Care lacrimi sunt mantuitoare?

De câte feluri sunt lacrimile şi care din ele sunt mântuitoare?

Lacrimile sunt de opt feluri, după Sfinţii Părinţi. Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, când omul se gândeşte la frumuseţea creaţiei dumnezeieşti. Acestea formează cel mai înalt plâns, numit plâns de bucurie şi dor dumnezeiesc. Lacimile dragostei îngraşă pe om. Lacrimile din frică de Dumnezeu. Acestea au mai mică putere decât cele dintâi, pentru că plânsul din dragoste de Dumnezeu este plânsul fiului către Tatăl, iar plânsul de frică este al slugii care mereu se teme să nu supere pe Stăpânul său. Plânsul din frică mijloceşte la Dumnezeu iertarea păcatelor şi este înaintemergător al celui dintâi („Filocalia”, vol. IX, 1980, p. 166). Plânsul de frică usucă pe om, asemenea cleştelui care se arde de foc.

Lacrimi de milă şi dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru săraci, văduve, copii orfani, pentru cei flămânzi, goi şi străini, pentru toţi oamenii din suferinţă. Aceste lacrimi sunt sfinte şi mântuitoare asemenea celor dintâi.

Lacrimi din frica morţii şi a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mântuitoare ca şi cele dintâi şi aduc roadă de pocăinţă.

Lacrimi din fire sau fireşti, adică ale soţilor, ale rudelor, ale părinţilor pentru fii şi ale fiilor pentru părinţi. Acestea nu sunt nici bune, nici rele. Ele se pot vedea uneori şi la animale.

Lacrimi din slavă deşartă. Acestea sunt foarte periculoase, pentru că pe lângă lacrimile cele bune, mântuitoare şi smerite, pune diavolul lacrimi de slavă, spre a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni. Or, plânsul cel duhovnicesc trebuie să fie întotdeauna ascuns şi neştiut de nimeni, afară de Dumnezeu şi de duhovnic.

Lacrimi din dezmierdare, care izvorăsc din poftă, din beţie, din mânie, din aducere aminte a celor rele etc.

Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din sărăcie, din durerea rănilor, pentru tot felul de boli.

Primele patru feluri de lacrimi sunt mântuitoare, cele fireşti nu sunt nici bune, nici rele; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare şi aducătoare de osândă.

Deci, plânsul cel duhovnicesc este îndoit. Plânsul dintâi, adică o permanentă întristare a minţii şi a inimii pentru păcate, o stare de umilinţă, de taină, pentru că nu poate face cele bune cât trebuie. Acest plâns îl suie pe om acolo unde îl suie însăşi fapta bună pe care n-a reuşit să o facă. Întristarea inimii face cât toate faptele bune şi duce pe om la plânsul al doilea şi cel mai înalt al lacrimilor din dragoste şi din frică de Dumnezeu.

Spune un cuvios părinte că „cel ce se scârbeşte pentru păcatele sale, este ca vremea înnourată care, în curând va sorbi apă, adică lacrimi”. „Lacrimile ne dau tuturor nădejdea mântuirii, precum spune Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut, zicând: „Mustrarea conştiinţei este chinuirea chinurilor, iar pacea conştiinţei este veselia veseliilor”.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 61-63)

Categoria: Articole

Cautare: