Comunicare stratificată, colaps narativ și hedging

Sf. Grigorie de Nazianz spunea că pomul cunoașterii n-a fost plantat pentru a-l ispiti pe omul - n-a fost un „test de loialitate” cum se practică în mafie - iar fructul acestuia, a fost destinat tocmai consumului de către om, precum celelalte fructe, însă numai la vremea potrivită, când omul ar fi ajuns la o anumită maturitate duhovnicească. Așadar, neascultarea omului n-a constat într-o tentativă de a-i uzurpa un atribuit al lui Dumnezeu - cum înțeleg în mod eronat unii teologi occidentali - ci în faptul că omul a dezămăgit iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Este precum consumul prematur al hranei solide de către copiii prea mici.

Da, Dumnezeu nu este un capofamiglia, El n-are nevoie de loialitatea nimănui și nu „pierde” nimic dacă cineva încearcă să-i „fure” un atribut. El este Pantocratorul care ține întreaga creație, deși omul nu este suficient de conștient de acest lucru.

Același principiu, cea de iluminare treptată a omului, a fost respectat de Sfinții Părinți. De exemplu, Evagrie Ponticul a stabilit foarte clar o ierarhie a cititorului: Un „începtător” poate accesa numai la ceea ce ține de Praktikos, un intermediar (care a atins deja apatheia) poate să afle de ceea ce ține de Gnostikos, iar numai un om extrem de maturizat duhovnicește poate accesa la Kephalaia Gnostica.

Din păcate, astăzi, noi accesăm scrierile patristice ca niște arheologi sau medici legiști, nu ca niște credincioși care au nevoie de îndrumare. De aceea, ajungem la o stare nefericită în care fie îi idolatrizăm, fie îi „ținem într-un loc de cinste” dar, în viața de zi cu zi, îi considerăm irelevanți.

Câte predici și așa zise comunicări nu folosesc, de fapt, un limbaj lumesc - sau mai rău - un limbaj pseudo-duhovnicesc care „îmbrăcă” o abordare lumească.

Pentru că nu respectăm o astfel de ierarhie de iluminare treptată! Omul de rând nu are nevoie să știe despre concepția Sf. Grigorie de Nyssa despre sexualitate sau condiția condamnării apocatastazei. Un credincios obișnuit trebuie să știe, potrivit nivelului său de iluminare, că în cazul în care își înșeală soțul/soția legitim/ă și dacă defăimează pe aproapele său, va ajunge într-un iad veșnic. Ceea ce nu e deloc greșit, dar nu e totalul peisajului.

Ca să fim cu adevărat așezați în phronema Sfinților Părinți, comunicarea bisericească trebuie să urmeze tot acest proces de iluminare treptată, adică să aibă o stratificare a comunicării.

Trebuie să existe un mijloc de comunicare pentru credincioșii simpli (care coincid, în cele mai multe cazuri, cu oamenii care lucrează în sărcini mai simple), care să-i informeze pe scurt despre viețile sfinților, despre sărbători sau despre semnificația veșmintelor etc. Acesta trebuie să fie simplu, accesibil și care să nu necesite prea mult timp, pentru că cei mai mulți oameni au timpul și atenția extrem de fragmentate. În România, agenția de știre Basilica face o muncă excelentă în această privință.

Dar trebuie să existe comunicarea și pentru alte categorii de persoane, cum ar fi teologii, intelectualii, profesioniști, afaceriști, noua clasă medie și nu numai.

Un comunicator care reprezintă o instituție bisericească centrală ar trebui - paradoxal sau nu - să nu reprezinte el însuși niciuna dintre categoriile de public, ci ar trebui să joace un rol de arbitru și reconciliator, adică aceea persoană capabilă să găsească „resurse narative” pentru a-i împăca pe toți. Munca lui ar trebui să fie cea de găsire a punctelor comune și de creare a spațiilor de dialog, iar o calitate personală absolut indispensabilă este diplomația.

Poate că asta sună ipocritic, dar poate fi făcut în așa fel încât să nu fie ipocritic, dacă există o înțelegare adevărată a pozițiilor și a nevoilor fiecărei categorii de public.

Este uman dacă un astfel de comunicator are simpatii personale, pentru că el nu este și nu ar trebui să fie un robot cu cap patrat. Dar, dacă el nici nu înțelege pozițiile și nevoilor celor diferiți de el, atunci vorbim despre un caz de incapacitate cognitivă, nu simpatii personale.

Problema este despre risc de colaps narativ și strategie de hedging. Modernizarea acestei societăți este un proces inevitabil și ireversibil. Noi știm bine că învățăturile de credință și de moralitate nu sunt negociabile. Însă, spre deosebire de crizele din trecut, modernitatea nici măcat nu-și propune să le schimbe, ea pur și simplu le face irelevante în societate.

Ce să facem atunci: Când babele care astăzi cumpără lumânări pentru a se ruga pentru succesul la examen al nepotului său nu vor mai fi printre noi? Când credincioșii vor cere explicații despre credința lor, despre folosul donațiilor lor și așa mai departe? Când un profesionist va avea o dilemă etică și se va afla în situația în care comunicatorii care reprezintă credința sa nu-i pot oferi un răspuns coerent?

Toate acestea vor duce, destul de evident, la irelevanța Bisericii, ceea ce va însemna scăderea puterii sale de negociere în față statului și altor actori din societate.

Atunci nu se va mai vorbi despre „ne trebuie un dialog sau nu” ci va fi despre „cu cine mai putem dialoga”.