii marilor manastiri, simplii calugari sau chiar functionari ai Statului. Ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea in frunte pe Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul. Conducerea efectiva a Bisericii revenea insa sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politicasi institutia religioasa. Din sinodul permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici; tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiarasi marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din Constantinopol.

In vremea Comnenilor invatatura de credinta era transmisa prin asa-numitii didaskaloi, in ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor "synodikonul Ortodoxiei", o marturisire de credinta care continea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti credinciosii. De asemenea, patriarhul trimitea carti de rugaciune si sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul anului bisericesc.

Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale. In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale si incuraja numirea de preoti care sa slujeasca in biserici «publice» fondate si intretinute de episcop. In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din randul agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea clerului avand de suferit.

Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele doua directii deja cunoscute: eremitismul si cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar dupa victoria in lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor: imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca era vorba de un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca manastirea sa ramana in familie. In aceasta situatie, problema gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o donatie conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.

Pe plan cultural, Bizantul a intreprins in secolul al IX-lea o noua actiune de salvare a literaturii antice, actiune pe care unii au comparat-o cu cea pe care o anticipa Themistios in secolul al IV-lea. Acestei initiative ii putem asocia cateva nume: Fotie, cel care a stiut sa gaseasca la Constantinopol sau in Imperiu cele 300 de manuscrise grecesti pe care le-a analizat in Biblioteca sa, Leon Matematicianul, cel care a excelat in domeniul stiintelor exacte dar si in retorica sau filozofie si Arethas din Cezareea, un grec din Patras, care acopera cu activitatea sa ultima parte a secolului al IX-lea si primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX-lea a cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universitatii imperiale, cu patru Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de filozofie, condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de discipolul acestuia, Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios. Aceasta Universitate a disparut la mijlocul secolului al XI-lea. In secolul al X-lea civilizatia bizantina era intemeiata pe cultura, pe morala, pe o conceptie despre societate si despre putere. Cultura era practic elenismul antic, regasit, atat de mult admirat incat nu se cauta progresul nici in litere, nici in stiinte, spiritul de imitatie substituind inventivitatea. Cu toate acestea familiaritatea cu mostenirea antichitatii asigura cel putin transmiterea acesteia si oferea un termen constant de comparatie si un stimulent. Morala era cea crestina, influentata insa de intelepciunea antica, conceputa pe masura omului. La rndul ei conceptia despre societate era exprimata in marile culegeri juridice ale vremii si mai ales de Basilicale: ea se intemeia pe notiunea de interes obstesc si pe cea de ordine.

Invatamantul era privat, deci cu taxe, care nu erau insa insurmontabile, ceea ce asigura o relativa accesibilitate la cunoastere. Invatamantul secundar era concentrat in capitala. La varsta de 10-11 ani un copil putea intra intr-un didaskaleion sau paideuterion pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios paideia). Fiecare scoala avea in principiu un profesor, maistor ajutat de un proximos. In acest sistem erau admisi elevi de toate varstele, iar durata studiilor era de 6-7 ani.

Fondul programei era trivium, adica gramatica, poezia si retorica. In acest ciclu, profesorii urmareau perfectionarea limbajului si formarea viitorilor functionari civili sau bisericesti. Localizarea scolilor impunea adesea interventia Bisericii: ele se situau in interiorul cladirilor ecleziastice, in apropierea unei biserici care dadea si numele scolii: a Maicii Domnului, a Sfantului Teodor, a celor patruzeci de mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea, a Sfantului Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos si Nicetas Gramaticianul. La un moment dat Mihail Psellos a intervenit pe langa patriarh pentru a-i da unui coleg de-al sau un post mai bun. Deci, patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar in urma reformei imparatului Alexios I Comenul din 1107, invatamantul profan s-a apropiat mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XII-lea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi si retorica ca profesor privat, platit de parintii cu situatie materiala foarte buna.

Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de ordine si de echilibru: institutiile politice si sociale functionau foarte bine. Inainte de a muri Alexios Comnenul isi putea privi opera cu mandrie: in interior ordinea era restabilita, iar la frontiere dusmanul era inlaturat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana Comnena, nu era exagerat. Invatamantul literar prezenta acum un caracter filologic pronuntat, aproape stiintific. Bizantinii credeau inca in continuitatea civilizatiei antice, in acea stiinta enciclopedica considerata tipica pentru ei. Bizantul isi dadea seama ca mostenirea trecutului era mai bogatasi s-a straduit s-o pastreze.

Stralucirea acestei perioade a fost data in primul rand de catre Ana Comnena (1083-1150),printesa pasionata de Tucidide si Xenofon, care povesteste in opera ei istorica Alexiada, evenimentele din vremea domniei tatalui ei "marele Alexie, faclia universului". Ea nu a fost numai o mare scriitoare, care a stiut sa descrie oameni, fapte sau lucruri, ci prin gandurile si reflectiile ei, a redat spiritul si psihologia natiunii din care facea parte. Epoca comnenilor a fost descrisasi de alti scriitori si cronicari. Astfel ii putem aminti pe Ioan Kinnamos, care in descrierea perioadei imparatilor lui Ioan al II-lea si Manuel I, se distinge prin simplitate si precizie, pe oratorul si poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit dupa Mihail Psellos. Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris dupa 1204 o istorie care reinterpreta domnia lui Manuel I in lumina catastrofei finale.

Tot acum ii putem aminti si pe faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja mentionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii comnenilor. Prin acesti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau muzicieni, aceasta perioada se inscrie in ceea ce unii au numit epoca Renasterii elenice. Aceasta vestea practic umanismul Renasterii italiene: aceeasi pasiune pentru antichitati, acelasi devotament pentru Platon, Aristotel si Homer, aceeasi imitare a autorilor antici, aceeasi vanitate si entuziasm pentru lupta de idei. Transformarile profunde care au avut loc in vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic si echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantina de detinatori crestini ai mostenirii antice.

Iisus-Hristos
Sfintii zilei
Cauta

cuvant:

Stiri ortodoxe
Invitatie colaborare

Cei doritori sa participe la dezvoltarea acestui site sunt rugati ne contactaze prin formularul de contact sau la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).

Contact Us


Recomandari:
Resurse ortodoxe: www.resurse-ortodoxe.ro - Contine o bogata colectie de resurse ortodoxe audio/video/text: predici, rugaciuni, carti, conferinte, icoane, filme.
Agentia de stiri "Noutati ortodoxe": www.noutati-ortodoxe.ro - Ofera stiri si informatii din viata bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferinte, aparitii editoriale. Stirile pot fi preluate si de alte site-uri prin intermediul unui script.
Maica Domnului: www.maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.