Pe vremea împăraţilor greceşti, luptători contra icoanelor,
Leon Armeanul şi Mihail Travlul, care s-a numit şi Valvos, şi apoi pe vremea
lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun
neam şi bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaş şi cu boieria sutaş, avînd
o soţie cu numele Maria. Acela a născut pe aceşti doi luminători ai lumii şi
luminători ai ţărilor slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă,
s-a numit în sfînta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostăşeşti
mai întîi ca cel mai în vîrstă şi, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod
şi l-a trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii. Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe
limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc
şi păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani,
văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărîndu-se
de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra
celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale
acestei lumi şi, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească
şi slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei
nevăzuţi ai duhurilor răutăţii. Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din
scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică,
ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin,
decît numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Cînd pruncul
a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care
l-a spus tatălui şi mamei sale, zicînd: "Un voievod a adunat toate fecioarele
din cetatea noastră şi a zis către mine: Alegeţi soţie dintr-acestea, pe care
vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutînd,
mi-am ales pe una mai frumos împodobită decît toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată,
al cărei nume era Sofia". Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegînd că fecioara
Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat
cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărţilor, ci
şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea
duhovnicească şi spunîndu-i cuvintele lui Solomon: "Fiule, cinsteşte pe Domnul
şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu
scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea
să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decît soarele şi decît
întocmirea luminii stelelor". Pruncul, învăţînd carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea,
mai mult decît toţi vîrstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfîntul Grigorie
Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna. Multe dintr-acele
cuvinte şi tîlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete,
a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: "O, arhiereule al lui Hristos,
Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai
arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii;
iar cu învăţăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci,
te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste;
fii mie părinte, învăţător şi luminător". Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răţie
după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora.
Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri mari: Manoil,
păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi, logofătul. Acest logofăt
cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui Constantin, care, auzind de isteţimea
minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe împreună cu tînărul
împărat Mihail, care învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii
lui Constantin, să se sîrguiască singur a învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat
de aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon,
zicînd: "Dumnezeul părinţilor şi Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea
care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu
sînt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi
să slujesc Ţie, Dumnezeul meu, în toate zilele vieţii mele". Şi, ducîndu-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără-teşti,
degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri
a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile
elineşti, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta isteţime a minţii
sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înţelepciune mai
mult decît alţii. El nu era înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte
limbi, pentru că învăţase bine scriptura elinească şi vorbirea siriană şi se
deprinsese şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul,
întîi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune, cum şi
pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul, cel ce venise
acum în vîrstă desăvîrşită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui
cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun. Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea
foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă în curtea
logofătului, avînd stăpînire peste toţi şi umbla cu îndrăzneală şi fără opreală
în împărăteştile palate oricînd ar fi voit. Această stăpînire i se dăduse, fiindcă
era iubit şi de împărat. La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească
primită din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe
care părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul
voia s-o însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul,
îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i împreună
cu bogăţia de la împăratul şi cinstea de mare boierie. Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din
lume, s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire,
a luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare,
nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni l-au aflat
pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila
din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci
în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului
patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe
Constantin ca bibliotecar în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii şi
dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe
vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui
Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta
în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 142 mucenici din
Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind
pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd:
"Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela
în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dacă puteţi să ne
arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar
putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră". Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis
la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi.
Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească
pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor, care se
numea Samara, aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi,
a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite
pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor;
pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit
să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit
un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin,
filosoful creştinesc: "Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?"
El le-a răspuns: "Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru
vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii,
fug de dînşii şi petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti,
acolo este dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii. Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii
saracinilor au zis către dînsul: "Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că
proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi
oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creştinii,
ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum
îi place; pentru că sînt atît de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa
şi cu viaţa, încît fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa
într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi
toţi se cheamă creştini". Fericitul Constantin răspunse: "Două lucruri mi-aţi spus înainte:
despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se
împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se numesc
creştini. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă. Dumnezeul nostru este
ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de
mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dînsul
Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune... De unde şi Sfîntul
Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: "O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii
şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate
căile Lui!" Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta
pe Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe Dumnezeu,
aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia
cunoştinţei şi a mîntuirii. Iar cei ce sînt slabi la minte şi s-au lipsit de
ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, ca în nişte
corăbii putrede de înotare urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian
şi, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia
răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi
dintre creştini - precum ziceţi - se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am
zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos
nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai,
adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti şi celelalte, pentru
că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată,
fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui
Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea strîmtă
şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om
între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa
şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi
i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte.
Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea
lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind
fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine
stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu
cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El
cu înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind
cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a fi mai fierbinţi
către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a
vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii
dintre creştini se deosebesc cu viaţa. Credinţa şi legea voastră nu are nici
un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare,
şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa
voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri
omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed,
dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă
de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate.
De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele
voastre. Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur
fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască
curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat,
căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înţelepţii saracinilor
au mai zis: "Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi
că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi
daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei". Răspuns-a filosoful creştinesc: "Nu batjocoriţi Treimea cea
dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei
de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei
tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt trei ipostasuri, iar fiinţa
este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul
Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza şi căldura;
tot astfel sînt şi în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea
soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are
sfîrşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit;
şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl
se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată
partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl
şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime
împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi
Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic
la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci,
soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din
căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea
sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura,
însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei
feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în
trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu. Căci şi strămoşul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziţi
- cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura
care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii,
a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a închinat pînă la pămînt şi a zis:
Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată,
socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de
am aflat dar înaintea feţei Tale..., pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş,
că Dumnezeu este în trei feţe. Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă
împotriva acestora. Apoi au zis: "Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a
născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?" Răspuns-a
filosoful: "Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată
S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul
şi preasfîntul pîntece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai
presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci,
Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere
a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată.
Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru
că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rînduiala firii. Iar cum că S-a
născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi proorocul
Mahomed, scriind astfel: "S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca,
împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu". Saracinii au zis: "Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos
S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu". Răspuns-a
fericitul: "Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce
trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele
curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar
nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat,
iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh". Saracinii au zis: "Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi
pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porun-ceşte să vă rugaţi
pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să
întoarceţi faţa celor ce vă bat... Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice,
pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi
îi ucideţi în război". Fericitul Constantin a zis: "Dacă în vreo lege vor fi scrise
două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai
adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplineşte
pe amîndouă?" Răspuns-au saracinii: "Este mai bun acela care îndeplineşte amîndouă
poruncile". Zis-a filosoful: "Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit
să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta:
"Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune
sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac
nouă; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre,
ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupu-rile
şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu". Saracinii iarăşi au zis: "Hristos al vostru a dat dajdie pentru
Sine şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să
daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii
voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare". Grăit-a filosoful:
"Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla; iar altcineva,
întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte
să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmaşul lui?" Ei au răspuns:
"Este vrăjmaş". Zis-a filosoful: "Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie
era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: "Romană". Filosoful:
"Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului
Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea veche, iar căutînd de
la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi vouă vrăjmaşi". Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin
mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit
filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi
de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După aceea, neputînd
să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de
moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma...
Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l
cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor. După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a
luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea
plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de mîntuirea
sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar
cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele
mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei,
le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se
îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mîna Sa şi
satură pe tot cel viu. Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea
că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către
dînsul: "Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecînd pe israeliteni, oare
Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducîndu-te, cheamă
fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să aşteptăm mila lui
Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi". Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul
un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind
acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus
în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie
împreună cu dînsul în nevoinţele monahiceşti, petrecînd în rugăciuni şi îndeletnicindu-se
totdeauna cu citirea cărţilor. În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari,
zicînd: "Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia
ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de ruşine,
fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au trecut la
credinţa evreiască". Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa lor, zicînd:
"Credinţa noastră este mai bună decît a tuturor neamurilor". Pentru aceea, de
la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste
şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba
cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră. Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul
Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de
la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos.
Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea
şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din
limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească,
ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci, Metodie
nu s-a lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos şi s-au apucat amîndoi de călătorie,
ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită
de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul
dar. Ajungînd la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit
acolo multă vreme, pînă ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-au
deprins şi cu limba evreiască, aducînd la Sfînta Credinţă şi la Botez pe un
samarinean cu fiul lui. Auzind de moaştele Sfîntului sfinţit Mucenic Clement, papă al
Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea
acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: cînd Sfîntul Clement
a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian,
ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legîndu-i de grumaz
o ancoră de fier, ca să nu poată afla creştinii trupul lui; iar credincioşii
stăteau pe mal, tînguindu-se şi privind la înecarea sfîntului. După aceasta,
doi ucenici ai lui mai credincioşi, Cornelie şi Fib, au grăit către creştini:
"Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului". Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea
în sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură
în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfîntului, iar
ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci, voind credincioşii
să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei
pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfîntului, deoarece în
tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea pînă la şapte zile, dînd
cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte
sute de ani, de la împărăţia lui Traian pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul
grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage în lături
în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era mîhnire între
creştini. Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi
Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sîrguiau pentru aflarea cinstitelor
moaşte ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta şi pe fericitul Gheorghe,
episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la Constantinopol, la împărat şi
la patriarh, înştiinţîndu-i de aceasta şi, primind sfat de la dînşii, a luat
de acolo tot clerul bisericii Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers
la marginea mării cu aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu
tot poporul, cu psalmi şi cu cîntări, voind să-şi cîştige dorinţa. Dar nu s-a
desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul
nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întîi capul,
iar după aceea toate moaştele Sfîntului Clement; şi, luîndu-le, le-au pus în
corabie şi, ducîndu-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor
Apostoli, din care fericiţii Constantin şi Metodie, luînd o părticică oarecare,
au purtat-o la dînşii totdeauna, pînă ce au dus-o la Roma. După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste
de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul
grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii
şi cu saracinii; căci dînsul avea mai multă învăţătură decît Metodie, care nu-şi
petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de
voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea
cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea
înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte
şi gata să dea răspuns la orice întrebare. Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii,
iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu.
Unul din cozari a zis către dînsul: "Voi, grecii, aveţi obiceiul rău, pentru
că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam
împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul,
care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe acela, aţi pus pe Leon Armeanul,
care a fost din neam prost. Şi, ucigîndu-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul,
care era de neam din Amoreea. Pe cînd la noi nu este aşa, deoarece avem singuri
cogani din ai noştri, (sau împăraţi) adică din casa şi din neamul coganilor,
şi nu împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împărătească.
Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: "Rău a făcut
oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David,
bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?" Auzind acestea
cozarul, a tăcut. După aceea a zis iarăşi cozarul: "Voi ţineţi cărţile în mîini,
spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile noastre
toată înţelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă mîndriţi voi, că
avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi". Grăit-a Constantin:
"De ai întîmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur şi averi! Oare
l-ai crede, văzîndu-l gol şi neavînd nimic în mîini?" Cozarul răspunse: "Ba
nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol". Grăit-a Constantin: "Dacă tu
ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri
au trecut de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pămîntului
şi-au avut stăpînirea lor". Şi cozarul, neputînd să răspundă la această întrebare,
a tăcut. Iar Constantin a spus mai departe: "Deci, prietene, nici eu
nu te cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!"
Şi cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: "Să bem în numele unui
Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin, filosoful cel creştin,
luînd un pahar a zis: "Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al Cuvîntului Lui,
prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului cel de viaţă făcător, prin care se
ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite". Zis-a Cagan: "De asemenea,
ţinem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne
deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă
şi cărţile evreieşti". Grăit-a filosoful: "Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti
a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfînta
Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii, pe Cuvîntul şi
pe Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului
cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor. Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul
Lui şi Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar
Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt trei Domni,
ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul şi cu Duhul Său, tot aşa nu sînt trei Dumnezei
într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socoteşte de aici, dacă
cineva, făcîndu-ţi ţie cinste, nu ţi-ar cinsti cuvîntul tău şi duhul gurii tale,
ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate
aceste trei, adică pe tine, pe cuvîntul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea
într-o cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale
cele împărăteşti?" Iar el a răspuns: "Cel ce are toate aceste trei întocmai
întru cinste". Filosoful a răspuns: "Deci, şi noi sîntem cinstitori de Dumnezeu,
mai adevăraţi şi mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime, întocmai
ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am învăţat din cărţile
prooroceşti, căci şi Sfîntul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul,
zicînd: "Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care eu te chem; eu sînt
cel întîi şi eu sînt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui".
Acest cuvînt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinţii noştri cei de
demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de cine este trimis, dacă
nu de Tatăl şi de Sfîntul Duh al Tatălui?" Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de
iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: "Filosof al creştinilor, spune
nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre Care
nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?" Filosoful, arătînd cu degetul
spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintîi, a grăit: "Dacă cineva ar fi zis, că
acest întîi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze,
iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum
să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?" Iar iudeii au zis:
"Foarte nebun este unul ca acela". Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: "Ce este mai cinstit sub
cer dintre toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: "Omul este cel mai cinstit
decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit
după chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis: "Neînţelegători sînt aceia
care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pîntecele firii omeneşti să încapă
Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl ştiu încăput. Dar rugul, fiind făptură
neînsufleţită şi nesimţitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simţitoare
şi înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu?
În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea Dumnezeu, cînd se arăta lui Iov,
lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită
şi însufleţită a încăput Hristos, vrînd să se arate pe pămînt, cu oamenii să
petreacă şi să-i tămăduiască de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului
omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta
a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la
cine putea să se dea tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi,
au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său şi i-a vindecat pe ei?
Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum
acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit
ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrînd
să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele de omul cel bolnav şi nu
de lemn sau de piatră? Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu
de lemn - deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră
-, deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise
şi Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de
durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se sălăşlui
prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele cel curat şi fecioresc, iar
a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte
Isaia: "Iată, fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema
numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Proorocul
acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată
şi nemăritată. Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea,
pentru mîntuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că
este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzîndu-şi mîinile în muntele cel
pietros şi în glasul trîmbiţei, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: "Nu te
mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în pîntecele noastre, ridicînd păcatele
noastre". Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pîntecele
noastre, apoi pentru ce vă împotriviţi voi nouă, celor ce mărturisim aceasta?
Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pîntece femeiesc şi s-a născut nu din femeie
simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă.
El se sălăşluieşte în pîntecele noastre, cînd noi, creştinii, ne împărtăşim
cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune
de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia
rabinului vostru, Ahila, s-a sălăşluit în pîntecele noastre, ridicînd păcatele
noastre". Sfîrşindu-se prînzul, toţi s-au risipit hotărîndu-le ziua în
care iarăşi avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au
adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie,
dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dînşii iudeii: "Spuneţi-ne nouă,
care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea lui Moise, sau legea pe care o ţineţi
voi, creştinii?" Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului
lor: "Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să
puteţi zice, că cea dintîi este mai bună?" Iudeii au răspuns: "Cu adevărat pentru
aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintîi, de vreme
ce legea dintîi va să fie mai mare şi mai bună". Zis-a filosoful: "Dacă voiţi
să ţineţi legea cea dintîi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur".
Zis-au iudeii: "Pentru ce grăieşti aşa?" Zis-a filosoful: "Spuneţi cu adevărat,
în tăierea împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?" Răspuns-au iudeii: "Ni
se pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: "Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu
mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam
şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezămînt lui Noe, ca să nu se verse
sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele fratelui său, să primească pedeapsă,
ca sîngele lui să se verse în locul sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea
a dat aşezămînt şi de mîncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace,
pentru păsări şi pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezămîntul
Meu vouă şi seminţiei voastre după voi". Zis-au iudeii: "Aşezămîntul nu este
lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă aşezămîntul
Meu; iar noi ne ţinem de lege". Zis-a filosoful: "Dar tăierea împrejur cum o
ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?" Aceia au zis: "O ţinem ca pe o lege". Zis-a filosoful: "Dar
Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt, pentru că a grăit
către Avraam: "Aşezămîntul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine în neamuri,
ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn de aşezămînt
între Mine şi voi". Şi iarăşi: "Va fi aşezămîntul Meu pe trupurile voastre,
întru aşeză-mînt veşnic". Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci
numai aşezămînt. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege.
Dacă aşezămîntul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi aşezămîntul
dat lui Noe sînteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi cea dintîi
lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai şi celui păzit de
potopul apelor". Zis-au iudeii: "Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege
şi de aceea noi ne ţinem". Grăit-a filosoful: "Deci, aşezămîntul dat lui Noe nu este lege,
ci numai aşezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezămînt. Apoi
şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Acelaşi Dumnezeu, în capitolul
unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numeşte lege, ci numai aşezămînt, pentru
că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele acestui aşezămînt, pe care Domnul Dumnezeu
le grăieşte lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele
acestui aşezămînt, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care
i-am scos din pămîntul Egiptului. Dacă acel aşezămînt vă este lege, atunci
şi aşezămîntul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care
este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine,
ca de cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui
Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întîi, că legea cea dintîi
este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune". Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: "Cîţi s-au
ţinut de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinîndu-ne de
ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflîndu-vă singuri
altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o
călcaţi". Răspuns-a filosoful: "Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar
fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezămîntul lui Noe, apoi
nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a
scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a lui Noe şi a
lui Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după
altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe
a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amîndouă; ci, împlinind neajunsurile,
prin voia cea desăvîrşită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel
ca porunca Domnului să fie întreită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezămîntul
cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ţinem toate acelea, adică
a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura şi
celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe lespezile lui Moise şi
care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor
necuvîntătoare şi altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei
noi şi care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi;
căci ce trebuinţă era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini". Zis-au iudeii: "Dacă acele rînduieli şi aşezăminte, precum grăieşti
tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră
şi închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi
de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă
umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar fi aşteptat să-L vadă cu ochii,
de vreme ce nu aşteaptă legea voastră. Deci, rînduielile şi aşezămintele legii
noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sînt închipuiri şi umbre,
ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi
păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr". Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege
cei de demult, în aşezămîntul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după
dînşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş
fi zis vouă aşa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat
aşezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui Avraam,
plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit
aşezămîntul Său cel dintîi, ca să-i fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui
Avraam, dîndu-i aşezămîntul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă
lege şi lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru aşezămîntul cel nou, cu adevărat
a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia ce zice: "Iată,
vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune aşezămînt nou casei lui Israel şi casei
lui Iuda, nu după aşezămîntul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în
care, luîndu-i pe dînşii de mînă, i-am scos din pămîntul Egiptului, că aceia
n-au petrecut întru aşezămîntul Meu, şi pentru aceea i-am defăimat pe dînşii". Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezămîntul nostru cel
nou? Isaia a zis mai înainte pentru dînsul şi pentru faţa Domnului, grăind:
"Nu vă aduceţi aminte de cele dintîi şi să nu gîndiţi de cele vechi. Iată, eu
voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele". Aşa au ştiut
legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, şi
o aştepta pe aceea, proorocind astfel: "Deci, rînduielile şi aşezămintele legii
voastre celei vechi, au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei aşteptate,
iar nu singur adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte
netrebnice". Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au
zis: "Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful:
"Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăţiei şi a domniei voastre
a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-şului nostru Iacov, trebuia
să fie numai pînă la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre
s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de
aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între
voi, zice Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă
de la răsăritul soarelui şi pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri
şi în tot locul se aduce tămîie şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este
numele Meu între neamuri. Zis-au iudeii: "Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem,
ca şi pe neamuri să le numeşti binecuvîntate, precum şi noi, care sîntem sămînţa
lui Avraam, sîntem binecuvîntaţi". Răspuns-a Constantin: "Întru sămînţa lui
Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca şi întru Mesia, Cel ce a ieşit din
rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei şi a lui David; pentru
că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate seminţiile
pămîntului; şi către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminţia ta toate
neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvînta
în el toate seminţiile pămîntului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El.
Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să vină Mesia.
Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn
din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui.
Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică Ierusalimului -
venirea Împăratului cel blînd, şezînd pe asin, mînzul asinei, zice: Va pierde
căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va
zice pace neamurilor. Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri
a venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît pentru
voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi ucis, iar
neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar neamurile L-au
iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales şi Se preamăreşte
într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi
de la Sfîntul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în
întîiul an al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil.
Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în
lume, şapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte şaptezeci de ani;
iar anii cei adunaţi al tuturor săptămînilor, fac patru sute nouăzeci de ani,
precum numără şi talmudul vostru. Iar cît de multă vreme anii aceia acum au
trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi,
după săvîrşirea săptămînilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb
pe voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o
la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?" Zis-au iudeii: "Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de
fier". Iarăşi i-au întrebat pe dînşii filosoful: "Dar care este piatra cea tăiată
din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel văzut?" Au răspuns:
"Piatra este Mesia". Filosoful a zis: "Oare nu vedeţi adevărul, că împărăţia
Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar
în locul împărăţiei Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului
altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia
Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: "Va rămîne numele vostru
spre săturarea celor aleşi şi pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc
Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta
pe Dumnezeul Cel adevărat". Zis-au iudeii: "Noi sîntem sămînţa cea binecuvîntată din Sim,
binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteţi binecuvîntaţi". Răspuns-a
lor filosoful: "Binecuvîntarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva,
fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvîntat
Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura
lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu
s-a ales la voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: "Să înmulţească
pe Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim". Singuri vedeţi lăţimea
creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit
voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini
numele Domnului nostru Iisus Hristos. Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre
credinţa creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru
că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele
şi întrebîndu-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul
Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte,
iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei au avut discuţii nu numai cu
iudeii, ci şi cu saracinii - adică cu turcii - şi pe toţi i-au biruit cu darul
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură şi înţelepciune
robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei
ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, au
crezut în Hristos şi mulţime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toţi, ci
numai o parte dintre ei. După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind
bine sfînta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsînd
cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan
a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicînd: "Pe nişte bărbaţi ca aceştia
învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpîne, care lămurit ne-au încredinţat şi ne-au
învăţat pe noi adevărată credinţă creştinească. Deci, luminîndu-ne noi prin
Sfîntul Botez, am poruncit întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să
vină şi să se boteze, nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creştineasca
săvîrşire; deci sîntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori
unde vei avea trebuinţă". După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiţii învăţători Constantin
şi Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd:
"Dă-ne nouă robi greceşti cîţi ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă mai de
folos decît toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au
dat lor, şi s-au dus în cale, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Mergînd ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii
şi fără de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un
iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din
cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie
ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: "Nu pot
să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a prefăcut
evreilor oarecînd apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi,
ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Şi după ce a scos-o şi a gustat-o,
a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bînd toţi,
s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu. Sosind ei la Herson, pe cînd şedea cu episcopul seara la masă,
după masă, Constantin a zis către episcop: "Să-mi faci mie rugăciune, stăpîne,
şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvîntarea
cea mai de pe urmă". Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineaţă,
Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit
la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu,
şi aşa a fost, că a doua zi episcopul a murit. Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste
şi cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos,
cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la treapta arhierească,
iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au
silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea
lîngă biserica Sfinţilor Apostoli. După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav
şi Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca credinţă,
însă, neînţelegînd încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat ţara cozarilor
prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol,
la împăratul Mihail, zicînd: "Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească
şi doreşte să ţină legea creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne
arate desăvîrşit sfînta credinţă şi care ne-ar povăţui, prin limba noastră,
la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpîne, îngri-jeşte-te
de mîntuirea noastră şi ne trimite un episcop şi învăţător ca să ne înveţe,
pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările. Atunci împăratul, sfătuindu-se
cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin şi
pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum
fusese şi la cozari, silind pe Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească,
deşi nu voia. Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i
darul Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci
şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească;
la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie.
Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul...
şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul
şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu
îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti. Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi
cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav,
unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul
şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit
patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind în dreapta credinţă toate părţile
slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre rînduiala
bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul,
Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca
Liturghie şi toată cîntarea bisericească. Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales
cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta
Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade
să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost
scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii
învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele
peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi
iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă..,
deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile,
în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul". Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînşii, le-a
scris, chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers
la dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a
venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dînşii, pentru că, auzind că se
apropie de cetatea Romei şi încă purtînd cu ei o oarecare părticică din moaştele
Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei - precum s-a zis mai sus -
i-a întîmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor.
Deci, făcîndu-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea
cărţilor în limba slavonească şi aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă,
a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli
citirea, cîntarea şi Liturghia slavonească. Şi săvîrşeau în mijlocul Romei,
aceşti sfinţi învăţători împreună cu Metodie şi Constantin, Sfînta Liturghie
în slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în
toate neamurile. Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit şi a
luat cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrşitul său. Pentru aceea
s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis
mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima.
Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă şi a fost numit Chiril. Apoi, zăcînd
în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa fratelui său, Metodie,
şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfîntului
Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte ale lui Clement,
cea adusă de el. După sfîrşitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei
Cuviosul Metodie, şi, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei,
la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui Pavel, care a fost
acolo altădată episcop şi căruia, urmîndu-i Metodie, ca arhiereu şi învăţător
a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfînta credinţă şi discutînd cu
evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele şi cu facerile
de minuni, răbdînd primejdii şi izgoniri. El a tălmăcit multe cărţi din limba
greacă în cea slavonă şi, îndreptîndu-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către
Domnul, Căruia I-a slujit apostoleşte cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul
Chiril, şi amîndoi stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi
sfinţii, în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.Viaţa şi ostenelile Cuvioşilor Părinţi
Metodie şi Constantin, Episcopii Moraviei
(11 mai)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna mai
Cuvinte cheie: Cuviosul Metodie, Cuviosul Constantin
Cautare:
Viata si ostenelile Cuviosilor Parinti Metodie si Constantin, Episcopii Moraviei
Vizualizari: 1369
Id: 1649
Imagine:
Share:
Viata Sfantului Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sfantul Mucenic Ioan Valahul
Patimirea Sfintei Mucenite Glicheria si a lui Laodichie, pazitorul temnitei
Patimirea Sfantului Mucenic Alexandru Romanul
Patimirea Sfantului Mucenic Isidor, din insula Hiului
Patimirea Sfantului Mucenic Alexandru Romanul
Sfantul Mucenic Mihail Monahul
Viata Cuvioasei Eufrosina fecioara, egumena Manastirii Polotca
Cuviosul Mihail Marturisitorul, Episcopul Sinadiei
Aratarea Semnului Sfintei Cruci la Ierusalim
Minunile Sfantului Mucenic Terapont, Episcopul Ciprului
Sfantul Isidor cel nebun pentru Hristos
Sfinta Mucenita Teodosia din Tir
Patimirea Cuviosului Nichita Marturisitorul, Episcopul Calcedonului
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.