Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată de aspirațiile unei instituții lumești

De la Ierusalim la Emaus erau 60 de stadii, ceva mai puțin de 12 kilometri (Luca 24,13-35). Dar în duminica Învierii, drumul acesta se va face distanța nesfârșită dintre instituția credinței și împărăția cea vie a lui Dumnezeu.

E aceeași distanță dintre religie (Ierusalim) și credință (Emaus), pe care cei mai mulți credincioși nu o vor străbate niciodată, ținuți, din păcate, în captivitatea ritualică a religiei chiar de preoții și episcopii lor.

Ceea ce s-a întâmplat pe drumul Emausului este dovada cea mai bună că Biserica nu trebuia să fie încă o religie a Ierusalimului, ci o cină euharistică, la sfârșitul unei călătorii inițiatice. De ce nu s-a întâmplat asta, până la urmă, și de ce au ajuns bisericile instituții aprobate de guverne și cu funcționari plătiți pe post de preot, e o altă discuție, despre depersonalizarea credinței (dez-întruparea) și reconstrucția ei într-un cadru public, dar și despre putere, lăcomie, vanitate și slavă lumească. Nimic nou despre oameni, cum ar spune Ecleziastul.

La Ierusalim, ucenicii au așteptat până în ultima clipă, ca niște buni iudei ce erau, instituționalizarea credinței lor: ei au crezut că Hristos se va proclama rege, îi va alunga pe romani și se va apuca să le împartă mitre și funcții în noul regat mesianic (vezi Matei 20,21; Luca 22,24).

Credința instituționalizată se aseamănă cu puterea politică și funcționează tot pe bază de ideologie, lozinci, imagine publică și centre simbolice de putere, activiști, manifestări de autoritate și, mai ales, validare populară. Și corupe la fel de mult ca puterea politică. Întrebării lui Pilat din Pont, „Ce este adevărul?”, urmașii de azi ai lui Caiafa i-ar putea răspunde cu un singur cuvânt: depinde.

Trădarea lui Iuda pentru un câștig financiar e doar un pretext, de aceea nici măcar nu negociază vânzarea Învățătorului: Iuda este, în realitate, funcționarul onest al unei puteri religioase, pe care o vrea materializată într-o instituție de stat (regatul mesianic), după chipul și asemănarea stăpânirilor omenești. Iar când acestei perspective i se opun umilința și blândețea Slujitorului, sărăcia și refuzul puterii lumești, lepădarea de sine și exemplul spălării picioarelor, Iuda vede trădat regatul mesianic, așa cum era el așteptat, se simte el însuși trădat – și se răzbună. Un gest pripit, aș spune. Dacă era profet, ar fi văzut peste timp că, până la urmă, „spălarea picioarelor” va rămâne doar un ritual frumos pe afișul din Joia Mare, iar mirul se vinde tot pe bani, cum a vrut Iuda, cu diferența că săracii îl cumpără, nu-l mai primesc gratuit.

Dar Ierusalimul a fost o mare dezamăgire pentru toți apostolii lui Iisus, iar acest lucru îl spun cei doi ucenici care, în ziua Învierii, merg abătuți spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să răscumpere pe Israel” (Luca 24,21). Când Scripturile tocmai se împlineau sub ochii lor și când toate se umpluseră de lumină, când Hristos cel înviat biruise moartea și iadul, ei, ce paradox, se simt înfrânți și dezamăgiți de ceea ce părea capitularea de la Ierusalim: „Iar noi nădăjduiam că…”

Drumul spre Emaus este momentul simbolic când se petrec sfârșitul religiei și, totodată, apropierea maximă a împărăției lui Dumnezeu, „care este înlăuntrul vostru”. Acest drum pune începutul unei Biserici călătoare, care nu-și mai așteaptă credincioșii să-i treacă pragul cu pomelnice și jertfe, ci iese ea însăși în căutarea lor, să le abată gândurile de la împărății religioase și să le deschidă inimile pentru împărăția lui Hristos cel înviat și euharistic.

Era nevoie de un drum, ca cei doi ucenici să se îndepărteze de centrul vechi al puterii politice și religioase, pentru a se întâlni cu Străinul și cu o înțelegere nouă a Scripturilor, „începând de la Moise și de la toți profeții”.

Dar, în Străinul care le iese în drum, ei tot nu-l recunosc pe Hristos, pentru că mințile lor nu se pot înstrăina de instituțiile simbolice: un templu, un regat triumfător, o tradiție religioasă etc. Pentru că sunt prizonierii unor conținuturi vizuale, un mormânt gol nu le spune nimic despre puterea nevăzută: „Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” (Luca 24,24). Ei nu văd Lumina, pentru că au nevoie de ritualul unei lumini.

De aceea, Hristos „se face că merge mai departe”, pentru că el are de ajuns la inima lor. Abia atunci când este „rugat stăruitor” să intre în taina casei (inima omului), El se face cina euharistică a celor doi călători, care îl recunosc, în sfârșit. Și în aceeași clipă devine nevăzut: prezența sa vizibilă nu mai este necesară, pentru că El s-a mutat prin euharistie în trupurile și sufletele comesenilor săi.

Drumul Emausului este semnul profetic al acestor zile că Biserica trebuie să redevină călătoare și înstrăinată de aspirațiile unei instituțiil mesianice lumești, învățătoarea credinței noastre, nu a unei religii, predicatoarea Evangheliei și interpretă a profețiilor, nu a limbii de lemn bisericești, euharistică nu doar între pereții bisericilor, ci până în intimitatea casei credincioșilor ei. Biserica trebuie să ne arate drumul Emausului, nu ritualurile Ierusalimului.

Pr Ioan-Florin Florescu

Categoria: Articole

Cautare: