Preot David Marian - Predică la Sfinții Șapte Tineri din Efes

PREDICĂ LA SF. ȘAPTE TINERI DIN EFES

„Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25)

Iubiți credincioși,

Temelia credinței noastre creștine este Învierea Domnului Hristos. Dacă Hristos n-ar fi înviat din morți, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, zadarnică ar fi fost propovăduirea Apostolilor și zadarnică ar fi credința noastră (I Corinteni 15, 14). Însă Hristos a înviat, iar prin Învierea Sa a prefăcut moartea din capăt al existenței în început al vieții veșnice. Pentru creștin, mormântul nu mai este locul deznădejdii, ci poarta prin care omul trece spre Împărăția lui Dumnezeu.

De-a lungul istoriei, Dumnezeu a întărit această credință prin multe semne și minuni, pentru ca inimile oamenilor să nu se clatine în fața îndoielii. Uneori, El a lucrat prin proroci, alteori prin apostoli, iar alteori prin viețile sfinților. Între aceste minuni deosebite se numără și cea săvârșită prin Sfinții Șapte Tineri din Efes, pe care Biserica îi cinstește astăzi cu evlavie. Viața lor nu este doar o pagină impresionantă din istoria creștinismului, ci o mărturie vie despre puterea lui Dumnezeu asupra morții și despre adevărul învierii celei de obște.

Dreptmăritori creștini,

Vremea în care au trăit acești tineri era una dintre cele mai întunecate pentru Biserică. În timpul împăratului Deciu, creștinii erau siliți să se închine idolilor, iar cei care refuzau erau supuși la chinuri cumplite și la moarte. Piața cetății devenise loc de judecată, iar templele păgâne erau transformate în locuri unde oamenii erau constrânși să-și lepede credința. Mulți, înfricoșați de amenințări, au cedat și au adus jertfe idolilor. Alții însă au rămas statornici, alegând să piardă toate bunurile pământești decât să piardă comoara cea mai de preț: comuniunea cu Hristos.

Între acești mărturisitori se aflau și șapte tineri din cetatea Efesului: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin, Proveneau din familii înstărite și slujeau în armata imperială, având înaintea lor o carieră strălucită și toate privilegiile pe care lumea le putea oferi. Dar ei au înțeles că adevărata noblețe nu stă în ranguri și dregătorii, ci în curăția inimii și în credincioșia față de Dumnezeu.

Când au văzut mulțimea creștinilor târâți spre templele idolilor și siliți să aducă jertfe zeilor păgâni, inimile lor s-au umplut de durere. Nu plângeau numai pentru suferințele mucenicilor, ci și pentru cei care, din frica morții, își pierdeau credința. Ei înțelegeau că moartea trupului este vremelnică, dar moartea sufletului prin lepădarea de Hristos este adevărata tragedie a omului. De aceea se retrăgeau în taină pentru rugăciune, cerând lui Dumnezeu putere să rămână neclintiți.

Curând au fost denunțați împăratului. Aduși înaintea lui Deciu, au fost întrebați de ce refuză să se supună poruncii imperiale. Atunci Maximilian, vorbind în numele tuturor, a rostit cuvinte care răsună peste veacuri ca o adevărată mărturisire de credință: „Noi avem un singur Dumnezeu, a Cărui slavă umple cerul și pământul; Lui Îi aducem jertfa rugăciunii și a credinței noastre.”

Ce răspuns simplu și totuși atât de adânc! Ei nu au încercat să negocieze cu păgânismul, nici să găsească o cale de compromis. Au mărturisit limpede că Dumnezeu nu poate fi împărțit cu idolii.

Cuvintele lor ne amintesc de porunca întâi din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20, 2-3). Credința adevărată nu admite jumătăți de măsură; ea cere întreaga inimă a omului.

Mâniat, împăratul le-a luat semnele demnității lor militare și le-a acordat un răgaz de câteva zile, socotind că tinerețea îi va face să se răzgândească. Dar acești tineri au folosit timpul nu pentru a-și salva viața, ci pentru a-și întări sufletul. S-au retras într-o peșteră din apropierea Efesului și au petrecut zilele în post, rugăciune și priveghere, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Hristos.

În fața încercărilor, lumea caută adesea refugiul în puterea omenească, în influență sau în bogății. Sfinții, însă, caută refugiul în rugăciune. Peștera în care s-au retras cei șapte tineri nu era un loc al lașității, ci un altar al pregătirii duhovnicești. Ei nu fugeau de mărturisire, ci de zgomotul lumii, pentru a-și întări inimile înaintea luptei. Acolo, în tăcerea peșterii, au înțeles că omul nu poate birui frica decât atunci când se lasă cu totul în mâinile lui Dumnezeu.

Și poate că fiecare dintre noi are nevoie de o asemenea „peșteră”. Nu neapărat una săpată în stâncă, ci o peșteră a inimii, unde să ne retragem din când în când din zgomotul lumii, pentru a asculta glasul lui Dumnezeu. Numai în liniștea rugăciunii se limpezește sufletul și numai acolo credința capătă puterea de a înfrunta încercările vieții.

În acele zile petrecute în peșteră, cei șapte tineri au postit, s-au rugat și și-au întărit unul altuia credința. Nu știau care va fi sfârșitul lor, însă știau că nimic nu este mai de preț decât păstrarea comuniunii cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că „fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Tocmai această încredințare le-a umplut inimile de pace. Ei nu se mai temeau de moarte, pentru că Îl cunoșteau pe Cel ce avea să biruiască moartea.

În seara acelei zile, după ce au luat puțina pâine adusă de Iamvlih, s-au așezat la odihnă. Dar somnul lor nu era unul obișnuit. Prin voia lui Dumnezeu, ei au adormit într-un somn adânc, care avea să dureze aproape două sute de ani. Între timp, împăratul Deciu, aflând locul ascunzătorii lor, a poruncit ca intrarea peșterii să fie zidită, crezând că astfel îi va osândi la moarte. Ceea ce împăratul socotea o biruință asupra credinței s-a prefăcut, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, într-o mărturie negrăită despre adevărul Evangheliei.

Iată taina lucrării dumnezeiești: omul plănuiește, dar Dumnezeu împlinește voia Sa. Prigonitorii credeau că au închis șapte vieți într-un mormânt de piatră, însă Dumnezeu pregătea un semn care avea să lumineze întreaga lume creștină. Ceea ce părea sfârșit devenea început; ceea ce părea înfrângere devenea biruință. Așa lucrează Dumnezeu în istorie. Crucea precede întotdeauna Învierea, iar noaptea face loc zorilor.

Au trecut anii. Au trecut împărați, războaie și generații. Imperiul care îi condamnase se prăbușise, iar în locul templelor păgâne se înălțau biserici. Crucea, odinioară semn al rușinii, devenise steagul biruinței lui Hristos. Însă, chiar și într-o lume devenită creștină, diavolul continua să semene îndoiala. De această dată nu prin prigoană, ci prin erezie. Mulți începuseră să tăgăduiască învierea morților, uitând cuvintele Mântuitorului: „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși” (Ioan 5, 28-29).

Atunci Dumnezeu a socotit că este vremea să vorbească nu doar prin cuvinte, ci printr-o minune. În chip minunat, intrarea peșterii a fost deschisă, iar cei șapte tineri s-au trezit ca și cum ar fi dormit o singură noapte. Trupurile lor nu purtau urmele trecerii vremii, iar sufletele lor erau pline de aceeași pace cu care adormiseră. Pentru ei nu trecuseră două secole, ci doar câteva ceasuri.

Maximilian le-a spus fraților săi: „Să mergem înaintea lui Deciu și să mărturisim iarăși pe Hristos.” Ei încă nu știau că lumea se schimbase. Credeau că prigoana continua și că vor fi chemați din nou să-și dea viața pentru Domnul.

Iamvlih a coborât în cetate pentru a cumpăra pâine. Însă, ajungând la porțile Efesului, a rămas uimit. Pe zidurile cetății a văzut semnul Sfintei Cruci. Unde odinioară se aflau însemnele păgânismului, acum strălucea Crucea lui Hristos. Oamenii vorbeau altfel, orașul era schimbat, iar bisericile se ridicau acolo unde altădată fumegau altarele idolilor.

Ce puternică este această imagine! Dumnezeu îi îngăduie lui Iamvlih să vadă cu ochii lui că nici o împărăție ridicată împotriva lui Hristos nu este veșnică. Deciu, care se socotea stăpân peste viața și moartea oamenilor, devenise de mult țărână, iar Crucea pe care încercase să o nimicească domnea acum peste întregul Imperiu.

Fraților, aceasta este o lecție pe care istoria o repetă neîncetat. Toate puterile lumii sunt trecătoare. Se ridică și cad asemenea valurilor mării. Numai Împărăția lui Dumnezeu rămâne în veci. De aceea Psalmistul spune: „Nu vă încredeți în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire” (Psalmul 145, 3). Cine își pune nădejdea în oameni va fi dezamăgit; cine își pune nădejdea în Hristos nu va fi rușinat niciodată.

Când Iamvlih a încercat să plătească pâinea cu monedele pe care le purta asupra sa, negustorii au rămas uimiți. Monedele purtau chipul unui împărat mort de aproape două sute de ani. Pentru oameni era o comoară arheologică; pentru Dumnezeu era mărturia că timpul se află în mâinile Sale. Cel care ține în existență stelele și rânduiește curgerea veacurilor poate păstra nevătămat și trupul omului atunci când voiește.

Adus înaintea dregătorilor și apoi înaintea episcopului cetății, Iamvlih le-a istorisit tot ceea ce se petrecuse. Împreună au mers la peșteră și i-au aflat și pe ceilalți șase tineri. Atunci s-a făcut cunoscută tuturor minunea, iar vestea a ajuns până la împăratul Teodosie.

Împăratul a venit cu smerenie la peșteră. Nu a venit ca un stăpân, ci ca un credincios. A căzut înaintea acestor tineri și a mulțumit lui Dumnezeu că a întărit Biserica printr-o asemenea minune. În acel moment, Dumnezeu dădea răspuns tuturor celor care se îndoiau de învierea morților. Cei șapte tineri deveniseră o icoană vie a făgăduinței lui Hristos că moartea nu are ultimul cuvânt.

Iubiți credincioși,

Minunea celor Șapte Tineri din Efes nu a fost săvârșită doar pentru oamenii secolului al V-lea și nici numai pentru împăratul Teodosie. Ea este un cuvânt al lui Dumnezeu adresat fiecărei generații. Prin această minune, Domnul ne încredințează că moartea nu este o nimicire a omului, ci un somn vremelnic, din care toți ne vom trezi la glasul Fiului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Ortodoxă vorbește despre cei adormiți în Domnul, iar cimitirele sunt numite locuri de odihnă, pentru că ele așteaptă dimineața Învierii celei de obște.

Nu întâmplător, Sfinții Părinți au văzut în peștera celor șapte tineri chipul mormântului lui Hristos. După cum Mântuitorul a ieșit biruitor din mormânt, sfărâmând puterea morții, tot astfel și cei șapte tineri au ieșit din peșteră ca o mărturie vie că viața este mai tare decât moartea atunci când omul rămâne unit cu Dumnezeu. Piatra care le închisese intrarea nu a putut împiedica lucrarea harului, după cum nici piatra așezată pe mormântul Domnului nu a putut opri Învierea.

Mai mult decât atât, cei șapte tineri ne arată că adevărata biruință nu constă în lungimea vieții, ci în credincioșia față de Dumnezeu. Ei erau tineri, aveau înaintea lor viitor, demnități și cinste omenească. Puteau să păstreze toate acestea printr-un singur gest: să aducă o jertfă idolilor. Dar au înțeles că nici o izbândă pământească nu valorează cât pierderea sufletului. Ei au împlinit cuvântul Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Marcu 8, 36).

Această întrebare răsună și astăzi cu aceeași putere. Poate că nimeni nu ne mai obligă să ardem tămâie înaintea statuilor păgâne, însă idolii nu au dispărut. Ei doar și-au schimbat chipul. Astăzi, idol poate deveni banul, puterea, plăcerea, succesul, confortul sau propriul ego. Ori de câte ori Dumnezeu este împins pe locul al doilea, iar inima omului se lipește de cele trecătoare, idolatria renaște sub alte forme.

Lumea contemporană încearcă adesea să trăiască fără Dumnezeu, socotind că omul este suficient sieși. Se vorbește mult despre progres, despre tehnologie și despre puterea minții omenești, dar tot mai puțin despre pocăință, despre rugăciune și despre viața veșnică. Omul modern caută să prelungească viața, însă uită adesea să se pregătească pentru veșnicie. Își împodobește casa, dar își lasă sufletul în ruină. Își îngrijește trupul, dar neglijează vindecarea inimii.

În fața acestei lumi, Sfinții Șapte Tineri ne oferă o lecție de mare actualitate. Ei ne învață că statornicia în credință nu depinde de vârstă, de funcție sau de împrejurări, ci de hotărârea inimii. Erau tineri și, totuși, au avut maturitatea duhovnicească de a-L alege pe Hristos mai presus de toate. De aceea, ei rămân un model pentru tinerii de astăzi, chemați să nu se lase modelați de duhul vremii, ci de Evanghelia lui Hristos.

În același timp, peștera lor ne vorbește despre valoarea rugăciunii și a tăcerii. Trăim într-o lume a zgomotului neîntrerupt, în care omul este înconjurat de imagini, de informații și de preocupări care îi risipesc mintea. Tot mai greu găsim timp pentru liniște și pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Dar fără această liniște lăuntrică, credința se usucă asemenea unei flori lipsite de apă. Sfinții au găsit în peșteră locul întâlnirii cu Dumnezeu; noi suntem chemați să descoperim în cămara inimii noastre aceeași peșteră a rugăciunii, unde Hristos vorbește sufletului în taina harului.

Să nu uităm nici faptul că Dumnezeu a rânduit această minune tocmai într-o vreme când unii puneau la îndoială învierea morților. Astfel, El ne arată că adevărurile credinței nu sunt simple idei sau teorii omenești, ci realități întemeiate pe puterea Sa. În fiecare Sfântă Liturghie mărturisim: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.” Aceasta nu este o formulă rostită din obișnuință, ci însăși nădejdea care susține viața creștinului. Dacă Hristos a înviat, și noi vom învia; dacă El a biruit moartea, și cei ce rămân uniți cu El vor birui împreună cu El.

Să privim astăzi la chipul luminos al acestor șapte tineri și să învățăm de la ei curajul mărturisirii, puterea rugăciunii și statornicia credinței. Să nu ne rușinăm niciodată de Evanghelie, să nu facem compromisuri cu păcatul și să nu uităm că orice încercare este trecătoare, pe când răsplata lui Dumnezeu este veșnică.

Iar atunci când vom trece și noi prin încercări, prin suferință sau prin despărțirea de cei dragi, să ne aducem aminte de peștera din Efes. Acolo Dumnezeu a arătat lumii că pentru El două sute de ani sunt ca o clipă și că moartea nu poate învinge pe cei care și-au pus nădejdea în Hristos. Cu această credință au trăit sfinții, cu această credință au biruit mucenicii și cu aceeași credință suntem chemați să ne trăim și noi viața.

Pentru rugăciunile Sfinților șapte Tineri din Efes, să ne întărească Dumnezeu în dreapta credință, să ne păzească neclintiți în iubirea Sa și să ne învrednicească pe toți de bucuria Învierii celei de obște și de împărăția cea veșnică a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.