Cuceririle arabe » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

www.resurse-ortodoxe.ro - Predici, rugaciuni, filme, carti, conferinte ortodoxe

Cuceririle arabe » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului


Cuceririle arabe

Pana in secolul al VI-lea prezenta celor doua Imperii, cel persan si cel roman, rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat. Miscarile de populatii care s-au produs la periferia acestor Imperii au modificat uneori natura relatiilor dintre romani si sasanizi, fara a pune in pericol existenta lor. Incepand cu secolul al VI-lea lucrurile s-au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice in Occident, a expansiunii slave si a cresterii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel mai important al sec. al VII-lea ramane cel al cuceririlor arabe.

In momentul in care scena politica era dominata de lupta dintre romani si persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de importanta. Aceasta schimbare s-a simtit mai mult pe plan ideologic, prin patrunderea crestinismului monofizit moderat legat de Bizant, a crestinismului nestorian si a iudaismului protejat de persi. Toate aceste religii erau prezente in Arabia, dar mai ales in Sudul ei. Evreii reusisera chiar sa impuna in aceasta zona un rege arab,convertit la iudaism in secolul al IV-lea d.Hr. In jurul anului 510, un rege adept al iudaismului militant ajunge la putere si ii persecuta pe crestini. La randul sau, Bizantul contraataca prin intermediul Imperiului crestin al Etiopiei. In urma unei revolte, la putere ajunge un sclav pe nume Abraha, aparator al crestinismului, dar care oscila intre cele doua puteri. Apropierea sa de Bizant si Etiopia a declansat o contraofensiva persana, astfel incat pe la anul 600 d.Hr. armata persana a devenit stapana in zona Yemenului. In aceasta perioada au prosperat unele centre comerciale precum Mecca, a carei economie monetara exercita o influenta dizolvanta asupra structurilor tribale si a valorilor traditionale.

Mecca (in araba Makka) era un centru comercial important stabilit in jurul unui sanctuar binecunoscut. Cetatea era locuita de tribul Qorays, care se ocupa cu traficul caravanelor. Un membru al acestui trib, pe nume Mohamed ibn’Abdallah pe scurt Mohamed (nascut pe la 570) orfan, sarac, devenit agent comercial al unei femei (Kadija) deosebit de bogate, cu care s-a si casatorit, era in cautarea unei noi vieti religioase. In jurul anului 610 el a avut primele revelatii si predica precum ca Allah era atotputernic, ca era singurul Dumnezeu si ca ascutatorii sai trebuie sa fie pregatiti pentru Marea Judecata. Noua grupare, care numara la vremea aceea cativa locuitori ai Meccai, a fost inca de la inceput persecutata. In 622 Profetul impreuna cu adeptii sai au gasit refugiu in oaza de la Medina sau Yatrib. Mahomed a fost primit aici de cele doua triburi pagane si de alte trei grupari iudaice, divizate de luptele interne, ca un fel de arbitru inspirat al Cerului. La Medina, comunitatea lui Mahomed a sporit ca numar, iar credinciosii sai se numeau moslim, musulmani, adica supusii lui Allah. Grupul a capatat in mod progresiv caracterul unui Stat teocratic, iar o serie de intelegeri a favorizat consolidarea legaturilor cu triburile arabe. Pentru trecerea la noua religie era nevoie de o convertire superficiala, iar triburile aliate plateau taxa legala numita zakat. Triburile aliate se angajau de asemenea sa nu atace alte grupari musulmane si sa participe la razboaiele impotriva non musulmanilor. Dupa ce Mecca a capitulat in 630, pacea islamica s-a instaurat peste intreaga

Peninsula. In jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de expeditii care vizau frontierele Imperiului Bizantin, numai ca profetul a murit in anul 632. Moartea lui Mahomed a privat tanara comunitate musulmana nu numai de seful ei religios, dar si de un conducator politic a carui prestigiu si autoritate daduse posibilitatea consolidarii unei unitati ce risca acum sa dispara. In realitate, Profetul nu prevazuse nimic pentru succesiunea sa iar fiecare clan incerca sa-si impuna un candidat, in timp ce unele triburi faceau secesiune, recapatandusi completa independenta. Dualitatea rolului lui Mahomed, Profet si sef politic, facea deosebit de delicata succesiunea sa. Asistam la opozitia dintre locuitorii Medinei, care revendicau onoarea de a apartine orasului ales drept resedinta de catre Profet si cei ai Meccai, concetatenii lui Mahomed. In sfarsit, unii beduini care se aliasera cu Mahomed, pentru ca acesta reprezenta forta si autoritatea, dar care suportau cu greu unele restrictii, abandonau Islamul pentru a-i ura pe falsii profeti sau pentru a-si relua vechile obiceiuri. Pana la urma un acord a fost incheiat intre primii sai adepti, iar Abu Bakr a devenit primul kalif. El trebuia sa ghideze comunitatea, sa se ingrijeasca de aplicarea diferitelor prescriptii ale legii sacre, saria transmisa de Mahomed, dar care nu trebuia completata. Revelatia era inchisa, Medina ramanea un loc privilegiat, in care se aflau cei care auzisera Coranul si care il pastrau in memorie. Anii care au urmat mortii lui Mahomed au reprezentat si perioada expansiunii arabe in Orientul Apropiat, fara a putea considera acest fenomen drept un plan al Profetului. In teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politica iar prin intermediul credintei, primii califi au reusit sa mentina unitatea unor provincii deosebit de diverse.

Expansiunea in afara Peninsulei Arabice a fost mai intai opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman si Ali, considerati de majoritatea musulmanilor ca fiind niste "ghizi" (Rasidun). Damascul a fost cucerit in 635, Ierusalimul a capitulat in 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a orasului si garantand libertatea de cult pentru crestini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alaturi de Mecca si Medina al treilea oras sfant al Islamului. Dupa cucerirea Alexandriei in 642, au urmat Magrebul in 697, Turkestanul chinezesc in 712 si Indiile in 710-713. Incepand cu 711, Islamul s-a raspandit in Spania si a ajuns pana in Pirinei, extinzandu-si influenta de-a lungul Vaii Rinului. In ciuda unor succese sporadice inregistrate in Sicilia sau in Italia Meridonala, intre secolele VIII-IX, esecul de la Poitiers din 732 a marcat sfarsitul expansiunii islamului in Vest.Cucerirea de noi teritorii nu a insemnat in mod obligatoriu o arabizare si o islamizare sistematica a populatiei, ci o organizare a veniturilor si a cheltuielilor. Fiecare provincie isi pastra propriile caracteristici si traditii. La moartea lui Mahomed Imperiul bizantin putem spune ca se afla intr-o pozitie destul de confortabila pe plan extern. Dupa o disputa teribila care a culminat in secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei si a Palestinei de catre persi, Bizantul condus de Heraclius (610-641) parea sa castige definitiv confruntarea: sasanizii sunt respinsi in spatiul lor traditional, Mesopotamia si Iran, fara acces la Mare, in timp ce bizantinii detineau tot litoralul mediteranean, din Spania si pana in Egipt, din Palestina si pana in Italia. Din acest moment puterea Bizantului parea imposibil de contestat, cu atat mai mult cu cat Persia va intra intr-o perioada de lupte intestine, care o vor impiedica sa priveasca dincolo de frontiere. In mod symbolic, in anul 629, cand Heraclius readuce Sfanta Cruce la Ierusalim, dupa ce 15 ani mai inainte persii au luat-o in capitala lor Ctesifon, marcheaza un dublu program: acela al Romei traditionale si cel al Imperiului romano-crestin nascut in secolul al IV-lea, care tindea catre dominatia intregii lumii de catre detinatorii Adevarului. Spre deosebire de vechea Roma, Bizantul invinsese defintiv singurul rival, iar in plus recuperase Sfanta Cruce cea care determinase victoria lui Constantin, primul imparat crestin.

Cu toate acestea, victoria din 629 ramane mai degraba aparenta decat reala. Chiar daca Imperiul Roman de Rasarit reprezenta o forta militara, el era unit prin cultura romano-elenistica, avea reguli juridice mostenite din dreptul roman, iar unitatea religioasa era asigurata de crestinism. Acesta forta cunostea si unele slabiciuni. Din punct punct de vedere militar, nenumaratele razboaie cu persii epuizasera armata bizantina, iar unele provincii precum Siria si Egiptul erau mentinute de garnizoane mult prea dispersate si fara sprijin financiar corespunzator. In privinta administratiei, inca din secolul al V-lea se inregistreaza o transformare prea lenta, fara o eliminare rapida a ramificatiilor complexe ale unui functionariat foarte ierarhizat. Unitatea pe plan cultural era asigurata de o asanumita elita constantinopolitana ce vorbea si scria in greaca, o sinteza intre valorile elenistice si cele romane, pagane si crestine, care impunea o imagime omniprezenta a Romei. In realitate, majoritatea subiectilor Imperiului nu vorbeau greaca, fiind departe de a se simti purtatori ai acestei noi expresii: latina domina Occidentul hispanic si italian, impartind cu Africa limbile berbera, copta in Egipt, siriaca in Siria si Palestina, adevarate limbi nationale. Aceasta diviziune lingvistica nu era atat de grava, daca nu ar fi fost sustinuta de contradictii mult mai grave de ordin economic, social sau religios. Din punct de vedere social, Imperiul bizantin era un spatiu dominat de o aristocratie avidasi lucrat de tarani cu drepturi diminuate, in timp ce in orase se confruntau bogatia si mizeria crunta, fara ca sa putem vorbi in mod real de existenta unei clase mijlocii. Bizantul era ancadramentul natural al popoarelor, mai ales al celor din provinciile marginale, care nu erau grecesti, cum ar fi cazul cu Armenia, Siria, Palestina, Egiptul. De aceea o astfel de situatie poate explica foarte usor multimea greselilor comise in momentul declansarii cuceririlor arabe, puse de prea multe ori pe seama "maselor populare".

In afara diviziunilor sociale avem divergentele religioase: din secolul al V-lea cele mai grave erezii s-au dezvoltat in partea orientala a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima in Mesopotamia iar a doua in Siria, Palestina si Egipt, unde a devenit rapid majoritara, un mijloc de a-si exprima revendicarile socio-economice si personalitatea nationala. In fata unor probleme religioase si nationale deosebit de complexe ca cele enumerate aici pe scurt, Imperiul nu a avut intotdeauna o politica coerenta: imparatilor ortodocsi le vor succeda suverani cu simpatii monofizite. De aceea, toate tentativele de compromis, asa cum a fost cazul cu Ecthesisul lui Heraclius din 638, s-au dovedit inutile.

In aceste conditii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii, supranumiti si ortodocsi, (rashidun) Abu Bakar, Omar, Utman si Ali, Siria, Palestina si Egiptul, manate de diviziunile pe care le-am pomenit, au trecut fara rezistenta in mainile noilor cuceritori, in timp ce vechiul Imperiu persan se va prabusi. In 661, generalul Muawija preia puterea si intemeiaza o adevarata dinastie, aceea a Umayazilor, care va reusi sa supuna Nordul Africii si Spania, lansandu-se pe mare, cucerind Cipru si ajungand pana la asedierea in doua randuri a Constantinopolului.

O alta greseala tactica a fost si politica religioasa a Bizantului fata de monofiziti, pe care succesorii lui Justinian au continuat sa-i combata. Tentativele de unire intreprinse de Heraclius, precum si noua doctrina creata de el si de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodocsi de monofiziti, au dus pana la urma la monotelism. Asa a luat fiinta o noua erezie monoenergismul. Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire in Armenia, Siria si Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare aparator al acestei formule. Impotriva acestei formule de unire s-a ridicat insa patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge in 634 patriarh al Constantinopolului. Sofronie a privit aceasta noua invatatura ca pe o noua formula a monofizismului si ca o departare de la dogmele Calcedonului. Noua formula monotelita a stat la baza edictului din 638, cunoscut si sub numele de Ecthesis (expunere de credinta), promulgat de Heraclius si afisat in narthexul Sfintei Sofia. Pe scurt, nici ortodocsii, nici monofizitii nu se vor intelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria si Palestina, ajung sa-si doreasca desprinderea de Bizant, preferand dominatia araba, cunoscuta pentru toleranta ei. Astfel arabii vor prelua in ultimii ani ai domniei lui Heraclius provincii pe care el le cucerise de la persi : 634-Bosra, 635-Damascul, 636-batalia de la Yarmouk ce echivaleaza cu pierderea definitiva a Siriei. In 637 sau 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar in 639 au ajuns in Mesopotamia, in 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul si Rodosul, atacand in cele din urma Constantinopolul.

Ofensiva asupra capitalei s-a desfasurat in mod simultan pe apasi pe uscat timp de 5 ani: din 673 pana in 677. Constantin al IV-lea va rezista, astfel incat arabii se vor intoarce in 677 in Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a opri progresul fulminant al arabilor. Ceva mai tarziu, intre 693 si 698, intreaga Africa bizantina impreuna cu Cartagina au trecut in mainile musulmanilor.

Iisus-Hristos
Sfintii zilei
Cauta

cuvant:

Stiri ortodoxe
Invitatie colaborare

Cei doritori sa participe la dezvoltarea acestui site sunt rugati ne contactaze prin formularul de contact sau la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).

Contact Us


Recomandari:
Resurse ortodoxe: www.resurse-ortodoxe.ro - Contine o bogata colectie de resurse ortodoxe audio/video/text: predici, rugaciuni, carti, conferinte, icoane, filme.
Agentia de stiri "Noutati ortodoxe": www.noutati-ortodoxe.ro - Ofera stiri si informatii din viata bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferinte, aparitii editoriale. Stirile pot fi preluate si de alte site-uri prin intermediul unui script.
Maica Domnului: www.maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.