In absența plăcerii cum a putut fi ispitit Hristos

Într-o sinteză a cursului de Dogmatică scrie așa: ”Firea lui Hristos are, din starea de dinainte de păcat, nepăcătuirea, iar din cea de după păcat, afectele și moartea. Hristos n-a activat decât afectele de durere, nu și de plăcere. Rezistența lui Iisus ca om în înfrânare, a întărit firea umană”.

Am rămas pe gânduri după ce am încercat să pricep sensul acestor afirmații. Prin ”plăcere”, oare ce se înțelege, mai precis? Plăcerea simplă, aceea de a sta în jurul unei mese gustoase, cu prietenii, la un pahar cu vin? Plăcerea de a privi frumusețea unei femei? Plăcerea estetică în fața unei opere de artă? Sau a unui peisaj? La care dintre tipurile de plăcere se referă, oare? A avut Mântuitorul ”ochelari de cal” când a străbătut condiția umană, vreme de 33 de ani? Știm că nu a păcătuit, însă știm că absența păcatului la El nu era din înfrânare, ci ontologic - prin nașterea supranaturală, deci fără păcatul strămoșesc. Însă a privi anumite aspecte ale lumii cu vădită plăcere ține de firea umană, pe care El și-a însușit-o în mod cert.

Mai mult, în absența plăcerii cum a putut fi ispitit Hristos, după 40 de zile de post, pe muntele Carantaniei?

Nu e formula: plăcere - poftă - orgoliu?, într-un crescendo surprins cu fină observație de Sf. Părinți? Ca să ajungi la orgoliu, trebuie să treci prin stadiile începătoare. Atât de prost/superficial era diavolul, așadar?

Razvan Bucuroiu

Categoria: Articole

Cautare: