„Calugarul, e si el boier in felul sau, caftanit ca atare prin dragostea si harul lui Hristos...”

Călugăria e ostăşie, deci ţinută, demnitate. Să nu uităm că suntem slujitorii, „prietenii” unui mare Senior, unui Cavaler care ne-a lăsat drept moştenire discreţia (când postim, când ne rugăm, când facem milostenie), iertarea, puterea de a uita răul ce ni s-a făcut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urăsc, dărnicia, sila de contabilitate şi socoteli, de grija pentru bănuţi şi părăluţe, care când Iuda şi apostolii toţi s-au indignat că se risipeşte bunătate de mir în valoare de 300 dinari i-a dojenit şi învăţat a deosebi risipa de jertfă, care lui Iuda i S-a adresat cu apelativul „prietene”, care nu a tremurat şi nu a bolborosit vorbe de scuză în faţa sinedriului ori a dregătorului, care mereu a dăruit şi răsplătit boiereşte, clătinat şi îndesat, har peste har, însutit, înmiit, a înmulţit pâinile, peştii şi vinul, a binecuvântat şi a iubit belşugul.

Călugărul nu poate prin definiţie să fie zgârcit, meschin, îngrijorat, alarmat. Degajarea şi detaşarea sunt două mari virtuţi monahale, cărora li se adaugă, – paradoxal – dragostea de viaţă (adică de Dumnezeu) şi netemerea de moarte (adică de despărţirea sufletului de trup). Celor din tagma aceasta nu le este îngăduit a se văita, a geme, a regreta bunurile pierdute, lor se cade să le fie mereu la îndemână fraza lui Eugen Ionescu (acum împăcat cu Dumnezeu): „Să fim oricând în stare să pierdem totul de la o clipă la alta”.

Călugărul, desigur, e şi el boier în felul său, căftănit ca atare prin dragostea şi harul lui Hristos. Şi nu-i strică să-şi repete cuvintele rostite de Al. O. Teodorescu fostului cleric Damian Stănoiu (care se indignase că-n vitrina unei librării cărţile sale fuseseră aşezate mai la margine decât ale lui Păstorel): Arta, să ştii domnia ta, Părinţele, că e boierie. Aşa şi monahismul: boierie este!

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 302-303)

Categoria: Articole

Cautare: