Vederea pacatului propriu

Veni-va vremea aceea cumplită, sosi-va acel ceas înfricoşat în care toate păcatele mele vor sta la arătare înaintea lui Dumnezeu - Judecătorul, înaintea îngerilor Lui, înaintea întregii omeniri. Presimţind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, mă umplu de spaimă. Sub înrâurirea acestei presimţiri vii şi puternice, cu cutremur mă grăbesc a mă afunda în cercetarea de sine, sârguiesc a vedea păcatele însemnate în cartea conştiinţei mele, pe care le-am săvârşit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul. Cărţile ce n-au mai fost demult citite, cărţile învechite în dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeşte cu multă osteneală. Aşa e şi conştiinţa mea. Necercetată de mult timp, cu greutate s-a lăsat deschisă. Deschizând-o, nu am aflat mulţumirea aşteptată. Doar păcatele însemnate se pot citi cu îndeajunsă înlesnire; semnele mărunte, care sunt o mulţime, s-au şters aproape şi nu mai pot desluşi acum înţelesul lor. Dumnezeu, numai Dumnezeu poate să dea iarăşi culoare literelor şterse şi să-l izbăvească pe om de conştiinţa vicleană (Evr. 10,22). Numai Dumnezeu poate dărui omului vederea păcatelor sale şi vederea păcatului său - a căderii sale, în care se află rădăcina, sămânţa, vlăstarul, împreunarea tuturor păcatelor omeneşti.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editura Egumeniţa, 2010, p.121)

Categoria: Articole

Cautare: