Adevarata, sfanta iubire de Dumnezeu…

Evanghelia ne porunceşte să ne iubim vrăjmaşii; Sfinţii Părinţi laudă iubirea deopotrivă, faţă de toţi. Nu cumva iubirea de aproapele trebuie să fie străină de orice deosebire?

Înţeleg numai acea dragoste care lucrează potrivit sfinţitelor porunci ale Evangheliei, în lumina ei, care este lumină ea însăşi. Altă iubire nu înţeleg, nu recunosc, nu primesc. Iubirea pe care o ridică lumea în slăvi, pe care oamenii o recunosc ca bun al lor, pecetluită de cădere, nu este vrednică a se numi iubire: ea este o schimonosire a iubirii. Tocmai de aceea este atât de potrivnică iubirii sfinte, adevărate.

Adevărata, sfânta iubire de Dumnezeu şi de aproapele este zugrăvită limpede în poruncile evanghelice; dreapta, neprihănita ei lucrare se arată prin împlinirea poruncilor evanghelice. De Mă iubeşte cineva, a zis Domnul, cuvântul Meu va păzi (In 14, 23). Într-o asemenea iubire nu poate fi nici închipuire, nici înţelegere trupească, fiindcă împlinirea poruncilor lui Hristos este săvârşită de începători cu silire de sine – cu o asemenea silire, încât a fost numită „răstignire”-, iar de cei sporiţi, care au simţit adumbrirea harului, cu simţirea îmbelşugată a păcii lui Hristos. Pacea lui Hristos este o răcoare duhovnicească subţire: când se revarsă în suflet, sufletul petrece într-o tăcere înaltă, într-o amorţire sfinţită.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 187-188)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: