Pricinuitori de smintela

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine va la Hagi-efendi (aşa-l numeau pe Sfântul Arsenie Capadocianul locuitorii Farasei) şi i-a spus: „Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. „O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?” s-a mirat Sfântul Arsenie. „Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. „Cincizeci de şerpi?!". „Douăzeci şi cinci erau sigur”. „Ai auzit vreodată să se adune douăzeci şi cinci de şerpi?” îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. „Bine”, îi spune Sfântul, „dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? încetează! Nu este cu putinţă!”. „Să fi fost vreo cinci”, spune atunci acela „Cinci?” „Doi tot au fost". După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: „I-ai văzut?” „Nu”, spune acela, „i-am auzit cum făceau ssss....printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă... Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii! În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio, mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila (vârf al Pindului care are formă de cămilă). Într-o zi, un ins pervers le-a pus sminteală Se duce la unul şi-i spune: „Ştii ce a spus acela despre tine? Aceasta şi aceasta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: „Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Aceasta şi aceasta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp, cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. „Acum ce să fac?” îmi spun. „Ce poate face diavolul!” Mă duc şi-i spun celui mai mare: „Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin nervos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!” „Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, „nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: „Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: „O să ne certăm şi noi, Părinte!” „Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc...”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăstire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târăsc, dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. „Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!” îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Aceasta a fost! S-a spart gheaţa! A crăpat diavolul. „Sunteţi în toate minţile?” le spun. „Ce înseamnă acestea?” Şi s-au împrietenit din nou.

- Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

- Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii. A bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleveteşte. Una spune unuia alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

- Intenţionat le-a spus acela?

- Da, ca să-i despartă din... „dragoste”, nu din „invidie”...

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2, Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 70-72)

Categoria: Articole

Cautare: