Predică la Sfântul Prooroc Moise

Predică la Sfântul Prooroc Moise - Preot David Marian

Predică la Sfântul Prooroc Moise - Preot David Marian
Iubiți frați și surori întru Hristos,
Prorocii au constituit o instituție religioasă specifică poporului Israel, având rolul de a revela voința divină. Fenomenul profeției se manifestă ca o activitate distinctă de proclamare a cuvântului sacru în rândul oamenilor și de anunțare a evenimentelor viitoare pe care Dumnezeu a dorit să le comunice umanității.

Termenul proroc sau profet se referă la individul care vorbește în numele altuia, adică cel care acționează ca un interpret al mesajelor transmise de altcineva. Avertizările emise de proroci aveau o funcție educativă și erau adesea însoțite de promisiuni. De asemenea, prorocii îndeplineau rolul de a transmite mesajul iubirii divine. Aceștia sunt mesagerii prin excelență, întrucât prin intermediul lor, Dumnezeu mustră poporul pentru abaterile sale și prezice venirea lui Mesia.

Chemarea la profeție era independentă de dorințele omenești, inițiativa fiind atribuită exclusiv lui Dumnezeu, și odată cu consacrarea lor, prorocii nu mai aparțineau lor înșiși, devenind astfel proprietatea lui Dumnezeu. Mijloacele utilizate pentru a face cunoscută voința divină erau predicile, iar misiunea profetică nu reprezenta o stare constantă pentru cei aleși, spre deosebire de preoție. Este imposibil de stabilit cu precizie numărul prorocilor, acest șir începând cu Moise și încheindu-se cu Sf. Ioan Botezătorul.

„Pentru că Legea a fost dată prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”
(Ioan 1, 17)

Personalitatea lui Moise a rămas un nume semnificativ în istoria biblică, datorită contribuției sale la eliberarea poporului Israel, devenind simbolul mântuirii umane.
Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Prooroc Moise, care L-a văzut și a vorbit cu Dumnezeu, în fiecare an pe data de 4 septembrie. Această pomenire se mai face și în „Duminica Sfinților strămoși ai Domnului”, care este a XXVIII-a duminică după Rusalii, și anul acesta este pe 11 decembrie. Sfântul Moise a fost cel care a primit vechile legi și, conform tradiției, a scris Pentateuhul (primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul).

Din vremea Sfântului Grigorie al Nissei, care a trăit între anii 335 și 395, viața lui Moise a fost văzută ca un exemplu de viață spirituală, arătând cum oamenii pot ajunge mai aproape de Dumnezeu.

Moise este un nume foarte important în istoria biblică, cunoscut pentru ajutorul pe care l-a dat în eliberarea poporului Israel, având un rol esențial în salvarea lumii. Moise este o persoană respectată și admirată de toți timpurile, datorită influenței enorme pe care o are asupra întregii lumi cu legile divine pe care le-a adus.
Este o figură importantă în istoria omenirii, un „mare lider al poporului evreu și cel care a primit „Legea”. El a fost instrumentul prin care Dumnezeu a eliberat evreii din Egipt. Moise a fost o persoană cu o personalitate puternică și strictă, asemeni unui conducător, dar și mistic, legiuitor și lider militar.

Dreptmăritori creștini,

Moise a fost educat și instruit în cadrul curții faraonului din Egipt. El aparținea tribului lui Levi. Acest trib era recunoscut pentru abilitățile sale remarcabile și pentru atașamentul său față de cultura egipteană, păstrând în același timp tradițiile strămoșilor, credințele și moștenirea lor ca într-un sicriu viu.

Este cunoscută povestea nașterii lui Moise și modul în care a fost salvat prin intervenția divină, ajungând să fie considerat fiul fiicei faraonului. Este esențial de menționat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât de el, cât și de egipteni.
Dumnezeu a așezat în inima lui Moise o decizie importantă, lucru care a fost anticipat și exprimat cu precizie de apostolul Pavel: prin credință, odată ce a ajuns la maturitate, Moise a refuzat să fie numit fiul fiicei faraonului, alegând să suporte împreună cu poporul lui Dumnezeu mai degrabă decât să se bucure de plăcerile efemere ale păcatului (Evrei 11, 24-26).
Dificultățile sociale cu care se confruntau evreii au stârnit compasiunea lui Moise pentru conaționalii săi. De-a lungul vieții sale, Moise a îmbinat cu înțelepciune mila și dreptatea, având un profund simț al justiției.

A contractat căsătorie cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest aspect este semnificativ deoarece dezvăluie o altă calitate a lui Moise: modestia. Frații săi, Aaron și Miriam, s-au arătat nemulțumiți și l-au criticat pentru alegerea sa de a-și lua o soție etiopiană, de rasă neagră; Miriam a fost pedepsită prin îmbolnăvirea de lepră, un contrast evident cu soția sa etiopiană. În ciuda criticilor, Moise a păstrat o atitudine calmă, acceptând venerabil provocările cu demnitate.

De pe Muntele Sinai, Moise a fost trimis de Dumnezeu să elibereze poporul evreu din robia egipteană. Inițial, el a fost reticent, dar Dumnezeu l-a asigurat de prezența Sa și de sprijinul divin. Moise a încercat să se eschiveze de la această misiune, dar Dumnezeu, arătându-se în mijlocul poporului ales, i-a oferit puterea de a efectua minuni: transformarea toiagului în șarpe, îmbolnăvirea și apoi curățirea mâinii sale de lepră și transformarea apei în sânge. Moise a continuat să protesteze, susținând că este bâlbâit și lipsit de dexteritate retorică.
Este indubitabil că Moise a fost o figură providențială. După stabilirea taberei la poalele Muntelui Sinai, el a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu și pentru a primi termenii pactului, cunoscut sub numele de Decalog, Cele Zece Porunci, care vor fundamenta rolul poporului Israel, ales de Dumnezeu. Astfel, Moise a fost cel care le-a transmis israeliților Legea. Timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecute pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii, care erau scrise pe piatră de mâna lui Dumnezeu. La baza muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales s-a abătut spre idolatrie, creând un vițel de aur. După reînnoirea legământului, care a fost încălcat atât de repede, au fost ridicate locuri de închinare înaintea Domnului: Cortul Întâlnirii, Chivotul, și instrumentele sacre din interiorul cortului.

Moise s-a rugat pentru iertarea păcatelor poporului, dar, în această ocazie, compasiunea sa față de frații săi a fost extremă: „Dacă vrei să le ierți păcatul, iartă-i; iar dacă nu, șterge-mă din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o” (Ieşire 32, 32).
Deși arăta compasiune, Moise nu-și ascunde corecta indignare față de Aaron și păcatul poporului: el a aruncat cele două table, distrugându-le la poalele muntelui, apoi a distrus vițelul de aur prin ardere în foc, l-a pisat fin și l-a presărat în apă, pe care a dat-o israeliților să o bea.

Astfel, legile primite prin Moise nu sunt rezultatul adunării unor coduri de legi anterioare, ci ele reflectă voința divină revelată pe Muntele Sinai. Moise s-a străduit să-i facă pe oameni să înțeleagă că viitorul și viața lor depind de respectarea sau nerespectarea acestor legi. În acest fel, Moise a demonstrat o fidelitate excelentă în îndeplinirea misiunii sale și o solidaritate față de poporul său, rar întâlnită în rândul altor lideri ai umanității.
Ca figură religioasă, Moise a fost un slujitor al lui Dumnezeu (Ieşire 14, 31; Numeri 12, 7; Evrei 3, 5), așa cum Avraam fusese un prieten al lui Dumnezeu. O altă trăsătură remarcabilă a caracterului său a fost răbdarea extraordinara în conducerea unui popor adesea rebel și nerecunoscător.

Deși a avut anumite momente de ezitare, Moise rămâne printre cei mai fideli profeți ai Vechiului Testament. De aceea, Apostolul Pavel îl prezintă drept un model de urmat în Epistola adresată Evreilor: „Prin credință, Moise, când a crescut, s-a dezis de a fi numit fiul fiicei lui Faraon” (Evrei 11, 24); „Prin credință a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; pentru că l-a văzut pe Cel Nevăzut, a rămas ferm” (Evrei 11, 27).
În decursul celor 120 de ani din existența sa, Moise nu a căutat propria sa afirmare, nici nu a dorit gloria efemeră și lumesc. A renunțat la toate onorurile și funcțiile pentru a se dedica serviciului poporului său, care era profund încercat. El a pus pe primul loc binele altora, rămânând în umbră, ajungând chiar la un punct în care a cerut lui Dumnezeu să fie eliminat din cartea vieții, cu condiția ca poporul să fie cruțat.
Excelența morală a lui Moise se evidențiază prin smerenia sa, astfel încât urmașii l-au denumit omul lui Dumnezeu (Deuteronom 33, 1); nu a mai existat un proroc ca Moise în Israel, cu care Domnul să fi comunicat direct (Deuteronom 34, 10); el a fost alesul lui Dumnezeu (Psami 103, 23); o persoană de valoare care a câștigat bunăvoința tuturor, fiind iubit atât de Dumnezeu, cât și de oameni, Moise rămâne în memorie ca o figură binecuvântată (Eccleziasticul 45, 1).

Prin intelectul său, a depășit toți ceilalți oameni, iar ca lider militar, a avut puțini competitori de aceeași valoare. Moise s-a distins în toate aspectele vieții. Deopotrivă ca rege, legiuitor, arhiereu și proroc, el a fost un exemplu demn de urmat pentru toți.
Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: un scriitor excepțional, un narator istoric, un legiuitor, un poet, un lider atât politic, cât și religios. Renumele său a persistat până în vremea Noului Testament. Mântuitorul se referă la opusele sale, subliniind: „Despre cei morți, că vor învia, n-ați citit în cartea lui Moise?” (Marcu. 12, 26); și „Când s-au împlinit zilele curățirii lor conform legii lui Moise…” (Luca. 2, 22). În Noul Testament, ceilalți care au fost alături de Hristos pe Muntele Tabor în timpul Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos au fost Moise și Ilie Tesviteanul, simbolizând Legea și proorocii din Vechiul Testament.
Cel mai mare profet din toate timpurile și-a realizat misiunea. Prin toate acțiunile și demersurile sale, Moise a dorit să ne avertizeze pe toți să traversăm viața ca pe o călătorie în care Dumnezeu este călăuzitorul nostru. Dacă simțim absența Lui, avem poruncile Decalogului, prin care putem ajunge la sfârșitul călătoriei, care nu poate fi altceva decât împărăția veșnică promisă fiecăruia, la fel cum s-a întâmplat odinioară cu fiilor lui Israel.

Iubiți credincioși,

Chiar dacă percepția despre Dumnezeul Treimic din Vechiul Testament poate părea complexă, este posibil să extragem învățăminte din Sfânta Scriptură. O astfel de lecție se regăsește în ieșirea din Egipt, iar noi ne vom concentra asupra revelației divine adresate lui Moise, care, alături de Aaron, are misiunea de a elibera poporul evreu din sclavie. Este de remarcat faptul că Moise, în fața lui Dumnezeu, răspunde cu „Iată-mă! ”, însă, din cauza temerilor legate de sarcina sa de a salva un popor de sub o putere intimidantă, el ezită.
În cadrul acestui dialog, Moise pare a fi „pragmatic”, în timp ce Dumnezeu pare „naiv”, solicitând sarcini imposibile și alegând un alt individ pentru a le realiza. După o perioadă de absență de câteva secole față de poporul Său, Dumnezeu îl trimite pe Moise, un fugar, direct la Faraon, anticipând că acesta nu va accepta cererea de eliberare.
Reacția lui Moise este firească: „Cum mă poți trimite pe mine, un păstor, fugar, părinte? Cine îmi va da credibilitate? ” Moise solicită o dovadă a trimiterii sale divine. Chiar și după ce Domnul îi conferă capacitatea de a efectua minuni ca semne, Moise continuă să se considere bâlbâit și incapabil de a comunica în mod eficace. Astfel, el se roagă: „Te implor, Doamne, alege pe altcineva, care să poată face acest lucru! ”
Dincolo de percepțiile umane suscitate de Scriptură, este esențial să contemplăm și o semnificație mai profundă. Sfinții Părinți susțin că Moise avea dreptate. Misiunea Domnului depășea limitele posibilităților umane. Era nevoie de o Altă Ființă pentru a îndeplini această sarcină. Moise era conștient de aceste aspecte. El avea cunoștințe despre evrei și egipteni și a avut patruzeci de ani în exil pentru a reflecta asupra propriei sale vieți. Se cunoștea bine pe sine.

Așadar, ezitarea sa poate fi considerată parțial justificată. Adevărul era că el nu era capabil să îndeplinească această misiune, ce era imposibil de realizat prin puterile umane. Prin urmare, Dumnezeu i s-a manifestat. Răspunsul său, „Iată-mă! ”, este valid. Este rezonabil să credem că un curajos impulsiv ar fi fost un bun slujitor al Său? Răspunsul este clar din formularea întrebării. Aceasta ilustrează smerenia și realismul spiritual al lui Moise.
Domnul Dumnezeu știa lucrările Sale. Știa că nu era momentul pentru Altul. Deși dezrobirea din Egipt părea imposibilă, dezrobirea din Iad era imposibil de realizat prin oameni.
Dumnezeu știe mai bine de ce ne cere să facem lucruri pe care nu le înțelegem. O atitudine diferită față de cea a lui Moise se observă la ucenicii Iacob și Ioan. Aceștia îi cer lui Iisus să ocupe locuri de onoare în Împărăția Cerului, chiar când El vorbește despre Patimi și Înviere (Marcu 10, 35-37). Răspunsul Mântuitorului, menit să-i conștientizeze de neînțelepciunea lor, îi întreabă dacă pot suporta aceleași suferințe, iar ei răspund: „Putem! ” (Marcu 10, 38). Aceasta se întâmplă deoarece taina izbăvirii era mult mai profundă decât în vremea lui Moise. Ucenicii au renunțat la lume fără certitudinea unui bine viitor, în ciuda semnelor opuse.
Ne este greu să ne supunem voii divine pentru că ne lipsește credința. Credința în ciuda realității și obstacolelor care sugerează că izbăvirea este imposibilă. Cu Dumnezeu, însă, imposibilitățile devin posibile.

Atotputernicia Domnului poate duce la o cutezare oarbă, mascând indiferența spirituală sub aparențele încrederii în voia lui Dumnezeu. De multe ori, minimizăm suferința altora cu un „Eh, voia lui Dumnezeu. . . ”. Apropierea de Dumnezeu ne poate face insensibili la suferințele celor din jur, creând o percepție distorsionată a puterii divine. Acest „voia lui Dumnezeu” spus altora poate ascunde refuzul de a le împărtăși durerile și de a le purta poverile.
Dar – cum am mai spus – este grav să ne mințim și în legătură cu suferința și ispitele noastre pe care le evităm. Adesea respingem ajutorul lui Dumnezeu prin încercări, semne sau „provocări” transmise de alții. Dacă nu ne victimizăm, putem să ignorăm mesajul divin al suferinței prin bravură, care poate părea „duhovnicească”. Din mândrie, împietrire sau frică de realitate, alegem fuga. Ne este frică să ne vedem așa cum suntem, recunoscând minciunile din identitățile noastre iluzorii. Preferăm iluzia că „facem față”, că suntem puternici și nu cerem ajutor. Evităm plânsul, care este totuși un semn de sănătate sufletească, și ne reprimăm slăbiciunile. Ne refugiăm în indiferență și în optimismul fals etichetat ca "bucuria Învierii".
Zâmbim forțat, mimând încrederea în Dumnezeu, când, de fapt, ne bazăm pe noi înșine. Ne îmbătăm cu teorii greșite despre „rău” și despre faptul că „trebuie să fim bucurioși că suntem creștini”. Fugim de Cruce, sperând în zadar că putem ajunge la Înviere fără ea. Când ne confruntăm cu încercări, ne dăm seama că inima noastră nu era pregătită. Ne simțim ca frunzele uscate spulberate de prima furtună a ispitelor.

Iată câteva condiții pentru a dobândi ajutorul divin. Este necesară menținerea realismului și empatiei față de suferința aproapelui, alături de respingerea fermă a răutății.
Nu se poate înțelege fixismul sectar care transformă poruncile divine în ordine militărești. De exemplu, “să nu minti” este un principiu divin din a noua poruncă dată lui Moise. Totuși, Domnul îl îndrumă pe Moise să-l “mintă” pe Faraon spunând că trebuie să meargă în pustie pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu. Planul era, de fapt, ducerii evreilor în Canaan, nu doar o călătorie de trei zile. Aceasta sugerează că Faraon nu ar fi consimțit niciodată la plecarea poporului iudeu din robie, căci el, adesea asociat cu păcatul, nu dă libertate celor prigoniți. Lupta cu Faraon este aspră și nu poate fi abordată cu superficialitate. Dumnezeu intervine în realitatea noastră, nu se ferește să ne ajute, chiar și când suntem în suferință. El acționează pentru a ne elibera, punându-i pe aleșii săi în situații considerate necorespunzătoare de către lume, cum a fost cazul lui Moise.

În această zi plină de binecuvântare și bucurie spirituală, vă exprimăm recunoștința pentru că ați depus efortul de a ne fi alături în rugăciune. Ne îndreptăm gândurile către Dumnezeu, cerându-I să răsplătească faptele vostre de credință, cu darurile Sale bogate și veșnice. Să vă dăruiască sănătate, mântuire, pace și fericire, sprijin în viața de familie și în activitățile voastre, precum și ani mulți și binecuvântați. Aceasta pentru a crește în credință și în dragoste frățească, în sfințenie și bunătăți, spre slava Sfintei Treimi, spre bucuria sfinților și pentru a obține Împărăția cerurilor.
Amin!

Preot David Marian

Categoria: Articole

Cautare: