Cu gandul la Dumnezeu

Adică mintea să nu umble, în vreme ce trupul stă. Trupul e mai greoi; el stă adeseori într-un loc, câtă vreme mintea vagabondează neîncetat. Să înveţe şi mintea de la trup, să stea uneori nemişcată. Dar, desigur, ea trebuie să stea în gândul la Dumnezeu. Dacă umblă prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte şi Dumnezeu.

Dar cuvintele „unde stă trupul, acolo să fie şi mintea”, mai au şi alt înţeles: să nu stea trupul vreodată uitat de minte; ci conştiinţa să ia seama la fiecare situaţie în care se află trupul. Căci numai prin conştiinţă viaţa omului e legată de Dumnezeu. La rândul ei conştiinţa este trează numai atunci când ea e legată de Dumnezeu. Când această legătură nu mai funcţionează, între inima însăşi şi Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separă de Dumnezeu, ca un zid despărţitor, care întunecă mintea. Când un astfel de gând răpeşte mintea, aceasta să se întâmple numai pentru o clipă, căci zăbovirea în el e o consimţire care va fi socotită la judecata din urmă ca faptă.

Se ştie că omul înaintează spre păcat prin patru trepte: atacul (apariţia unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimţirea şi fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie să se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea ţine conştiinţa permanent trează. În sfîrşit, mintea se fereşte de gânduri şi prin faptul că nu se gândeşte la multe lucruri, ca să le ceară de la Dumnezeu prin rugăciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, mărginit, ci o stare existenţială de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta după ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotărnicit, nu în mod precizat. Deci se împlineşte şi prin aceasta cerinţa ca mintea să iasă din îngustările ce i le produc gândurile definite, când vrea să facă experienţa lui Dumnezeu cel nesfârșit.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 59-60)

Categoria: Articole

Cautare: