(După Metafrast) După ce au trecut de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
250 de ani - în vremea împărăţiei lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun
a Ancirei, din părţile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfînt Mucenic Clement,
ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulţi struguri ai duhovniceştilor daruri,
de prea bun neam. Părinţii lui nu erau de o credinţă. Tatăl său era elin, slujitor
păgînătăţii idoleşti, iar maica sa era creştină, născută din părinţi creştini,
crescută în dreapta credinţă creştinească şi în buna învăţătură. Numele ei era
Sofia, care fără de voie s-a însoţit cu bărbatul cel necredincios, căci părinţii
ei aşteptau împlinirea cuvintelor apostoleşti, care zic: "Bărbatul necredincios
se sfinţeşte prin femeia credincioasă". Dar n-a fost aşa precum se aşteptau ei, căci el aflîndu-se în
adîncul păgînătăţii şi cuprinzîndu-se de întunericul închinării idoleşti, nu
voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sîrguia încă în tot chipul,
să atragă la păgînătate şi pe soţia sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea
să-l povăţuiască pe calea adevărului, îndemnîndu-l ziua şi noaptea, arătîndu-i
calea cea mîntuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci,
Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dînşii şi să le facă
parte, ca deşi uniţi cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amîndoi
un duh. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultînd rugăciunile roabei
Sale, şi milostivindu-Se de dînsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului
bărbat; căci ca pe un netrebnic şi împietrit cu inima, lepădîndu-l cu totul,
i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsînd
după dînsul întîiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească,
pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credinţă, decît cu
laptele, şi l-a adus la Hristos, luminîndu-l cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele
Clement, care în limba grecească, înseamnă "mlădiţă de vie". Deci, cuviincios
i-a dat lui numele acela, ca o proorociţă, înainte văzîndu-l că este o stîlpare
a viţei celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulţi struguri prin
sufletele omeneşti. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfîntului
nume al lui Iisus Hristos şi îşi va vărsa sîngele său şi îşi va pune sufletul
său pentru El şi se va săvîrşi ca un pătimitor şi mucenic al lui Hristos. Deci, îl învăţa pe el sfintele cărţi şi obiceiurile cele bune
şi la toată fapta bună îl povăţuia. Crescînd copilul cu anii şi cu înţelepciunea,
şi acum fiind aproape de 12 ani, Sfînta Sofia, s-a apropiat de fericitul său
sfîrşit, pe care cunoscîndu-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcînd şi dorind
ca fiul ei să fie moştenitor, nu atît al bogăţiei celei materiale, pe cît al
celei nemateriale şi duhovniceşti, al faptelor bune, îl învăţa ca o maică, cuprinzîndu-l
şi sărutîndu-l şi zicîndu-i: "Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl
tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îţi este ţie Hristos Dumnezeu, Cel ce
te îmbogăţeşte cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos
Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să ştii că-ţi este tată, Aceluia
să te ştii că eşti fiu şi te păzeşte ca nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu;
slujeşte lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ţi nădejdea ta, căci Acela cu adevărat
este mîntuirea noastră şi viaţa cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorît
la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiţi ai Lui şi
ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpîn cine-I slujeşte, scapă de toate cursele diavolului,
calcă pe balaur şi pe scorpie şi biruieşte toată puterea cea potrivnică; că
nu numai va ruşina pe necuraţii împăraţi, pe boierii şi pe tiranii cei ce se
închină idolilor şi diavolilor, ci şi templele celor ce se cinstesc de dînşii
le va sfărîma". Apoi, în vorba aceea maica, vărsînd lacrimi din ochi şi umplîndu-se
de dumnezeiescul dar, a început prooroceşte a-i spune înainte cele ce aveau
să fie: "Rogu-mă ţie, zicea dînsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci,
pentru toate durerile şi ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă soseşte o
vreme cumplită şi aproape este prigonirea cea cu mare mînie şi îngrozire; iată
ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor şi împăraţilor
pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos
cu îndrăzneală şi cu bărbăţie şi să păzeşti tare şi nemişcată mărturisirea Lui;
iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îţi va înflori
cununa mucenicească, spre cinste şi spre mîntuirea mai multor suflete. Deci, găteşte-ţi inima ta spre nevoinţă mucenicească, ca nu
nepregătit să te afle vremea nevoinţelor; să ştii că de folos este, ca să fii
lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea şi să nu te temi; căci vremelnică
este pătimirea, dar veşnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în
veci rămîne, puţină este aici necinstea, dar veşnică este la Dumnezeu slava.
Îngrozirile tiranilor şi bătăile sînt într-o zi, mînia împăraţilor împărăteşti
batjocorită se face, şi se vestejeşte slava lor; focul cel gătit de dînşii asupra
mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănîncă şi puterea lor
piere. Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu,
ci priveşte spre cer şi de acolo, de la Dumnezeu, aşteaptă-ţi bine răsplătirea
bogăţiei celei mari şi veşnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimîntează-te de judecata
Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă
de El, focul cel nestins le este gătit şi viermele cel neadormit; iar cei ce
cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită,
bucuria şi mîngîierea îi aşteaptă cu sfinţii mărturisitori. Aceasta, o! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine
pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin naşterea ta, pentru ostenelile
cele de la creştere, ca mărturisitor al Domnului să te săvîrşeşti tu, cel ce
ai ieşit din pîntecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic şi mă voi preamări
întru suferinţele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sîrguieşte-te
a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăţi să te învredniceşti
de la El, şi eu prin tine mă voi învrednici de aceleaşi cu toţi sfinţii. Iată,
eu, o! fiul meu, sînt lîngă uşile sfîrşitului meu şi această lumină nu-mi va
răsări dimineaţa, iar tu lumină îmi eşti întru Hristos şi viaţa mea întru Domnul. Pentru aceea mă rog ţie, o! fiul meu, ca să nu mă ruşinezi întru
a mea nădejde, pe care o am în tine, ci ca, după cuvîntul apostolului, să mă
mîntuiesc pentru naşterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru
tine, ca şi singur în trupul meu; sîngele cel luat din mine fără de cruţare
să-l verşi, ca pentru acela şi eu să iau cinste. Dă-ţi trupul la bătăi, ca printr-însele
şi eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca şi cum singură aş fi pătimit
pentru Dînsul. O femeie evreică, oarecînd şapte fii a adus lui Dumnezeu prin
mucenicie şi într-acele şapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său
pătimind, a rămas nebiruită. Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de
te vei nevoi cu tărie întru credinţă. Iată mă duc de acum de la tine şi voi
merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărţi
de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos,
luîndu-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale şi prin nevoinţele tale, cunună.
Căci şi rădăcina pomului cea ascunsă sub pămînt se rourează prin aceeaşi rouă,
prin care se rourează şi ramurile cele ce se văd pe pămînt". Astfel, fericita maică înaintea sfîntului său sfîrşit, învăţînd
pe fiul său cel iubit, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-i capul, ochii, faţa, gura,
pieptul şi mîinile, zicea: "O! fericită sînt eu acum că sărut chip mucenicesc".
Şi după mai multe cuvinte ca acestea, plecîndu-se pe grumajii lui, şi-a dat
sufletul său în mîinile Domnului şi a adormit cu pace. Maica lui Clement murind cu moarte firească şi fiind îngropată
cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, avînd numai pe Dumnezeu tată şi
cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obşte
al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijeşte de orfani şi de săraci,
fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeaşi
cetate o femeie de bun neam, cinstită şi bogată, cu numele tot Sofia, ca şi
mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie vieţuia după Dumnezeu, silindu-se
la rugăciuni ziua şi noaptea, şi fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil
ca pe un fiu, adică pe Sfîntul Clement, şi ca pe un firesc al său copil îl iubea,
avînd toată grija de el. Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia
şi lepădau păgînii elini pe copiii lor pe drumuri, neavînd cu ce să-i hrănească,
căci şi ei singuri de foame se sfîrşeau. Atunci Sfîntul Clement aduna pe acei
copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, şi din averile ei îi hrănea, îi
îmbrăca, îi învăţa şi la Sfîntul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de
săraci şi şcoală în casa Sofiei, încît era maică a mulţi copii întru Dumnezeu,
mai bună decît cei ce i-au născut pe ei trupeşte; pentru că-i hrănea pe ei duhovniceşte,
crescîndu-i întru creştineasca credinţă. Iar Sfîntul Clement, în anii cei tineri ai vîrstei sale, cîştigînd
înţelepciune de bărbat desăvîrşit, a început din tinereţe a-şi omorî trupul
său cu postul şi cu înfrînarea, vieţuind monahiceşte; căci din mîncările ce
se făceau, de la carne se înfrîna şi se hrănea numai cu seminţe şi băutura îi
era apă, întru care lucru se asemăna sfinţilor trei tineri, ale cărora trupuri
deprinzîndu-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel
dinăuntru, al poftei fireşti şi cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci,
într-acele părţi nefiind mulţi creştini, fericitul Clement era între dînşii
ca un dumnezeiesc luminător, care la mulţi răsărea lumina cunoştinţei de Dumnezeu.
Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeşnic; căci
Sfîntul Clement, prin faptele bune luminînd, avea să se suie la treapta preoţiei,
ca astfel pe mai mulţi luminîndu-i, să-i povăţuiască la calea mîntuirii. Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă şi voire şi prin alegerea
cu un glas al tuturor creştinilor celor din Galatia, a fost pus mai întîi citeţ,
apoi diacon şi prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei,
deşi era tînăr, avînd numai 20 de ani. Şi s-a făcut ca al doilea Daniil, care,
fiind tînăr, a întrecut cu înţelepciunea şi cu faptele cele bune pe cei bătrîni
şi a arătat cum că bătrîneţile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viaţa
cea îmbunătăţită şi întru înţelepciune. Sfîntul Clement, luînd dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii
pe care îi adunase îi învăţa carte, ci era învăţător şi celor bătrîni, aducîndu-i
pe elini la creştinătate şi botezîndu-i şi în toate zilele înmulţind Biserica
lui Hristos. După aceasta a început a se împleti cununa mucenicească, care s-a
început astfel. Tiranul Diocleţian, luînd împărăţia Romei (284-305), în anul
dintîi al stăpînirii sale, a trimis scrisori în toate părţile stăpînirii Romei,
pe la boierii şi la voievozii săi, ighemoni şi la domni, şi pe la marii cetăţilor,
poruncindu-le ca să ucidă şi să piardă cu diferite chinuri pe toţi cei ce cheamă
numele lui Hristos. În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri şi
dintre voievozi, care n-ar împlini cu osîrdie porunca lui privitoare la pierderea
creştinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului şi al morţii, iar celor
sîrguitori spre a chinui, le făgăduia bogăţii şi cinste. Atunci toţi de prin
ţări şi cetăţi, împărăteştii slujitori, pe de o parte temîndu-se de îngrozirea
împărătească iar pe de alta vrînd ca fiecare să-i placă şi să ia de la dînsul
cinste, arătau multă sîrguinţă, ca să piardă de pe pămînt numele creştinesc. Într-acea vreme în părţile Galatiei a venit un antipat, Dometian,
care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creştini spre ucidere.
La acela a fost clevetit de cei necredincioşi Sfîntul Clement, episcopul Ancirei,
cum că opreştre închinarea la zeii cei mari şi că aduce la Hristos al său pe
mulţi. Atunci Dometian a poruncit îndată ca, prinzîndu-l pe Clement, să-l aducă
la sine; şi-l ispitea mai întîi cu momitoare şi amăgitoare cuvinte, ca să-l
atragă pe sfînt la a sa păgînătate, zicîndu-i: "Clevetirile cele despre tine
aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sînt adevărate. Pentru că faţa ta şi
chipul tău cinstit, cum şi obiceiul cel blînd te arată că eşti om ales, de bun
neam, înţelept şi cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sînt nebunii
copilăreşti. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la tine singur
mai cu înlesnire vom şti adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înţelepciunea
ta". Sfîntul episcop a grăit către dînsul: "A noastră înţelepciune şi cunoştinţă
este însăşi Înţelepciunea, Hristos, Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, Care
a zidit toate şi de la Care noi, chiar grăirea şi înţele-gerea o avem". Zis-a tiranul: "Iată fără nădejde ne-ai mîhnit pe noi, începînd
a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădînd acele cuvinte nefolositoare, să
aduci jertfe zeilor noştri, ştiind că pe toţi cei ce defaimă pe zei, îi aşteaptă
chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc şi se închină lor îi aşteaptă cinste; pentru
care pe noi înşine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit
la o dregătorie mare ca aceasta şi le mulţumim pentru facerea de bine a lor,
cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, şi chinuind pe cei ce nu vor să se închine
lor". La aceste cuvinte ale antipatului sfîntul rîzînd, a zis: "Noi,
o! antipate, din cuvintele tale înţelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre
daruri le socotim ca o deşertăciune, cinstea ca o necinste şi dregătoria cea
mare ca o robie; şi iarăşi, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceaţă
şi mîngîiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu ştiindu-le,
să nu nădăjduieşti că ne vei întoarce de la dreapta credinţă, nici cu făgăduirea
cinstei şi a darurilor şi nici cu îngrozirea chinurilor". Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului au pornit spre mînie
pe Dometian, care căutînd mai mînios asupra sfîntului, i-a zis: "Eu, precum
văd, te-am făcut mîndru, vorbind cu blîndeţe către tine. Şi nu este de mirare,
precum am auzit despre tine că petrecînd totdeauna cu copii, asemenea ca dînşii
ai înţelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să
ştii că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduieşti,
adică să mori repede; ci, mai întîi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi
vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, şi vei pieri în aşa fel ca să fii
şi altora spre pildă; ca şi alţii să se înveţe prin înfricoşata ta pierzare!". Sfîntul Clement a răspuns: "Deoarece mi-ai adus aminte de copii,
apoi să ştii că eu am avut sîrguinţă a să învăţ pe copii înţelepciunea aceea
pe care n-o au nici bărbaţii care sînt mai bătrîni şi mai înţelepţi între voi;
căci adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu se tăinuieşte de cei înţelepţi şi
cunoscători ai lumii acesteia şi se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud
şi-i adeveresc că aduc jertfe înţelegătoare şi cuvîntătoare Dumnezeului meu,
iar nu ca ai voştri jertfitori, care aduc pîraie de sînge şi prin care fără
de minte cinstiţi pe zeii voştri. Iar eu, cînd îmi voi vărsa sîngele pentru
Dumnezeul meu, îl voi auce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti
Domnului meu pentru vărsarea sîngelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul
meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge". Zicînd acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădîndu-şi
blîndeţea sa mincinoasă, şi-a arătat amărăciunea şi nebunia sa firească şi a
poruncit ca să-l spînzure gol pe sfîntul de un lemn şi să strujască trupul lui. Deci, făcînd aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului,
a nu defăima împărăteştile porunci; apoi făcînd adînci brazde pe trupul sfîntului,
ca pe o holdă, şi căzînd de pe dînsul mai multe părţi ale trupului, se vedeau
toate cele dinăuntrul încît şi ochilor, care vedeau acea înfăţişare, le era
greu de suportat; dar el nu s-a mişcat cu mintea, nici nu şi-a schimbat faţa,
nici n-a scăpat vreun cuvînt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici
n-a gemut, fiind chinuit atît de greu, ci era mai tare şi mai îmbărbătat decît
cei ce priveau la nişte chinuri ca acele ale lui, şi se vedea chiar, că-l durea
mai puţin decît pe chinuitorii lui. Apoi, cu mare vitejie mulţumea dătătorului de nevoinţă, lui
Hristos Dumnezeu, şi privind spre ceruri cu faţa veselă zicea: "Slavă Ţie, Hristoase,
lumina şi viaţa mea, suflarea şi bucuria mea; mulţumesc Ţie, o! Dătătorule de
viaţă, că m-ai învrednicit de o mîntuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul
meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneala pentru dragostea
Ta, Tie se cuvine slavă, că mă întăreşti cu răbdarea; că mîna ta cea atotputernică
ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mînia antipatului, de mîinile
chinuitorilor mei, că singur eşti scăparea tuturor celor întristaţi". Astfel rugîndu-se sfîntul, chinuitorii săi au slăbit şi au rămas
în nelucrare; iar antipatul, văzînd pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic:
"Socoteşti că prin răbdarea ta m-ai biruit şi că după un ceas s-au ostenit slujitorii?"
Sfîntul răspunse: "Eu nu socotesc aşa, ci cred şi nădăjduiesc spre Hristos,
care este în mine, că El a biruit, biruieşte şi va birui pe tot potrivnicul". Atunci antipatul a poruncit la alţi slujitori să înconjure pe
ucenic şi să-i zdrobnească trupul mai rău decît cei dintîi; şi au chinuit astfel
pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, pînă ce şi aceia au slăbit şi au ajuns
ca morţii. Antipatul privind la ei, şi pe de o parte mirîndu-se, iar pe de alta
ruşinîndu-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic
de pe lemn; iar sfîntul era în aşa chip, încît a-l vedea era de spaimă şi nici
a-l atinge cu mîinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încît se
vedeau numai oasele singure sîngerate şi abia se cunoştea că este om. Antipatul, văzînd că nu sporeşte nimic cu chinurile, a început
iarăşi a vorbi către mucenic cu cuvinte blînde, dar el precum se cădea ostaşului
celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit
iarăşi spre mînie. Şi a strigat Domeţian, zicînd: "Cu adevărat omul acesta este
sfadnic, bateţi-l peste faţă şi peste gură; căci acele părţi ale trupului îi
sînt încă întregi şi pentru aceea grăieşte cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea
cu restul trupului bateţi-l fără de cruţare. Şi l-au bătut slujitorii pe sfîntul
peste faţă şi peste gură cu palmele, încît a căzut la pămînt de loviturile cele
tari; dar şi zăcînd la pămînt, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmîndu-i
şi dinţii. Mucenicul, bucurîndu-se, zicea: "O! antipate, îmi faci mai mult
cinste, decît mă chinuieşti; căci şi pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit
peste gură şi l-au bătut peste obraz şi eu nevrednicul de aceleaşi m-am învrednicit
acum. Ştefan, întîiul mucenic, fiind ucis cu pietre, şi eu cu acelea m-am împodobit;
mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sînt următor patimilor
Hristosului meu, şi îmi par uşoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare
cinste cu cei mai mari şi mai buni decît mine, făcîndu-mă părtaş patimilor". Tiranul, mirîndu-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului,
a poruncit să-l ducă în temniţă, apoi, părîndu-i-se că nu va putea să meargă
singur, fiind atît de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor
să-l ducă de mîini şi de picioare, iar sfîntul gonind pe cei ce voiau să-l ia
şi să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cîntînd şi zicînd: "Iar
untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu". Antipatul auzind aceasta,
a zis către cei ce şedeau cu dînsul: "O! cîtă răbdare şi putere este în omul
acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostaşii noştri împărăteşti, ca să fie mai presus
de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite
la împăratul Diocleţian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind
iscusit în tiranii; căci totdeauna scorneşte astfel de chinuri şi ucideri, încît
toată cetatea Romei se cutremură de judecăţile lui". După puţine zile, sfîntul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos,
şi însănătoşindu-se fiind în temniţă, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul
Diocleţian, scriind toate cele despre dînsul. Iar sfîntul fiind dus de ostaşi,
cînd ieşea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicînd: "O! Dumnezeule, Împărate
al cerului şi al pămîntului, şi a toată lumea; Cel ce singur toate le împlineşti
şi de nici un loc nu te depărtezi, în mîinile Tale dau cetatea aceasta, păzeşte-o
pe ea, precum şi sufletele cele ce sînt într-însa şi cred întru Tine. Fereşte
Biserica nevătămată, ca să nu risipească cîinii şi lupii turma Ta cea mică,
care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuţinezi oile Tale cele cuvîntătoare,
ci mai ales înmulţeşte-le pentru slava numelui Tău celui sfînt, şi pe mine să
nu mă deosebeşti cu totul de cetatea aceasta; ci în cale şi întru nevoinţe,
fiind cu mine, iarăşi să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa
tatălui său şi l-ai izbăvit din mîinile lui Isav şi oasele lui Iosif din Egipt
ai poruncit poporului tău ca să le scoată şi să le aducă şi să le pună în mormîntul
părinţilor; astfel mă rog Împărăţiei Tale să economiseşti a mă întoarce iarăşi
în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor". Astfel rugîndu-se, îl duceau în cale. Şi ducînd pe sfînt la
Roma, l-au pus de faţă înaintea păgînului împărat şi se mira împăratul, văzînd
luminoasa faţă a mucenicului şi tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă
scrisoarea lui Domeţian, prin care îl înştiinţa, că nişte pătimiri ca acelea
a răbdat creştinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la faţă,
ca şi cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Şi-l întreba: "Tu eşti vestitul
Clement, care ai răbdat atîtea chinuri?". Apoi a poruncit să pună în jurul sfîntului, multe feluri de
materii amăgitoare şi înfiorătoare: de o parte argint şi aur mult, scrisori
împărăteşti, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preţ, toată
bogăţia şi podoaba; iar de altă parte unelte de chinuiri, mîini de fier şi unghii,
paturi de fier, brice ascuţite, cărbuni aprinşi, căldări, coifuri înfocate,
ţepi, roate, lanţuri grele şi mulţime de unelte de chinuire fără de număr. Unele
ca acestea împăratul punînd înainte şi spre mucenicul căutînd, i-a arătat cu
mîna aurul şi darurile cele bogate, zicîndu-i: "Acestea, zeii noştri le dăruiesc
ţie, dacă cunoscîndu-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni şi cu jertfe". Sfîntul şi-a întors ochii de la acelea, ca de la nişte lucruri
proaste, necurate, rele şi nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: "Să
fie acelea cu zeii voştri spre pierzare". Iar împăratul cu groază căutînd, a
arătat cu mîna spre uneltele de chinuire, zicînd către sfînt: "Acestea sînt
pregătite celor ce nu cred în zeii noştri". Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: "Dacă tiraniile
tale, precum ţi se pare, sînt înfricoşate, apoi ce socoteşti de chinurile acelea,
pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deşi se văd darurile
voastre a fi luminoase, minunate şi cinstite, pentru cei ce cugetă cele pămînteşti,
cu mult mai mari însă sînt cele ce se dau în ceruri şi pe care le-a pregătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a
auzit, şi la inima omului nu s-au suit. Aurul şi argintul sînt lucruri neroditoare aflate de oameni
spre împodobirea cea din afară, care prin foc şi prin fier se prefac, de rugină
şi de frecare se mănîncă, de tîlhari se jefuiesc şi de hoţi se fură; hainele
cele luminoase sînt lucrul viermilor, mîncarea moliilor, sau lînă luată cu sila
de pe dobitoacele cele necuvîntătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia
se cuvine mai mult a ne mira, decît de voi care vă împodobiţi cu acelea; căci
prin meşteşug făcînd cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii,
ca nişte proşti, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor,
aceia se mîndresc şi se înalţă, de la dobitoace împrumutîndu-şi slava. Iar bunătăţile bunului nostru Dumnezeu sînt neîmprumutate de
la nimeni şi sînt ale Lui adevărate şi neschimbate şi cu a Lui voie, iar nu
cu meşteşug omenesc; acelea au slavă nemăsurată şi luminare veşnică, încît nici
de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănîncă, nici
rugina nu le strică şi nici în vecii cei fără de sfîrşit nu pot să se învechească". Diocleţian a zis: "Rău înţelegi; drept aceea mă sîrguiesc ca
să te aduc la cunoştinţa zeilor şi de aceea vorbesc cu tine cu blîndeţe, îndemnîndu-te
să nu nădăjduieşti spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiţi,
acela de la iudei multe chinuri răbdînd, mai pe urmă a fost ucis şi a murit;
iar zeii noştri sînt nemuritori şi niciodată n-au pătimit ceva". Sfîntul a răspuns: "Adevărul grăieşti, împărate, că zeii voştri
sînt nemuritori şi nepătimaşi, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată?
Şi cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimţitori? Şi să ştii aceasta, că
prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mîini omeneşti; pentru
că zeii voştri cei de piatră, cu fierul şi cu ciocanul au fost bătuţi, cei de
lemn, cu toporul şi cu cuţitul tăiaţi; cei de aur şi de argint, prin foc vărsaţi;
cei de aramă şi de fier, făuriţi cu ciocanul; şi alte multe fără de cinste bătăi
şi dosădiri au luat, însă au rămas nesimţitori; deci, fără de moarte sînt, ca
cei nevieţuitori, şi se sfărîmă ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu
şi Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca
să mîntuiască lumea şi însăşi moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască şi
făcînd-o aceasta, a înviat a treia zi, şi nouă viaţă ne-a dăruit". Diocleţian, auzind vorba cea liberă şi îndrăzneaţă a sfîntului,
s-a mîniat foarte şi a poruncit ca, legîndu-l gol de o roată, să-l întoarcă
şi să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcîndu-se roata, cînd sfîntul era
deasupra, îl băteau cu toiege, iar cînd era jos, unde într-adins locul era strîmt,
acolo de roată se freca, încît şi oasele într-însul se sfărîmau şi carnea, care
crescuse după cele dintîi chinuri, s-a rupt. Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se
ruga, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi şi uşurează-mă în chinuri,
luîndu-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire.
Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfîntul Pavel, şi-mi
vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg şi sănătos, spre slava
şi mărturisirea Sfîntului Tău nume şi spre primirea celor mai multe chinuri
pentru Tine. Spre ruşinarea şi neslăvirea păgînilor, întăreşte-mă întru numele
Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viaţă al meu". Astfel sfîntul rugîndu-se, roata a stat nemişcată şi cei ce
o întorceau au slăbit, iar sfîntul, cu nevăzută mînă dezlegîndu-se, stătea întreg
cu tot trupul şi sănătos. Unele ca acestea văzîndu-le mulţi din poporul care
se adunase acolo, strigau cu mirare: "Mare este Dumnezeul creştinilor!". Iar
Sfîntul Clement fiind cu adevărat viţă a viei lui Hristos, mai înainte însemnînd
cu duhul strugurii cei gîndiţi, ce erau să iasă din nevoinţele lui cele muceniceşti,
cu mare glas înălţa laudă lui Dumnezeu, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit
să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit
pentru noi şi Şi-a vărsat preascump Sîngele Său pentru răscumpărarea noastră,
pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement
L-a preamărit şi Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dînsul,
iar acum se proslăvesc în ceruri şi se cinstesc de mulţi pe pămînt şi încă după
aceasta se vor cinsti de mai mulţi, mai mult decît împăraţii pămînteşti, iar
împăraţii cei credincioşi se vor închina lor". Acestea le grăia sfîntul, spunînd mai înainte vremea cea viitoare,
în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credinţa lui
Hristos va răsări ca soarele şi va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfîntului
au ars ca o săgeată pe păgînul împărat Diocleţian, pornindu-l spre mai mare
mînie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui
Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sîrguia spre chinuirea cea tiranică,
poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfînt şi să-i sfărîme dinţii. Dar sfîntul, şi în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărîtînd
pe tiran, deşi slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca arama,
care cu cît se bate mai mult, cu atît dă mai mare sunet, aşa şi mucenicul lui
Hristos, cu cît îl îngrozeau, sfărîmîndu-i cu fierul dinţii şi gura, cu atît
striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu şi spre
înfruntarea mîndrului tiran. Apoi, ostenindu-se şi Diocleţian şi slăbind de
mînie, a poruncit ca, legîndu-l pe mucenic peste tot trupul cu lanţuri de fier,
să-l arunce în temniţa de rînd a poporului. Deci, şezînd sfîntul în temniţă, a venit la dînsul după ceasul
de seară, mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bineînţelegătoare, care fuseseră
cu fiii lor la privelişte şi văzuseră bărbăţia lui; aceia căzînd cu un suflet
la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfîntul Botez. Iar sfîntul mulţumea lui
Dumnezeu că se înmulţea numărul mărturisitorilor Lui, după atîta prigonire cumplită
şi învăţîndu-i îndată despre sfînta credinţă în Hristos, i-a botezat pe toţi,
de la mic pînă la mare, pentru că în temniţa aceea era apă destulă, şi cîntau
cu bucurie: Fericiţi, cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit
păcatele. Dar la miezul nopţii, o lumină mare a străbătut din cer spre
temniţa aceea şi toţi, căutînd în sus, au văzut pe un tînăr frumos, strălucind
cu haina ca fulgerul, zburînd cu aripi întinse şi pogorîndu-se spre sfîntul
mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mîini o pîine curată şi un pahar
de vin şi îndată s-a făcut nevăzut, încît toţi stăteau cu spaimă, mirîndu-se
de ceea ce vedeau. Sfîntul Clement, cunoscînd că acela este Trupul şi Sîngele
lui Hristos, a făcut obişnuitele rugăciuni şi a împărţit la toţi cei botezaţi
împărtăşirea Tainelor celor dumnezeieşti, tocmai cînd se lumina de ziuă. Şi veneau la dînsul în toate zilele credincioşii, aducînd cu
ei pe alţii la Sfîntul Botez. Aşa se înmulţea turma lui Hristos, iar temniţa
se făcuse ca o biserică în care se înălţau laude lui Dumnezeu, lucru pe care
văzîndu-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostaşii
din porunca împăratului au prins pe toată mulţimea credincioşilor care se adunaseră
la sfîntul, şi i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba
pe fiecare mai înainte la tăiere: "Te vei lepăda de Hristos, ca să rămîi viu?" Nu era însă nici unul care să se înfricoşeze de moarte, căci
toţi voiau să moară pentru Domnul; şi au fost tăiaţi atunci pentru Hristos o
mulţime de bărbaţi, femei şi copii, afară numai de un tînăr, care a scăpat din
mîinile celor ce-i tăiau, nu temîndu-se de moarte, dar voind să pătimească mai
mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tînărului acestuia era Agatanghel,
despre care se va spune îndată. După aceasta Diocleţian, aducînd înaintea judecăţii sale pe
Sfîntul Clement şi cercetîndu-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întîi l-a bătut
tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spînzurîndu-l, îl strujea cu unghii
de fier, pînă ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Şi a zis
sfîntul către tiran: "Acest trup pe care îl strujeşti nu este cel ce a ieşit
din pîntecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian
antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme
ce vă sîrguiţi a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăşi
în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipseşte olarului tina ce-o
găseşte din destul pentru trebuinţa lui". Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfîntul
răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Şi mirîndu-se Diocleţian
de răbdarea şi de tăria mucenicului, a zis către ai săi: "Pe mulţi am chinuit
dintre ticăloşii creştini, dar pe nici unul n-am văzut aşa de nebiruit; deci,
îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou şi niciodată văzut
şi auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se
pare, că nici el n-a văzut niciodată un om aşa de puternic la minte şi tare
cu trupul!". Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie şi să-l ducă
în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate
cele ce a răbdat Clement de la dînsul, în Roma, şi despre cele suferite de la
Dometian în Ancira. Deci, ieşind sfîntul din Roma, îl plîngeau creştinii cei
credincioşi; unii îi sărutau mîinile şi picioarele, alţii se ungeau cu sîngele
lui şi nu puteau să se despartă de dînsul, încît cu sila de-abia l-au lăsat
să intre în corabie, făcînd rugăciune lui Dumnezeu pentru dînşii şi pentru el. Intrînd sfîntul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel,
care a scăpat noaptea din mîinile ostaşilor, cei ce au ucis cu săbiile turma
lui Hristos, afară din cetate, acela apucînd mai înainte, a intrat pe ascuns
în corabie şi aştepta pe Sfîntul Clement. Şi cînd a fost adus, a căzut la picioarele
lui cele sfinte, spunîndu-i că este botezat de dînsul. Apoi l-a înştiinţat despre
pierderea credincioşilor şi despre fuga sa; că pentru aceea a venit la dînsul,
ca împreună cu el să pătimească toate chinurile şi să moară pentru Hristos Domnul. Sfîntul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel şi de o
osîrdie ca aceea a lui, cum şi de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind
venirea lui la sine ca venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulţumită
tuturor şi a cerut de la El întărire şi ajutor, ca să dea tînărului copil bărbăţie
şi putere să rabde pînă la sfîrşit şi să se învrednicească de cununa cea mucenicească. Plecînd sfinţii, petreceau în rugăciuni ziua şi noaptea, dar
nu aveau hrană nicidecum, şi nici nu se îngrijea de aceasta Sfîntul Clement,
pentru că zicea: "Eu avînd în inima mea ca pîine pe Iisus Hristos, nu voi flămînzi,
şi avînd ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci". Văzînd ostaşii
pe Clement cu Agatanghel nemîncînd, nici bînd multe zile, s-au milostivit şi
le-au dat lor pîine şi apă, iar ei le-au mulţumit de acel lucru bun; dar hrană
şi băutură de la dînşii n-au luat, spunîndu-le că ei sînt hrăniţi de Dumnezeu,
purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea
hrană din cer şi îi întărea. Mergînd multe zile, au sosit la insula ce se numeşte Rodos,
şi ieşind mulţi din corabie în cetate, ca să-şi cumpere bucate, a rugat sfîntul
pe oaspeţii cei rămaşi ca să-i libereze că să meargă în biserica creştină să
se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine ale Făcătorului de viaţă, adică cu
Trupul şi Sîngele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul
insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfîntul Clement,
a venit cu clerul său şi cu alţi creştini şi au rugat pe mai marele ostaşilor
ca, dezlegînd din lanţuri pe Clement, să-l libereze la dînşii, cu ucenicul Agatanghel,
pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăşi în
corabie. Deci, au eliberat pe Sfîntul Clement după rugămintea episcopului,
şi l-au dus pe sfînt într-o biserică mică, deoarece creştinii pe timpul acela
erau în insulă puţini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieştile
cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea şi a început a citi cuvintele
acestea: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l
ucidă. Acestea auzindu-le sfinţii, şi-au ridicat ochii în sus cu suspinuri,
iar creştinii cei ce stau în biserică uitîndu-se la dînşii au plîns, aşa că
au umplut biserica de lacrimi. Apoi a rugat episcopul pe Sfîntul Clement ca să săvîrşească
dumnezeiasca Liturghie şi cînd slujea el, unii din clerici, asemenea şi din
popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din
care ieşea o negrăită lumină ce lumina pe sfîntul şi pe cei ce stau înainte;
iar prin altar au văzut pe sfinţii îngeri zburînd în văzduh; dar cei ce au văzut
o minune ca aceea, au căzut cu feţele la pămînt şi nu îndrăzneau să se uite
la sfînt, iar după săvîrşirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa
sa pe sfinţi. Deci, pe mulţi bolnavi îi aducea şi îi apropia de Sfîntul Clement,
nu numai din credincioşi, ci şi din necredincioşi, şi pe care mucenicul lui
Hristos, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, îi tămăduia. Pentru aceea, mulţimea de elini au început a mărturisi, la arătare,
pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu şi au dorit Botezul. Iar ostaşii văzînd
că mult popor se adună la Sfîntul Clement, s-au temut ca să nu ia de la dînşii
pe cel legat şi lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie şi
iarăşi l-au pus în lanţuri, dar l-au petrecut credincioşii cu multe lacrimi
şi cu tînguiri, nevrînd să se despartă de el; apoi, dînd sfinţilor sărutarea
cea mai de pe urmă şi legăturile lui Clement sărutîndu-le, s-au întors, ostaşii
silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflînd vîntul spre ajutor, au trecut
repede Marea Egee şi au sosit în Nicomidia. Maximian, păgînul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea
de la Diocleţian şi pe mucenic văzîndu-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui
şi de bărbăţia cea nebiruită, apoi, temîndu-se să-l întrebe pe el singur, ca
să nu fie ruşinat de dînsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare,
iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărăteşti. Deci,
Agripin punînd înaintea judecăţii sale pe sfinţi, a zis lui Clement: "Tu eşti
Clement?". Răspuns-a sfîntul: "Eu sînt robul lui Hristos". Iar ighemonul a poruncit
să-l bată cu palme peste gură, zicîndu-i: "Pentru ce nu te numeşti rob al împăratului,
ci al lui Hristos?". Sfîntul, fiind bătut, a zis: "S-ar cădea şi împăraţilor voştri
să fie robi ai lui Hristos, şi le-ar fi în pace împărăţia lor şi toate limbile
sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu". Iar ighemonul uitîndu-se la Sfîntul
Agatanghel, i-a zis: "Tu cine eşti, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea
lui Diocleţian". Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: "Şi eu sînt creştin,
şi m-am învrednicit de numele creştinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu,
Clement". Zis-a ighemonul: "Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale şi morţii
celei cumplite". Şi a poruncit ca pe Sfîntul Clement spînzurîndu-l gol, să-i
chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar
Sfîntul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel,
ca să-l întărească întru pătimiri. După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amîndoi să-i
arunce în temniţă. Şi erau în temniţă o mulţime de alţi legaţi, pentru multe
feluri de pricini. Aceia văzînd rugăciunea sfinţilor cea cu dinadinsul către
Dumnezeu, şi văzînd că îngerii lui Dumnezeu au cercetat şi mîngîiat pe robii
lui Hristos, s-au umilit foarte mult; şi, căzînd la picioarele lui Clement,
se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întîmplat acolo, după rînduiala
lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învăţîndu-i pe ei Sfîntul
Clement, i-a botezat pe toţi, şi deschizînd temniţa cu rugăciunea, i-a eliberat
pe ei, zicîndu-le: "Ieşiţi, fraţilor, şi vă mîntuiţi din mîinile păgînilor;
iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi". A doua zi, înştiinţîndu-se Agripin ighemonul despre liberarea
celor legaţi, s-a supărat pe sfinţi foarte rău, şi pregătind priveliştea, i-a
dat spre mîncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinţi, ci se gudurau
ca cîinii cei de casă, pe lîngă stăpînii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbînte
nişte ţepi şi să le înfigă prin degetele lor pînă la coate; şi aceasta făcîndu-le,
le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind
o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mînie, ca să libereze pe cei
nevinovaţi. Ighemonul, mai mult mîniindu-se, a poruncit ca alte ţepi înfocate
să înfigă în subţiorile lor, pînă la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat
pietre şi a aruncat asupra ighemonului, strigînd cu mare glas: "Mare este Dumnezeul
creştinilor". Ighemonul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea poporului,
a fugit în casa sa. Apoi, sfinţii mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească,
s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obişnuiau elinii să aducă jertfă
zeilor lor; şi acolo, în templul idolesc şezînd, au sfărîmat pe idoli cu rugăciunea
şi au izgonit de acolo pe diavoli. După cîteva zile, înştiinţîndu-se despre dînşii ighemonul, cum
că sînt acolo, s-a dus cu jertfitorii şi cu ostaşii săi, şi acolo bătînd tare
cu beţe groase pe sfinţii mucenici, iar oasele lor fărmîndu-le, i-au băgat în
saci, pe fiecare separat, punînd pietre cu dînşii; apoi cosîndu-i i-au aruncat
din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinţii spre prăpastia muntelui, au
căzut în mare şi s-au înfundat în noianul cel adînc, încît toţi îi socoteau
ca pieriţi. Unii din credincioşi, înştiinţîndu-se despre înecarea sfinţilor,
umblau pe mal, aşteptînd ca marea, care, după obicei, aruncă pe morţi, să arunce
şi trupurile sfinţilor mucenici; şi iată văzură doi saci plutind pe mare; deci
urcîndu-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegîndu-i, au aflat pe sfinţii
răbdători de chinuri, vii şi sănătoşi, ca şi cum nimic nu pătimiseră, şi au
preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea şi îngerii
lui Dumnezeu cercetînd pe sfinţi, i-au întărit pe ei cu hrană. Şi făcîndu-se
ziuă, au mers Sfîntul Clement şi Sfîntul Agatanghel în cetate, şi stînd în mijlocul
tîrgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi mîinile
în sus, ziceau către Dumnezeu: "Mulţumim, Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai
părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri;
şi n-ai veselit pe vrăjmaşii noştri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel
sfînt". Deci, erau acolo doi orbi, unul avînd o mînă uscată, iar altul
slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mîinilor sale. Aceasta văzînd
poporul, a început a aduce la dînşii pe bolnavii lor şi pe cei ţinuţi de duhuri
viclene şi toţi se tămăduiau, cu rugăciunile şi prin atingerea mucenicilor;
deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos. Acestea văzînd Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult şi
era întru nepricepere; apoi, ducîndu-se, a spus împăratului despre toate cele
ce se făcuseră şi se mira şi împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduţi
în mare, s-au aflat vii. Şi înştiinţîndu-se că Sfîntul Clement este din Ancira
de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicînd: "Cetatea care
l-a născut şi l-a crescut, aceea să-l aibă şi să-l pedepsească, precum voieşte".
Deci, a scris despre dînsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, şi luîndu-i ostaşii
pe amîndoi legaţi, i-au dus în Ancira. Intrînd Sfîntul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea:
"Slavă Ţie, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ţie, Hristoase, că m-ai
învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut". Şi i-au pus pe dînşii
înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebîndu-i, i-a pus la chinuri pe
dînşii; mai întîi cu scînduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe
Sfîntul Clement l-au legat de un stîlp şi l-au bătut fără milă, încît şi carnea
lui a căzut. Iar pe Sfîntul Agatanghel spînzurîndu-l, l-au strujit cu unghii
de fier; apoi îi întrebau, batjocorîndu-i: "Nu simţiţi dureri în trupurile voastre?" Răspuns-a Sfîntul Clement cu apostoleştile cuvinte, zicînd:
De se şi strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte. Şi a
poruncit chinuitorilor, ca luînd un coif de fier foarte tare încins, să-l pună
pe capul Sfîntului Mucenic Clement; şi făcîndu-se aceasta, ieşea fum grozav
din nări, din urechi şi din gura sfîntului. Iar el răbdînd durerea cea negrăită
a strigat către Domnul său, zicînd: "Izvorule cel nedeşertat, apa cea vie, ploaia
cea mîntuitoare, tămăduieşte-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă,
izbăveşte şi de foc pe robii Tăi". Astfel sfîntul rugîndu-se, îndată s-a răcit coiful acela de
fier, lucru care văzîndu-l ighemonul Curichie, s-a înspăimîntat şi nepricepîndu-se
ce să le mai facă, i-a trimis în temniţă şi i-a scris împăratului Maximian,
spunîndu-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericita Sofia, a doua maică a lui
Clement, a venit în temniţă noaptea, cu multă bucurie şi cu lacrimi, veselindu-se
de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; şi sărutînd
rănile şi legăturile amîndurora, a spălat şi a şters sîngele lor, apoi, le-a
legat rănile cu pînze curate şi de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfîntul
Clement, unde, cum a pătimit şi de la cine? Şi le-a adus lor şi hrană, apoi
i-a întărit pe ei; şi în toate nopţile venind, slujea legaţilor lui Hristos. După cîtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie
a trimis pe sfinţii mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor
mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericita Sofia
a petrecut pînă departe pe sfinţii mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care
Sfîntul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei şi i-a ţinut la sine
în loc de fii. Dintre aceştia unii, nevrînd să se despartă de sfinţii răbdători
de chinuri, au mers cu dînşii, legîndu-se cu dragostea cea către ei; iar pe
drum i-au înjunghiat ostaşii, avînd poruncă de la împăratul, care se înştiinţase
despre acei copii. În Amisia sfinţii răbdători de chinuri au fost aruncaţi de către
Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi;
şi după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat
împrejur locul acela toată noaptea, iar sîmbătă, la al treilea ceas, s-au aflat
vii şi sănătoşi. Aceasta văzînd-o doi ostaşi, au crezut în Hristos şi pe faţă
au mărturisit că sînt creştini; pentru care, în aceeaşi sîmbătă s-au răstignit
de păgîni, în ziua de şapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon şi Eucarp.
Iar Sfinţilor Clement şi Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie
pieile de pe spate şi cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punîndu-i pe paturi
de fier înroşite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă şi cu smoală. Iar
sfinţii fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit,
şi au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulţime de sfinţi îngeri
la dînşii, zicîndu-le: "Nu vă temeţi, Eu sînt cu voi". Şi deşteptîndu-se, au
spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul
arşi. Iar cînd a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepîndu-se
ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăşi în temniţă. Petrecînd sfinţii multă vreme în temniţă, au fost iarăşi trimişi
la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergînd ei, însetaseră
pe drum, dar mai ales ostaşii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru
că pămîntul acela era pustiu şi fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pămînt
uscat izvor de ape vii, şi bînd toţi, s-au răcorit, şi cîtă apă le trebuia pe
cale, au luat şi ostaşii. Într-aceeaşi cale Sfîntul Clement rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu,
ca adică în toată vremea vieţii sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfînt,
a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuţi ai muceniciei
sale, pînă la sfîrşitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate
pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfîntul; căci cu dragostea cea
negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în
chinuri cumplite să petreacă lungă vreme şi să moară de mii de ori. Fiind duşi sfinţii înaintea lui Maximian împăratul, acesta se
mira că erau vii pînă atunci şi de atîtea chinuri nebiruiţi, întrebîndu-i, şi
aflîndu-i neînduplecaţi, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor
în Babilon, şi a aruncat într-însul pe ostaşii lui Hristos. Dar petrecînd sfinţii
în acel cuptor o zi şi o noapte, s-au găsit vii şi întregi. Acea minune văzînd-o,
mulţi din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniţă pe sfinţi
şi au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgînul împărat, că
supărîndu-se prin nevoia cea mare a temniţei, mai cu înlesnire se vor pleca
la păgîneasca lor credinţă. Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniţă şi împăratul judecînd
că sînt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta ruşinîndu-se
de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredinţat unui ighemon, anume
Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulţi creştini a pierdut cu înfricoşate chinuri,
ca să silească pe legaţi la închinarea zeilor. Acesta luînd pe Sfinţii Mucenici
Clement şi Agatanghel şi nesporind cu cuvintele cele înşelătoare şi groaznice,
a poruncit ca pe cei legaţi să-i bată de nişte lemne, şi să le strujească trupul
atît de cumplit, încît le-au strujit spatele şi pieptul pînă la oase, şi se
vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; şi socotind tiranul că
vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege şi să-i ducă în temniţă. Dar văzînd pe sfinţi, că stau pe picioarele lor şi la temniţă
mergeau singuri, s-a ruşinat foarte, slăbind cu trupul de mînie şi de ruşine,
încît abia se ducea pe mîinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinţii mergînd
la temniţă, cădeau de pe trupurile lor bucăţi de carne cu sînge, iar credincioşii
adunîndu-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei. Înştiinţîndu-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon,
a rîs şi a zis: "Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulţi creştini, acum
este biruit de doi". Şi sta de faţă într-acea vreme înaintea împăratului, un
boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mîini pe cei doi
mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe,
sau cu chinuri să-i omoare. Şi poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinţi la sine,
dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prieteneşte cu dînşii,
îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemîndu-i la el, le-a zis:
"Bucuraţi-vă, o! bărbaţilor pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe
nişte fii şi se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre
voi şi pe faţă mi-au arătat, că vă veţi întoarce la dînşii, de aceea au oprit
pe chinuitorii voştri să nu vă piardă, pentru că aşteaptă întoarcerea voastră,
care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos,
arătîndu-se, mi-a zis: "Să aduci pe acei doi bărbaţi la mine". Deci, iată, o!
bărbaţilor, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit şi jertfele gata;
veniţi să-i aduceţi jertfe!". Sfinţii au răspuns: "Minţi fără de ruşine, o! judecătorule;
căci zeii tăi, precum sînt muţi la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască
ceva. Care Dionisos ţi-a grăit ţie? Căci aici la voi sînt doi idoli lui ai Dionisos:
unul de piatră, iar altul de aramă, şi de ţi-a grăit cel de piatră, apoi noi
îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărîmîndu-se bucăţi, ori în
zidul cel de piatră ce se zideşte, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncîndu-se,
în var se vor preface; iar de ţi-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi
prefăcut în căldări şi în alte vase mai necinstite". Nişte cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început
a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuţite de fier, ţăpuşi,
cuţite, piroane, suliţe şi cîte a putut să afle mai ascuţite, le-a înfipt în
pămînt foarte dese, cu ascuţişul în sus, şi care erau înalte ca de un pas de
picior. Pe acelea punînd pe Sfîntul Clement gol, cu faţa în sus, a poruncit
să-l bată deasupra cu beţe; iar Sfîntului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a
turnat pe cap. Şi fiind bătut Sfîntul Clement cu beţe, pe piept şi peste tot,
de la cap pînă la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuţite,
şi i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie,
iar altele trecînd printr-însul se vedeau vîrfurile deasupra. După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel
loc pe mucenic, mulţi abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci,
se uimea Maxim de o răbdare ca aceea şi că atîtea chinuri nu pot să întoarcă
pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea
într-înşii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui
Sfînt şi spre înfruntarea păgînilor; de aceea aruncară pe sfinţi iarăşi în temniţă. Înştiinţîndu-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe
sfinţi la veşnica închisoare, pînă ce singuri vor muri acolo. Încă şi un boier,
anume Afrodisie, de neam pers, aflînd de toate chinurile cele cumplite asupra
creştinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici,
ca să-i piardă, şi luîndu-i, i-a dus în casa sa, apoi, punîndu-le înainte masă
îndestulată spre ospătare, îi silea să mănînce şi să bea cu dînsul şi să se
veselească. Iar aceia i-au zis: "Noi ne hrănim cu cereasca hrană şi băutură
de care cel ce mănîncă şi bea, nu flămînzeşte, nici nu însetează niciodată,
ci petrece în veci, veselindu-se". Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea,
i-a zis: "Mîine voi găti vouă altă cină de care doriţi, adică moartea cea mai
cumplită". Făcîndu-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre
de moară, să le spînzure de grumajii sfinţilor, şi să-i poarte prin toată cetatea,
spre batjocură. Atunci mulţi din cei fără de minte luînd pietre aruncau spre
tîrîţi, iar cei mai mulţi, mirîndu-se de pătimirile lor, îi socoteau că sînt
fără de moarte şi credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului,
au fost închişi în temniţă veşnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se,
să piară. Şi au petrecut sfinţii în legăturile temniţei mulţi ani, pînă ce s-a
apropiat săvîrşirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a
vestit Sfîntului Clement, prin descoperire dumnezeiască, cînd l-a dus în Tars,
la împăratul. Mulţi din sfinţii mărturisitori, începînd nevoinţa mucenicească,
şi-au sfîrşit alergarea, iar aceşti doi pătimitori încă pătimeau. După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăţia Maximin
Daia (305-313), şi vărsîndu-se mult sînge creştinesc fără cruţare, iar străjerii
temniţei supărîndu-se pe Clement şi pe Agatanghel că atît de mult sînt ţinuţi
în temniţă, au mers la împăratul Maximin, zicîndu-i: "Ce porunceşti asupra celor
doi închişi, care de mulţi ani chinuindu-se de împăraţi şi voievozi cu toate
chinurile cele mai cumplite, n-au murit, şi pînă acum sînt în legături? Căci,
deşi fără căutare şi îngrijire omenească, totuşi sînt sănătoşi şi la feţe sînt
bine, încît noi îi socotim că sînt fără de moarte". Împăratul Maximin, mai întîi a hulit pe zeii săi cu felurite
cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viaţă pe cei doi
vrăjmaşi ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebînd despre dînşii cine şi
de unde sînt şi înştiinţîndu-se că sînt din părţile Galatiei, din cetatea Ancira,
îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon
în Ancira, cetatea Galatiei. Înştiinţîndu-se sfinţii despre aceea, s-au bucurat
foarte, căci mult dorea Sfîntul Clement, ca în patria sa să-şi săvîrşească alergarea
nevoinţei, pentru care rugase pe Stăpînul Hristos şi şi-a cîştigat cererea. Deci, fiind duşi sfinţii în cetatea Ancira, i-au pus înaintea
lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba
pe ei, ci mai întîi, i-a pus într-o închisoare strîmtă, băgîndu-le picioarele
în obezi şi lanţuri de fier punîndu-le pe grumaz, pe mîini şi pe tot trupul;
apoi şi pietre grele legîndu-le, nu puteau nici a se mişca cu trupul, nici a-şi
întinde picioarele. A doua zi, aducînd pe Sfîntul Mucenic Agatanghel la judecată,
la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgîndu-l către a sa rea credinţă, dar
văzîndu-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile
lui piroane de fier înfierbîntate în foc şi străbătînd creierii lui, i-a venit
mare întunecare, apoi fum a ieşit din gura şi din nasul lui şi cu făclii i-a
ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfîntul lui cap. Iar cinstitul trup al mucenicului luîndu-l cea mai sus pomenită,
fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, şi învelindu-l cu pînză curată şi
cu aromate, l-a pus în peştera în care creştinii aveau o biserică mică; căci
pentru prigonirea cea cumplită de la păgîni nu puteau credincioşii să-şi aibă
biserica lor în loc sfînt; de aceea, în peşteră îşi făcuseră biserică şi acolo
făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfîntul Mucenic Agatanghel a pătimit de la
diferiţi tirani, de la doi împăraţi, adică Diocleţian şi Maximian, iar de la
ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie şi Luciu,
şi a sfîrşit nevoinţa pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie. Înştiinţîndu-se Sfîntul Clement despre sfîrşitul mucenicului
şi împreună pătimitorului său, Sfîntul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită
bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Şi zăcînd cu faţa la pămînt,
fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulţumire a dat pentru Sfîntul
Agatanghel, că l-a învrednicit a-şi sfîrşi alergarea, credinţa a-şi păzi, toate
chinurile cu bărbăţie a le răbda, şi în ceata sfinţilor mucenici, celor ce la
cer dănţuiesc, a se număra. Apoi se ruga şi pentru sine, ca să poată pînă la
sfîrşit a răbda şi a sfărîma capul vrăjmaşului celui viclean şi cu bucurie a
trece la sfîrşitul ceresc cel dorit. După uciderea Sfîntului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit
ca pe Sfîntul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniţă, iar
chinuirea era astfel: cu toiege ascuţite bătea pe mucenic peste obraz şi peste
cap, dîndu-i cîte o sută şi cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta
s-a făcut sfîntului, de la cinci zile ale lunii noiembrie pînă la cinci ale
lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încît şi temniţa aceea toată se roşea
cu sîngele lui, iar noaptea cercetîndu-l darul lui Dumnezeu prin sfinţii îngeri,
îl vindeca de toate rănile acelea; şi erau păgînii întru mare nepricepere, căci
în fiecare zi venind şi sănătos aflîndu-l, se mirau şi mai amar îl băteau, rănindu-i
capul şi faţa cu multele lovituri, pînă la 150, cît era rînduit. Apropiindu-se praznicul dumnezeieştilor Arătări a Domnului,
a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul
lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul. Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieştilor
Arătări, fericita Sofia aducînd la sine creştini, luînd pe slugi, pe copilele
şi pe copiii crescuţi, au mers în temniţă la Sfîntul Clement. Iar Dumnezeu a
ajutat scopul credincioşilor, căci a adormit tare pe străjeri şi numai unul
nu dormea, dar acela era creştin tăinuit, care a deschis temniţa celor ce veniseră;
deci, intrînd înăuntru credincioşii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au
dezlegat pe sfînt din legături şi luîndu-l, l-au dus în biserica cea din peşteră,
şi cu bucurie au prăznuit, mulţumind lui Dumnezeu. Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Clement a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie,
şi toţi s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine din sfintele mîini ale păstorului
lor. Şi a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învăţătură poporului, în care a
proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: "Să nu vă
temeţi, fraţilor, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor
răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul
pentru Arhiereul cel mare Hristos, care şi-a pus pentru noi sufletul Său". Încă a proorocit şi aceasta, că degrab va înceta prigonirea,
apoi că închinarea de idoli se va stinge şi va înflori sfînta credinţă, pentru
că cerescul Împărat va ridica pe pămînt un împărat, care, luminîndu-se cu Sfîntul
Botez, va lumina toate părţile stăpînirii Romei şi o nouă Romă va ridica şi
va răsări pretutindeni dreapta credinţă. Aceasta proorocind sfinţitul mucenic
turmei sale celei cuvîntătoare şi înveselind sufletele lor, au mers la casa
maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, şi le-a făcut
ospăţ mare; apoi a fost Sfîntul Clement în casa ei pînă la 23 de zile ale lunii
ianuarie. Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetînd lucrurile şi
ocîrmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creştin, cum că noaptea
a ieşit din închisoare şi a făcut cercetare despre dînsul. Apoi, sosind ziua
duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfîntul Clement, în biserica cea din
peşteră, să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi s-au înştiinţat despre dînsul
păgînii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculîndu-se, a mers cu ostaşii,
care, intrînd înăuntru, au aflat pe Sfîntul Clement stînd înaintea dumnezeiescului
Păstor şi aducînd jertfa cea fără de sînge. Şi a poruncit ighemonul unuia din
ostaşi ca scoţînd sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji. Deci, lovindu-l ostaşul, a căzut capul Sfîntului sfinţit Mucenic
Clement pe dumnezeiescul prestol şi peste darurile cele puse înainte, apoi s-a
roşit cu sîngele lui jertfa cea fără de sînge şi tot Sfîntul Altar. Iar poporul
credincios era într-o mare frică şi spaimă, însă nu pentru dînşii, ci pentru
păstorirea lor aveau jale şi, ridicîndu-şi glasurile, se tînguiau. Ighemonul
a ieşit îndată afară, nefăcînd poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a
tăiat în altar cu Sfîntul Clement, iar numele lor sînt: Hristofor şi Hariton,
diaconii. Atunci fericita Sofia luînd cinstitul trup al iubitului său, care-i
era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte şi păstor, l-a îngrijit
cu lacrimi şi cu bucurie. Deci plîngea că s-a lipsit de el pe pămînt şi se bucura
că, săvîrşindu-şi pătimirea, a trecut la Hristos Domnul. Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amîndoi diaconii,
cu tot poporul creştin care era acolo, aproape de mormîntul Sfîntului Mucenic
Agatanghel, în biserica din peşteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel
Sfîntul sfinţit Mucenic Clement a sfîrşit nevoinţa cea lungă a pătimirii sale,
răbdînd 28 de ani în nenumărate şi negrăite chinuri pentru Hristos. Despre dînsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel:
"De la zidirea lumii, pe toţi cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori
în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne şi cei ce cu
fiarele s-au luptat şi prin închisori mult timp s-au chinuit şi prin diferite
feluri de morţi, în pămînt, în apă şi în văzduh s-au sfîrşit, şi cei ce au fost
pierduţi de ger şi de arşiţă mare, şi ori cu ce alte chinuri şi pedepsiri s-au
lipsit de viaţă, pe toţi aceia i-au întrecut Sfîntul Clement împreună cu Sfîntul
Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite
cetăţi au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de
la împăratul Diocleţian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăşi în Ancira,
de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în
Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăşi acolo de la Sacherdon ighemonul
şi de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; şi iarăşi în
Ancira, de la boierul Curichie, şi în sfîrşit de la ighemonul Alexandriei. Pentru că toţi cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe
dînsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită şi văzută; căci, atît
de mulţi ani şi prin atît de multe şi diferite feluri de chinuri cumplite, a
fost nebiruit şi nemişcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu,
Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfînt, căruia dimpreună
cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea
şi închinăciunea, în veci. Amin.Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Episcopul Ancirei, a Sfîntului Mucenic Agatanghel şi a celor dimpreună cu dînşii
(23 ianuarie)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie
Cuvinte cheie: Sfantul Clement
Cautare:
Viata si patimirea Sfantului Sfintitului Mucenic Clement, Episcopul Ancirei, a Sfintului Mucenic Agatanghel si a celor dimpreuna cu dinsii
Vizualizari: 1210
Id: 1391
Imagine:
Share:
Viata Cuvioasei Maicii noastre Eusebia, care s-a numit si Xenia
Viata celui intre Sfinti Parintele nostru Grigorie de Dumnezeu cuvantatorul, Patriarhul Constantinopolului
Sfantul Ierarh Betranion, Episcop al Tomisului - Dobrogea (sec. IV)
Viata Sfantului Xenofont, a sotiei lui, Maria, si a fiilor lor, Ioan si Arcadie
Aducerea moastelor Sfantului Ierarh Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului
Sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan si Sfanta Mucenita Atanasia, cu cele trei fiice ale ei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Soborul Sfintilor Parintilor nostri si marilor dascali si ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur
Viata Maicii noastre Sinclitichia
Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Sfantul Sfintit Mucenic Ipolit si cei impreuna cu dinsul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.