Pe langa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti si Scriitori bisericesti, in spiritualitatea ortodoxa exista si o colectie de maxime si cuvinte duhovnicesti, cunoscuta sub denumirea de Pateric sau Cuvintele Sfintilor Batrani. Aceasta colectie de cuvinte si invataturi nu isi are o data de aparitie si nici o zona oarecare unde s-ar fi format sau scris. Unii socotesc ca locul primelor “Cuvinte” ar fi fost Egiptul, patria primilor monahi si organizatori ai vietii monahale, altii socotesc Palestina, unde ar fi trait mari asceti ca: Sfantul Gherasim, Teodosie cel Mare si altii.
Cea mai mare parte a acestor “Cuvinte”, cunoscute pana in prezent, este rodul ostenelilor si experientei spiritului monastic egiptean din secolele IV-V. Nu este exclus ca timpul sa scoata la iveala din bibliotecile multor manastiri orientale, manuscrise inedite cu invataturi, cuvinte si sfaturi duhovnicesti si ale altor parinti, pe care inca nu-i cunoastem. Un asemenea caz este cunoscut in colectia filocalica a lui Nicodim Aghioritul, care tipareste acele “Cuvinte” ale Sfantului Antonie cel Mare, neamintindu-ne de vreo colectie anterioara. Desigur ca Nicodim Aghioritul s-a bazat pe un manuscris.
Cele mai multe “Cuvinte” ale Sfintilor Batrani, care ni s-au pastrat, aproape o mie sase sute, au fost rostite in limba copta, limba ascetilor egipteni. Unele din ele au fost copiate de catre ucenicii acestor mari traitori si sfinti cunoscuti sub numele de “Avva”. Limba in care s-a scris a fost prima data limba greaca, apoi in celelalte limbi de circulatie din epoca veche. Aceasta colectie in limba greaca se prezinta in doua variante: 1. alfabetica - incepand cu Avva Antonie si incheind cu Avva Or, in 24 de capitole; sunt amintiti 135 de parinti (ierarhi, clerici, monahi, mireni si trei maici); 2. tematica - cuprinzand cuvintele Parintilor fara nume, asezate pe probleme, in capitole, temele tratate si numele capitolelor, diferind dupa traduceri si manuscrise, 22 in varianta latina a lui Pelagiu, 21 in traducerea franceza, 29 (cu adaugiri) in traducerea roseasca. Aceste doua colectii au fost preluate in mare parte si explicate de Paladie in Istoria Lausiaca, de Sfantul Ioan Casian, in Convorbiri cu Parintii, apoi de Isaia din pustiul Scetic, Dorotei de Gaza, Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Isaac Sirul, si alti Parinti ai Filocaliei.
In lucrarile acestor sfinti mentionati mai sus, gasim multe “Cuvinte” ale Parintilor, necuprinse in Pateric, ceea ce ne intareste convingerea ca mai sunt si alte comori care n-au fost cuprinse aici. Cuvintele de invatatura ale acestor Sfinti Batrani sunt un rod al nevointelor continue, al unei vieti cumpatate, lucrate cu fapte. Ele povatuiesc pe cei ce se nevoiesc cu osardie si prin ele omul invata ce trebuie sa faca in momentele concrete ale vietii. Asa cum se spunea in prefata primei editii a Patericului, tradus in limba romana, “aceste cuvinte sunt ca ierburile mirositoare, care indulcesc simturile sufletului si veselesc ochii si desteapta din somnul lenevirii sufletul, catre urmarea nevointelor, antrenandu-i catre calea ce duce la imparatia cerurilor”. Cuvintele erau rostite cu diferite ocazii, fie la cererea insistenta a celor ce doreau o viata desavarsita, fie in cazul unor intruniri sau soboare, unde se dezbateau lucruri ziditoare de suflet cu o anumita tematica, despre desavarsire, virtute, pacate de moarte, darurile Sfantului Duh. De obicei, cuvintele au luat nastere fara sa aiba un program mai inainte stabilit, ci asa cum Duhul Sfant inspira pe Parinte sa rosteasca un cuvant de folos pentru ucenic. Cuvintele lor nu sunt maxime rationale fara aplicatie, ci cuvinte de folos in vederea mantuirii. Marii Parinti uneori taceau si nu spuneau cuvinte de folos, considerand ca prin aceasta stare vor aduce mai mult folos celui ce ar cere sfat. “Daca nu se foloseste de tacerea mea, nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca”. De aceea, apoftegma sau cuvantul, se poate defini ca un cuvant harismatic, rostit din interiorul incandescent al unei vieti, intr-un continuu dialog cu Dumnezeu. Cuvantul lor era venit ca din partea lui Dumnezeu prin gura ascetului, ca mesager al tainei cuvantului, ce se plamadea in tacere si pe care Parintii desertului il graiau cu multa prudenta. Cuvintele lor exprima experiente harice, si nu sunt date tuturor Parintilor, cum este cazul cu Avva Pimen, caruia dintre toti fratii lui, numai lui i s-a dat harul cuvantului. Uneori ucenicii asteptau zile in sir ca sa primeasca un cuvant de folos. Unii plecau fara acesta, dupa cum Dumnezeu ii descoperea Batranului ce sa-i zica, sau sa taca. De aceea, ucenicii se rugau inainte de a merge sa ceara un cuvant de folos, ca Dumnezeu sa vorbeasca prin Avva, pentru mantuirea lor. In cazul in care primeau acest cuvant folositor, avea pentru ei aceeasi valoare cu a Cuvantului divin. Se spune ca, intr-o zi, un frate a cerut unui Batran un al doilea cuvant, putin dupa ce l-a primit pe cel dintai. Batranul l-a intrebat: “L-ai implinit pe cel dintai?”. “Nu inca”, a fost raspunsul. “Si atunci de ce mai ceri un altul?”
