Cuviosul Damian ieromonahul taumaturg

Minunatul Damian a trăit în mănăstirea Peşterilor în anii de stăreţie ai cuviosului Teodosie. El a devenit în scurt timp un fidel imitator al vieţii îngereşti a duhovnicului său. Cu fierbinte râvnă se străduia să-şi depăşească firea şi să se apropie de desăvârşire prin urmarea virtuţilor evanghelice. Toţi fraţii din obşte mărturiseau cu admiraţie despre adânca sa smerenie, desăvârşita ascultare şi simplitate a cuviosului. Cu toate că se străduia să-şi ascundă lucrarea sa duhovnicească, ea a fost observată de cei împreună nevoitori cu dânsul, care simţeau un adânc respect şi evlavie faţă de credinciosul slujitor al lui Hristos şi neobosit luptător împotriva demonilor. Cuviosul nu dormea aproape deloc. Zilele şi nopţile şi le petrecea în priveghere, studiul sfintelor scrieri patristice şi rugăciune neîncetată. În plus se dăruia postului şi cumpătării. A cerut binecuvântarea de la cuviosul Teodosie să nu guste nimic altceva decât un pic de pâine şi apă. Această regulă a respectat-o până la sfârşitul vieţii sale. De aceea şi bunul Dumnezeu, care ne-a învăţat că neamul demonilor nu se alungă «decât prin post şi rugăciune», a răsplătit străduinţele cuviosului Damian. L-a înzestrat cu harisma vindecării bolnavilor şi a alungării demonilor.
De aceea, ori de câte ori se înfăţişa la mănăstire vreun om bolnav, stareţul Teodosie îl chema la sine pe fericitul Damian, spre a se ruga pentru cel în suferinţă. Iar acesta, în duh de ascultare, plângând şi considerându-se pe sine nevrednic de această harismă sfântă, îl ungea pe cel bolnav cu ulei sfinţit şi se ruga lângă dânsul mult timp, cu lacrimi şi suspine. Prin harul lui Dumnezeu cu toţii se vindecau şi plecau sănătoşi şi bucuroşi.
Şi în toţi anii pe care i-a trăit în această lume trecătoare cuviosul Damian, şi-a adăugat necontenit fapte bune şi străduinţe ascetice, prin care-l slăvea pe Dumnezeu şi-şi lucra mântuirea spre viaţa cea veşnică.
În pragul bătrâneţii cuviosul se îmbolnăvi şi înţelese că se apropia sfârşitul vieţii sale pământeşti. De pe patul ascezei se rugă cu suspine către Dumnezeu şi spuse:
– Doamne al meu! Iisuse Hristoase! Învredniceşte-mă pe mine nevrednicul să devin părtaş al slavei sfinţilor Tăi şi moştenitor al împărăţiei Tale! Şi Te mai rog, Stăpânul meu, să nu mă desparţi de duhovnicescul meu părinte şi învăţător, de sfântul stareţ Teodosie, ci dăruieşte-i şi lui ca şi mie împărăţia Ta şi fă-l părtaş al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi şi al vieţii celei veşnice. Să fim împreună şi acolo unde glasurile cele îngereşti neîncetat Te slăvesc şi unde cei drepţi se învrednicesc să vadă neîncetat frumuseţea chipului Tău cea negrăită!
În timp ce se ruga astfel, a apărut lângă dânsul deodată cuviosul Teodosie. S-a aplecat deasupra sa şi l-a îmbrăţişat zicându-i:
– Fiul meu, rugăciunea ta a fost auzită de către Domnul. Acesta m-a trimis să-ţi spun că cererea ta se va împlini întocmai. Când Dumnezeu va binevoi să pleci din această viaţă şi să te duci lângă Dânsul, te vei număra în ceata sfinţilor Săi şi vei locui cu aleşii Săi în cămările cele cereşti. Şi nu te vei despărţi niciodată de mine! Vom fi întotdeauna împreună în dumnezeieştile locaşuri, unde se aud neîncetat glasurile cele îngereşti…!
Acestea le-a spus cuviosul Teodosie şi se făcu nevăzut.
A rămas uimit de acestea cuviosul Damian, deoarece nu înţelegea cum venise acolo părintele său duhovnicesc şi cum dispăruse aşa deodată din faţa sa. «Cumva am avut o viziune…?», se gândea.
Ca să se lămurească asupra acestui mister îl chemă pe unul dintre fraţi şi-l rugă:
– Du-te, te rog, frate, şi spune-i părintelui stareţ să vină până la mine.
Când a sosit cuviosul Teodosie, părintele Damian i-a spus cu bucurie:
– Părintele meu! Se vor împlini toate aşa după cum mi-ai promis?
– Nu înţeleg, copilul meu, despre ce promisiune îmi vorbeşti? A întrebat cu îndoială cuviosul Teodosie.
Atunci fericitul Damian i-a istorisit despre rugăciunea pe care o făcuse către Domnul şi despre viziunea minunată pe care o avusese.
Luminatul stareţ a dat slavă lui Dumnezeu şi spuse cu lacrimi:
– Ei, fiul meu! Îngerul lui Dumnezeu ţi s-a arătat sub înfăţişarea mea! Prin urmare să fii liniştit deoarece toate se vor îndeplini după cum ţi s-a binevestit. Cum ar fi fost cu putinţă ca eu, un om păcătos, să-ţi fi promis slava cerească cea pregătită pentru drepţii lui Dumnezeu?
Când a auzit această asigurare din partea cuviosului Teodosie, dreptul Damian se bucură duhovniceşte şi fu inundat de speranţa mântuirii.
Apoi a cerut să vină lângă dânsul toţi fraţii din obşte. I-a îmbrăţişat cu lacrimi pe fiecare, cerându-le iertare cu smerenie, pentru orice greşeală le-ar fi greşit. După aceasta şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului, şi a fost însoţit de îngeri către cămările cele cereşti.
În ceasul acela al despărţirii sufletului său de trup, faţa sa era luminată de o lumină dumnezeiască, şi un zâmbet de adâncă împăcare domnea pe chipul său, arătându-se astfel că sufletul său era întâmpinat de Mirele cel ceresc.
Atunci cuviosul Teodosie a cerut să se adune din nou toţi fraţii din obşte. Apoi cu cântări psaltice şi cu mare cinstire au îngropat cinstitul trup al robului lui Hristos, care trăise pe pământ ca un înger în trup, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime şi care se urcase la cer ca să vieţuiască veşnic împreună cu îngerii cei fără de trup.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: