Preot David Marian - Predică la Sf. Cuv. Mărturisitor Iraclie al Basarabiei

„Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10)

Iubiți frați și surori întru Hristos,

Cuvintele pe care le-am auzit din cartea Apocalipsei nu reprezintă doar o încurajare adresată Bisericii din Smirna, ci o chemare adresată tuturor creștinilor din toate timpurile. De-a lungul istoriei, Biserica lui Hristos a cunoscut atât vremuri de pace, cât și vremuri de grea încercare. Însă nici prigoana, nici temnițele, nici amenințarea morții nu au putut birui credința celor care și-au întemeiat viața pe Hristos, căci, după cuvântul Mântuitorului, „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Secolul al XX-lea a fost unul dintre cele mai dureroase capitole din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. După instaurarea regimului comunist, multe biserici și mănăstiri au fost închise, clericii și monahii au fost urmăriți, arestați și deportați, iar credința a fost considerată un obstacol în calea noii ideologii. Se încerca zidirea unei lumi fără Dumnezeu, în care omul să nu mai privească spre cer, ci doar spre puterea trecătoare a stăpânirilor pământești. Totuși, Dumnezeu nu Și-a părăsit Biserica. În acele vremuri de întuneric au răsărit oameni care au mărturisit cu prețul libertății și al vieții că Hristos este „Același ieri și azi și în veci” (Evrei 13, 8).

Între acești mărturisitori se numără și Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, a cărui viață este o dovadă vie că Dumnezeu lucrează în chip tainic în istoria oamenilor.

Dreptmăritori creștini,

Viețile sfinților nu sunt simple pagini de istorie bisericească și nici relatări despre oameni care au trăit în alte vremuri. Ele sunt mărturii ale lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul omenesc și dovezi că Evanghelia poate fi trăită în orice timp și în orice împrejurare. De aceea, când Biserica ne pune înainte chipul unui sfânt, ea nu urmărește doar să ne îmbogățească memoria cu date biografice, ci să ne lumineze mintea și să ne miște inima spre urmarea lui Hristos.

Astăzi, privind la viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, descoperim că Dumnezeu a pregătit această aleasă mlădiță a Bisericii încă din anii copilăriei. Născut la 11 martie 1893, în binecuvântata Bucovină, în satul Pojorâta, viitorul sfânt a crescut într-o familie în care credința nu era doar o tradiție moștenită, ci însăși rânduiala vieții. În casa părintească a învățat că rugăciunea sfințește începutul și sfârșitul fiecărei zile, că biserica este locul întâlnirii cu Dumnezeu, iar preotul și monahul sunt părinți ai sufletului. Aceste semințe ale credinței, sădite în copilărie, aveau să rodească mai târziu în chip minunat.

Nu întâmplător, Dumnezeu a rânduit ca tânărul Ioan să cunoască monahii nevoitori din Munții Rarăului. În liniștea codrilor și în smerenia acelor viețuitori, el a văzut o altă măsură a vieții, una pe care lumea nu o poate înțelege. Într-o vreme în care mulți tineri își căutau împlinirea în bogății, în putere sau în slavă deșartă, sufletul lui era atras de frumusețea rugăciunii și de pacea pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Așa se împlinea și în viața lui cuvântul Psalmistului: „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8). Cine gustă, fie și pentru o clipă, din dulceața harului dumnezeiesc, nu mai poate fi mulțumit de bucuriile trecătoare ale lumii.

Dar Dumnezeu nu l-a pregătit pentru sfințenie numai prin liniștea mănăstirilor. Ca și pe mulți dintre drepții Vechiului și Noului Testament, l-a trecut prin școala suferinței. A venit Primul Război Mondial, iar tânărul Ioan a fost trimis pe front. Acolo, între zgomotul armelor și spectacolul morții, a înțeles cât de fragile sunt puterea, tinerețea și toate planurile omenești. Omul care ieri mergea plin de viață putea cădea într-o clipă sub ploaia gloanțelor. În fața unei asemenea realități, toate ambițiile omenești își pierdeau valoarea.

Grav rănit la mâna stângă și purtat prin spitale până la Budapesta, a trăit clipe în care viitorul părea închis. Medicii nu îi mai dădeau nădejde că își va putea folosi din nou brațul. Însă acolo unde puterea omului încetează, începe lucrarea lui Dumnezeu. Vindecarea sa neașteptată nu a fost pentru el doar o întâmplare fericită, ci un semn al purtării de grijă dumnezeiești. A înțeles că viața îi fusese dăruită din nou și că această viață nu-I mai aparținea lui, ci Celui Care i-o cruțase.

Tradiția păstrează un episod de o profundă încărcătură duhovnicească. Într-o tranșee, printre ruinele războiului, Ioan a găsit o icoană a Sfântului Ierarh Nicolae, înaintea căreia ardea o lumânare. În mijlocul morții, o flacără continua să lumineze. Această imagine este de o mare frumusețe teologică. Lumina aceea nu era doar lumina unei lumânări, ci simbolul credinței care nu poate fi stinsă de răutatea lumii. Acolo, în fața icoanei, tânărul soldat a făgăduit că, dacă Dumnezeu îl va scoate viu din război, Îi va închina întreaga sa viață.

Știm că, fiecare om are în existența sa un asemenea moment. Dumnezeu vorbește uneori prin bucurii, alteori prin încercări. Pentru Moise a fost rugul aprins, pentru prorocul Ilie adierea de vânt subțire, pentru Sfântul Apostol Pavel lumina de pe drumul Damascului. Pentru viitorul Sfânt Iraclie chemarea s-a făcut printr-o icoană și printr-o lumânare aprinsă în întunericul războiului. Important nu este felul în care Dumnezeu ne cheamă, ci dacă avem curajul să-I răspundem.

Și Ioan a răspuns. După eliberarea din prizonierat, nu s-a întors la viața pe care o avusese înainte, ci a rămas în Basarabia și a intrat în obștea Mănăstirii Hârbovăț. Acolo a început adevărata luptă, cea despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel când spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, cici împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. ” (Efeseni 6, 12). Dacă războiul îi rănise trupul, viața monahală avea să-i vindece sufletul.

În anul 1920 a fost tuns în monahism, primind numele de Iraclie. Nu a privit monahismul ca pe o retragere din lume, ci ca pe o dăruire totală lui Dumnezeu și oamenilor. S-a format în ascultare, în post, în priveghere și în rugăciune, înțelegând că nimeni nu poate deveni povățuitor al altora dacă mai întâi nu învață să fie ucenic al lui Hristos. De aceea și-a desăvârșit pregătirea urmând cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, unde a unit cultura teologică cu experiența duhovnicească.

Această îmbinare între știința teologiei și trăirea ei avea să definească întreaga lui lucrare. El nu vorbea despre Dumnezeu din ceea ce citise doar în cărți, ci din ceea ce trăia în rugăciune. De aceea cuvântul său avea putere, iar predica sa pătrundea inimile credincioșilor. Adevărata autoritate a unui slujitor al Bisericii nu izvorăște din funcția pe care o ocupă, ci din sfințenia vieții sale. Tocmai această armonie dintre cuvânt și faptă a făcut din părintele Iraclie unul dintre cei mai iubiți misionari ai Basarabiei.

Această lucrare lăuntrică avea să rodească într-o bogată activitate misionară. Părintele Iraclie a înțeles că darurile primite de la Dumnezeu nu sunt date pentru slava proprie, ci spre zidirea Bisericii. De aceea, pe lângă slujirea liturgică, și-a dedicat viața propovăduirii Evangheliei. A scris articole, a publicat cărți de folos sufletesc, a tradus, a îndrumat pe cei aflați în căutarea adevărului și a devenit unul dintre cei mai respectați misionari ai Basarabiei. Cuvântul său era limpede, pătrunzător și plin de puterea pe care o dă numai experiența rugăciunii. El nu vorbea despre Dumnezeu ca despre o idee, ci ca despre o Persoană pe Care o întâlnise în taina inimii.

Nu este întâmplător faptul că ierarhii vremii l-au încredințat să conducă procesiunile cu Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț. Acele călătorii prin satele Basarabiei nu erau simple manifestări religioase, ci adevărate pelerinaje ale harului. În urma icoanei mergeau preoți și credincioși, iar înaintea lor se deschideau inimile oamenilor. Părintele Iraclie predica pocăința, îndemna la spovedanie, întărea familiile, mângâia pe cei îndurerați și îi ridica pe cei căzuți în deznădejde. Asemenea apostolilor, semăna cuvântul lui Dumnezeu fără să știe unde va rodi, încredințând roadele lucrării sale Proniei dumnezeiești.

Sfântul Apostol Pavel spune că „noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9). Această împreună-lucrare s-a văzut limpede în viața Sfântului Iraclie. El știa că preotul nu poate schimba singur inima omului; aceasta este lucrarea harului. Dar știa și că Dumnezeu voiește să lucreze prin oameni smeriți, prin mâini curate și prin inimi aprinse de iubirea lui Hristos. De aceea, toată osteneala lui era însoțită de rugăciune, iar orice predică izvorâa din Liturghie. Pentru el, amvonul și Sfânta Masă nu puteau fi despărțite, după cum nici cuvântul nu poate fi despărțit de Euharistie.

Dar, după cum aurul se lămurește în foc, tot astfel și credința adevărată se dovedește în vremea încercării. În anul 1940, asupra Basarabiei s-a abătut din nou întunericul ocupației sovietice. Mănăstirile au fost închise, viața bisericească a fost dezorganizată, iar slujitorii altarului au devenit ținta unei persecuții sistematice. Se urmărea nu doar închiderea bisericilor, ci ștergerea lui Dumnezeu din conștiința oamenilor. Ateismul militant voia să transforme credința într-o amintire, iar rugăciunea într-o vină.

În acele vremuri tulburi, părintele Iraclie nu și-a abandonat turma. Chiar atunci când posibilitățile erau puține, a rămas aproape de monahii izgoniți și de credincioșii înfricoșați. A împărțit puținul pe care îl avea, a întărit pe cei slabi și a păstrat vie flacăra speranței. Nu a ales calea tăcerii din teamă și nici compromisul pentru a-și salva liniștea. A înțeles că păstorul adevărat nu fuge atunci când vede venind lupul, ci rămâne lângă turma sa, după pilda Marelui Păstor, Hristos Domnul.

Această statornicie avea să fie încununată prin mărturisire. În anul 1945 a fost arestat și condamnat la opt ani de muncă silnică în Siberia. Din punctul de vedere al autorităților, era un condamnat politic; din punctul de vedere al Bisericii, era un mărturisitor al lui Hristos. Vinovăția sa nu consta în fapte împotriva statului, ci în fidelitatea față de Evanghelie și în dragostea neclintită față de Biserică.

Temnițele comuniste au devenit, pentru mulți dintre mărturisitorii neamului nostru, adevărate academii ale răbdării și ale rugăciunii. Acolo, unde oamenii încercau să distrugă demnitatea persoanei, Dumnezeu ridica suflete care străluceau și mai puternic. Acolo unde se voia uitarea lui Hristos, numele Lui era rostit cu și mai multă putere. Lanțurile nu puteau lega rugăciunea, iar zidurile nu puteau opri harul Duhului Sfânt.

Și în lagărul siberian părintele Iraclie a rămas ceea ce fusese întreaga viață: părinte. Îi spovedea pe cei care îl căutau, îi întărea pe cei deznădăjduiți, îi îmbărbăta pe cei copleșiți de suferință și îi învăța că nimic nu poate despărți pe om de iubirea lui Hristos. Se împlineau în viața lui cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia?... În toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37).

Aici se descoperă adevărata măreție a acestui sfânt. El nu a biruit prin puterea armelor, nici prin înțelepciunea lumii, ci prin răbdare, smerenie și iubire. Nu și-a urât prigonitorii, nu a răspuns răului cu rău și nu și-a pierdut pacea inimii. Crucea pe care a purtat-o nu a devenit prilej de deznădejde, ci scară către Împărăția lui Dumnezeu. A înțeles că adevărata biruință nu este aceea de a-i învinge pe oameni, ci aceea de a nu lăsa răul să biruiască în propria inimă.

După eliberare, s-a întors în Basarabia fără zgomot și fără pretenții. Nu a cerut recunoaștere pentru suferințele îndurate și nici răsplată pentru jertfa sa. A reluat ascultările încredințate, slujind cu aceeași smerenie până la sfârșitul vieții. Aceasta este pecetea sfințeniei: omul care L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos nu se mai caută pe sine, ci caută numai voia lui Dumnezeu. În tăcere, în rugăciune și în slujire, Sfântul Iraclie și-a încheiat alergarea pământească, lăsând Bisericii chipul luminos al unui mărturisitor care a păzit credința și a împlinit până la capăt făgăduința făcută lui Dumnezeu în tinerețea sa.

Iubiți credincioși,

Poate că noi nu vom fi chemați să îndurăm temnițele Siberiei. Poate că nu vom cunoaște prigoanele prin care au trecut înaintașii noștri. Dar fiecare generație are propriile încercări. Dacă odinioară credința era atacată prin violență, astăzi ea este adesea slăbită prin nepăsare, prin comoditate și prin uitarea lui Dumnezeu. Nu ni se cere să renunțăm la Hristos sub amenințarea închisorii, ci suntem ispitiți să-L lăsăm deoparte din cauza grijilor, a confortului sau a duhului lumii.

De aceea, pilda Sfântului Iraclie este de o uimitoare actualitate. El ne învață că statornicia în credință se dobândește în lucrurile mici ale fiecărei zile. Cel care își păstrează rugăciunea, cel care iubește Sfânta Liturghie, cel care se spovedește cu sinceritate și se împărtășește cu vrednicie, acela pregătește încă de acum puterea de a rămâne credincios și în ceasurile marilor încercări. Mucenicia nu începe în fața prigonitorilor; ea începe în taina inimii, acolo unde omul hotărăște dacă va trăi pentru Hristos sau pentru sine.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu face pe om atât de puternic precum conștiința curată”. Tocmai această conștiință curată a purtat-o Sfântul Iraclie în război, în mănăstire, în închisoare și până în clipa mutării sale la Domnul. El nu și-a schimbat credința după vremuri și nici nu și-a potrivit conștiința după voia oamenilor. A rămas același, pentru că temelia vieții sale era Hristos.

Să ne întrebăm și noi, fiecare în fața propriei conștiințe: care este locul lui Hristos în viața noastră? Este El doar o prezență de duminică sau este temelia fiecărei hotărâri? Aprindem candela înaintea icoanei, dar oare păstrăm aprinsă și candela credinței din suflet? Venim în biserică, dar oare plecăm de aici hotărâți să trăim după Evanghelie? Îl cinstim pe Sfântul Iraclie, dar oare încercăm să-i urmăm credința, răbdarea și dragostea pentru Biserică?

Viața Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie ne arată că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe cei care Îi rămân credincioși. El nu făgăduiește lipsa încercărilor, ci puterea de a le birui. Nu ne promite un drum fără cruce, ci o cruce purtată împreună cu Hristos, Care spune: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Să-L rugăm, așadar, pe Bunul Dumnezeu ca, prin rugăciunile Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia, să ne întărească în dreapta credință, să ne dăruiască răbdare în încercări, înțelepciune în alegeri și dragoste statornică față de Biserica Sa. Iar când va veni ceasul întâlnirii noastre cu Domnul, să putem auzi și noi cuvântul făgăduit tuturor celor ce au rămas credincioși: „Bine, slugă bună și credincioasă... intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Amin.