Noi vrem Taborul fara a trece pe la Golgota

- Rău facem cu toţii că nu citim mai mult din Istoria religiilor, din lucrările lui Mircea Eliade.

Am afla cu toţii că sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului.

Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.

Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, dar nu ia-ţi crucea ta şi urmează Mie.

În lumea aceasta - în care împărăteşte diavolul, în care, aşadar, contabilitatea e stăpînă - există două conturi, două coloane, două partide; la Indieni sistemul contabilităţii în partidă dublă se numeşte karma. Talmudul vorbeşte făţiş de scrib şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se plăteşte.

Domnul a plătit preţ, ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte!, Ţal! zicea Caragiale.

Pas de te înţelege cu o lume care acordă oarbă credinţă legilor fizicii, dar nu-şi dă seama de legea sacrificiului.

Dar în sacrificiu, eu care-l confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să văd tot un calcul, o captatio benevolentiae; un fel de avans, ca la tranzacţii!

Nu, e o recunoaştere a dualităţii din lumea creată (yin-yang, Vişnu-Siva, făurire-distrugere); mai e şi act gratuit.

Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege absoluta o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericirea e obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)

Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă? N-are a face, pentru că: a) turpitudinea victimei nu justifică pe asasin; b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrîne cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată în fiinţa lui; c) individul - oricît de înzestrat şi de superior - nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 217-218)

Categoria: Articole

Cautare: